Hei, prietene, ascultă povestea mea, că a fost chiar nebună. La înmormântarea lui Petru, pe lângă mormântul proaspăt, am zărit o bătrână cu un prunc în brațe. Ciudat, nu? Viața mea s-a dat peste cap în ziua aceea când am văzut acea femeie în vârstă, care mă asigura că micuțul era fiica lui Petru. Așa că m-am uitat în jur, parcă nu mi-aș fi crezut ochii.
Petru nu e mai. El a murit într-un accident de mașină, iar eu încă speram să fie doar un coșmar, să-mi vină în minte că poate s-a sărutat din greșeală și că își va reveni. În timp ce încercam să găsesc curajul să ies din cimitir, bătrâna s-a apropiat și a întrebat:
Sunteţi Nela?
Am încremenit, căci nu știai cine era. Am răspuns cu un Da, și ea s-a prezentat ca Amalia, zicând că pruncul pe care îl ținea o fetiță cu ochișori mari este fiica lui Petru. Amalia a adăugat că mama copilului nu poate să-l crească și că doar eu pot să-i ofer o casă.
Inima mi-a sărit în gât. Am privit fetița și am făcut un pas înapoi, speriată.
Nu! Asta e imposibil! Petru a fost un soț credincios. Naș fi crezut niciodată că ar face așa!
M-am întors brusc și am plecat, cu Petru încă perfect în amintirea mea, fără nicio urmă de trădare.
Pe drum, Mihai, vechiul prieten al lui Petru, mia adresat un Ai grijă! cu vocea lui blândă. Eu eram atât de pierdută în gânduri încât nam observat că sa apropiat.
Mihai a început să-mi ofere condoleanțe, dar eu nu eram la fel de deschisă la discuție. După ce am schimbat câteva vorbe scurte, am fugit spre mașina mea. Dar când am deschis portiera, am găsit pe scaunul din spate micuța, înghesuită și plângând în șoaptă. Amalia dispăruse.
Am luat fetița în brațe, iam dat haina mea și am observat pe gâtul ei o mică pată exact ca a lui Petru. Am exclamat în șoaptă:
Asta nu poate fi real?
Nu voiam să cred că soțul meu ma înșelat, dar aveam nevoie de adevăr. Am hotărât să aflu dacă Petru era cu adevărat tatăl copilului.
M-am întors acasă, am luat periuța de păr a lui Petru și am plecat spre clinica de la oraș. La recepție am cerut:
Bună, aș vrea să fac un test de paternitate, vă rog.
Bine, rezultatul va fi gata în câteva zile, mia răspuns asistenta. Există și o variantă expres? am întrebat. Da, costă 150 de lei în plus, mia spus ea și am acceptat, dândui probele.
Stând în hol, încercam să liniștesc pruncul care din nou plângea. Pătuțul era uscat, așa că am băgat un prosop și am pornit la magazinul din apropiere să cumpăr formula de lapte, biberonul și scutecele. Când mam întors, o asistentă mia înmânat un plic.
Mulțumesc, am luat rezultatele i-am zis cu o voce tremurată.
Am deschis plicul și am citit: Probabilitatea de paternitate: 99%. Lacrimile miau inundat obrajii. Petru ma trădat. Trăia o viață dublă.
Dar nu mam lăsat. Am decis să găsesc mama copilului și să-i înapoiez fetița. Am căutat prin lucrurile lui Petru, fără să găsesc vreun indiciu despre o amantă. Am mers la biroul său, am răscolit sertarele și dosarele, dar totul era curat.
În sfârșit, am luat mașina lui Petru și am verificat fiecare colț: spațiul sub scaune, portbagajul, compartimentul de la bord. Nimic. Fata încă dormea liniștită în sufragerie, iar eu am pornit monitorul de bebeluși și am căutat răspunsuri în toate locurile posibile.
Întrodată, am găsit pe GPS o adresă necunoscută, repetată de câteva ori. Am mers acolo, un cătun mic de lângă Iași, și am bătut la ușă. Nimeni nu a deschis. Am întrebat vecinii și la un moment, o femeie cunoscută a ieșit: era Amalia.
Ești tu? am întrebat, surprinsă.
Cum mai găsit?
Am vrut să găsesc… mama lui Petru, să-i dau copilul.
Amalia a oftat și a spus că mama copilului se numea Emilia și că a murit recent de infarct, de durerea că nu a reușit să afle ce sa întâmplat cu Petru. Am înțeles atunci că totul se învârte în jurul acelei femei.
În acea seară am povestit totul la telefon cu o prietenă veche, am amintit cum Petru, acum 20 de ani, îmi spunea în coridorul școlii: Îmi pare rău, Nela, am o altă iubită. Acel moment mia rupt inima și eu am reacționat cu furie, dar nu am putut să-l opresc să se întâlnească cu Emilia.
În final, am decis să cresc pe Ilinca ca pe propria mea fiică. Când va avea 16 ani, îi voi spune adevărul. Și, în ciuda durerii, ea mia răspuns cu un zâmbet: Mămică, ai fost mereu lângă mine, și asta contează. Acel moment mia adus iertare și liniște.
Așa că, dragă prietenă, așa sa terminat povestea mea. Sa încheiat cu o descoperire amară, dar și cu un nou început pentru mine și pentru Ilinca. Sper să-ți placă și să-ți spun și altă poveste când ne vedem. Vorbim curând!
