CRISTALINA, TU EȘTI A MEA!

HRIŞTALINA, EȘTI A MEA

Războiul cu destinul a atins ușor granița. Poate că nimeni nu se așteaptă la nenorocire; ea cade, ca o ninsoare grea, peste capul fiecărui om.

Grigore șofer de camion pe distanțe lungi. De cinci ani își învârtește volanul pe itinerariul România Finlanda, Finlanda România. Fotografia iubitei pe parbriz, Radio România Actualităţi din difuzoare, o cană de cafea tare în termos ce îi mai trebuie unui călător al drumului? Dar îi lipsește ceva: mirosul familiar al fularului tricotat de mama, strânsoarea mâinii tatălui înaintea fiecărui plecări și certitudinea că acasă îl așteaptă dragostea și căldura familiei. Așteaptă în fiecare clipă, în fiecare secundă.

Într-o zi nu s-a mai întors din drum. După câteva zile, Ilinca, soţia lui, a aflat că Grigore se află în spitalul din Iași. Un camion de pe banda opusă l-a împins, iar la un cot a pierdut controlul. A încercat să evite coliziunea, dar ambele vehicule s-au răsturnat. Vinovatul a scăpat cu o ușoară sperietură, însă Grigore a suferit o lovitură gravă la cap. Zonele afectate ale creierului erau cele ale memoriei. Altfel ar fi putut pierde membre, vorbirea dar a fost ca să se întâmple. Nu-și amintea nici numele, nici cine era, nici ce i s-a întâmplat. În momentul în care rudele i-au pășit în încăpere, fețele lor îi păreau străine. În acel moment, medicii erau singurii săi apropiaţi. Prognozele lor nu erau încurajatoare. Creierul uman rămâne un mister; totul în mâna lui Dumnezeu. Dacă se refăcea, bine. Dacă nu, nu rămânea decât să accepte.

Ieșit din spital, viața s-a dovedit mult mai complicată decât se anticipase nu doar că a uitat trecutul, dar și memoria sa pe termen scurt l-a trădat. Nu-și amintea ce s-a întâmplat cu trei ore în urmă, a uitat chiar și unele treburi casnice. Îl era imposibil să-l lași singur: nu putea încălzi mâncarea la aragaz, nici să facă o plimbare singur. Existait și teama că nu va găsi drumul înapoi spre casă. Nu i-a fost afectată inteligenţa, voinţa, motricitatea sau emoţiile nu a devenit prost doar memoria lui dispăruse, cu speranţa că se va reconstitui în timp. Aşa se întâmplă uneori.

Ilinca era însărcinată. A luat concediu de maternitate şi și-a dedicat fiecare clipă soţului. În nopţi, lacrimele îi curgeau pe obraji, amintindu-şi cum Grigore aştepta copilul, cum din fiecare cursă aducea jucării pentru copilul nenăscut.

De ce, Grigore? suspină Ilinca, nu e încă timpul. Spun că nu poţi cumpăra viitorul, e o superstiţie rea.

Ce superstiţii, draga mea? răspunde el cu zâmbet, învârtinduse în braţele ei, vreau ca fetiţa noastră, când va vedea camera, să fie fericită. Să fie plină de jucării, un ocean de ele.

El aranja jucăriile pe rafturi, le așeza la pervaz, le atârna de deasupra pătuţelului. La externare, asistenta ia înmânat Ilincăi un mic ursuleț.

E ciudat, îl iei ca talisman? întrebă ea, ironizândul.

Da, un talisman. Acum îl am pe al meu, răspunse Ilinca, zâmbind.

Ursuleţul a fost așezat nu în camera copilului, ci pe noptiera bărbătescă.

Îşi petreceau zilele împreună în parc, râdeau, mâncau îngheţată. Ceilalţi îi priveau ca pe un cuplu fericit, în așteptarea unui miracol. Şi, întradevăr, aşa era. Dar după o scurtă somnolenţă în parc, Grigore nu-şi amintea plimbarea, nici că avea o soţie însărcinată. Ilinca trebuia din nou să-i explice că este soţia lui, că o fetiţă se va naşte în curând. Părinţii lui Grigore au intervenit, ajutând-o pe Ilinca cu toate greutăţile.

Întro seară, tatăl lui Grigore, Ion, a chemat-o pe Ilinca în bucătărie, a închis ușa şi ia spus: Ilinca, dacă ai să te pleci de la Grigore, înţelegem. Eşti tânără, frumoasă, viaţa îţi este lungă. Dar cât vei rezista? Întrun an, poate că îl vei urî. E o povară grea. Dacă memoria nu revine, nu vezi niciun progres. Nu-ţi face griji pentru nepoata, o vom iubi. Suntem aici să ajutăm, dacă trebuie.

Cuvintele i-au încleşat inima. Oboseala, frica şi resentimentul sau amestecat. Dar ea a luat o hotărâre, a zâmbit şi a aşezat capul pe umărul lui Ion. Bătrânul a înţeles totul, ia mângâiat părul alb şi a şoptit: Nu te pierde, copilă, vom trece şi asta. Eşti puternică, chiar dacă greutatea e mare.

Ilinca, mereu fragilă, era cuminte, iar Grigore îi părea un gigant lângă ea. Când a dus-o pe Ilinca la casa părinţilor, aceştia au rămas uimiţi, dar nu au făcut nimic. Întrebată de fiul lor: E o cristalină? Unde ai găsit așa ceva?, au îmbrăţişat-o imediat. Ilinca era o tânără blândă, uşor timidă, şi, cel mai important, a întâmpinat cu căldură pe părinţii mirelui. De atunci, Grigore o striga adesea cristalină a mea.

S-a născut fetiţa, Mira. Grigore a aşezato în braţe, ochii iau strălucit de fericire. În dimineaţa următoare, el a întrebat: Ce copil e asta?, iar Ilinca a început din nou să-i povestească, adăugând mereu un detaliu nou cum Mira era cea mai frumoasă. Grigore, luândui fetiţa în braţe, radia de bucurie.

Pentru primele săptămâni, Ilinca a mutat pătuţelul Mirăi în camera ei, ca să fie aproape, să-i ofere îngrijire pe timp de noapte. Fata nu dormea bine, plângea mult, iar Ilinca nu mai odihnea deloc. Nopţile nedormite i-au uscat laptele.

Micuţa, să ne mutăm la voi. E greu să fii singură, a îndemnat-o socrul ei, Kira Nicolaevna.

Nu, mulţumesc, o să mă descurc singură, a răspuns Ilinca, neştiind dacă să-i pese de părinţi, prea bătrâni pentru sărituri de nervi, şi ştiind că va trebui să rămână puternică.

Mira a fost trecuta la hrănire artificială. Întro dimineaţă, Ilinca sa trezit nu din lacrima copilului, ci dintro murmurare blândă:

În cameră jucăriile zboară,
Copiii dorm şi visează,
Vulpea le fură firimituri,
Elefantul se joacă la poartă,
Zilele aleargă cu ninsoarea,
Afara străluceşte zăpada,
Şi luna pictează cu umbra ei,
Caută portretul său de argint.

A ridicat privirea şi la văzut pe Grigore legănând mica, cu o mânuţă, un pachet preţios, iar în cealaltă mână ţinea o ştiupă cu formulă. Mira sorbea din ştiupă, iar Ilinca a şezut încet pe pat, fără să scoată un cuvânt, temânduse să nu-l sperie pe Grigore copilul era în braţele lui. Camera era luminată de o lună plină, ce scotea fiecare umbră în lumină.

Asta e fericirea, gândise Ilinca.

Grigore a aşezat fetiţa în pătuţel, a luat ursuleţul de pe noptieră şi la pus lângă ea: Este pentru tine, micuţa mea, un dar de la mine. Apoi, tremurând de frig, sa strecurat sub plapuma alături de soţia lui.

Te iubesc, cristalină a mea, şopti el, iar ecoul cuvintelor lor se pierde în noaptea de nea.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

two + two =

CRISTALINA, TU EȘTI A MEA!
Nu știu cum să scriu asta fără să pară melodramatic, dar este cea mai mare obrăznicie care mi s-a întâmplat vreodată. Trăiesc de ani de zile cu soțul meu, iar al doilea personaj din poveste este mama lui, mereu prea implicată în căsnicia noastră. Am crezut până acum că e una dintre acele mame care se amestecă, dar “din iubire”. Am aflat că nu era deloc din iubire. Acum câteva luni, soțul meu m-a convins să semnăm actele pentru un apartament. Mi-a spus că în sfârșit vom avea ceva al nostru, că chiria e o prostie și că dacă nu facem pasul acum, vom regreta mai târziu. Eu eram fericită, visam de multă vreme la un “acasă”, să nu mai trăiesc din valize și cutii. Am semnat fără să mă gândesc că e ceva suspect, fiindcă am crezut că e decizia noastră de familie. Primul semn de întrebare a apărut când a început să dispară singur pe la instituții. De fiecare dată îmi spunea că nu are rost să merg și eu, că ar fi pierdere de timp, că lui îi e mai ușor. Se întorcea cu dosare și le punea în dulapul din hol, dar niciodată nu voia să le răsfoiesc. Dacă întrebam ceva, îmi explica în termeni complicați, ca și cum aș fi copil și n-aș pricepe nimic. Mi-am zis că bărbații vor să controleze astfel de lucruri. Apoi au început “jocurile mici” financiare. Dintr-o dată plăteam facturile cu greu, deși chipurile avea același salariu. Mă convingea să dau tot mai mult, pentru că “acum trebuie”, că apoi se rezolvă. Am ajuns să plătesc aproape tot: magazin, rate, reparații, mobilă — că doar “construim viitorul nostru”. Cumpăram din ce în ce mai puțin pentru mine, dar simțeam că merită. Și într-o zi, în timp ce făceam curat, am găsit în bucătărie, sub șervețele, o hârtie printată, împăturită în patru. Nu era factură de curent, nici vreun aviz banal. Era un document cu ștampilă și dată, unde era trecut clar cine e proprietarul. Nu era numele meu. Nici al lui. Era numele mamei lui. Am stat lângă chiuvetă și am citit rândurile de mai multe ori, că pur și simplu nu puteam să cred. Eu plătesc, tragem credit, renovăm, cumpărăm mobilă, și proprietar e mama lui. Atunci mi s-a făcut cald și m-a apucat o durere de cap. Nu de gelozie, ci de umilință. Când s-a întors acasă, nu am făcut scandal. I-am pus actul pe masă și l-am privit. Nu l-am întrebat calm, nu l-am rugat să explice. Doar l-am privit, pentru că mi s-a luat de jocuri. El nu s-a mirat. N-a întrebat “ce-i asta”. Doar a oftat, de parcă eu îi făceam o problemă că am aflat. Atunci a început cea mai nerușinată “explicație” pe care am auzit-o. Mi-a zis că “e mai sigur așa”, că mama lui e “garanția”, că dacă se întâmplă ceva între noi, să nu se împartă casa. A spus-o cu liniște, ca și cum mi-ar da motive pentru care am ales mașina de spălat, nu uscătorul. Stăteam și-mi venea să râd de neputință. Nu era o investiție comună. Era planul ca eu să plătesc și el, la final, să rămână cu totul. Și cel mai grav nu era doar documentul. Cel mai grav era că mama lui știa tot. Pentru că în aceeași seară m-a sunat și mi-a vorbit ca unei obraznice: “eu doar ajut”, “casa trebuie să fie pe mâini sigure” și “să nu o iau personal”. Îți imaginezi? Eu muncesc, renunț la mine, fac compromisuri, iar ea mă atenționează despre “mâini sigure”. După asta am început să sap, nu din curiozitate, ci pentru că nu mai aveam încredere. Am verificat extrasele, transferurile, datele. Și a ieșit la suprafață o mizerie și mai mare. Ratele la credit nu erau doar “creditul nostru” cum mi se spunea. Avea și o datorie separată, care se plătea parțial din banii mei. Și, căutând mai bine, am văzut că parte din sume mergeau către o veche datorie care nu avea legătură cu locuința noastră — ci era datoria mamei lui. Cu alte cuvinte, nu doar că nu plătesc casa mea. Plătesc și datoria altcuiva, ascunsă sub “interese de familie”. Acela a fost momentul în care mi s-a luat ceața de pe ochi. Brusc, s-au legat toate întâmplările din ultimii ani. Cum ea se bagă peste tot. Cum el o apără mereu. Cum eu sunt mereu “cea care nu înțelege”. Cum, deși suntem “parteneri”, deciziile se iau între ei, iar eu doar plătesc. Cel mai dureros a fost să-mi dau seama că am fost comodă. Nu iubită. Comodă. Femeia care muncește, plătește, nu întreabă prea multe, că vrea liniște. Dar liniștea în casa asta a fost pace doar pentru ei, nu și pentru mine. Nu am plâns. Nici n-am țipat. M-am așezat în dormitor și am început să calculez. Cât am dat, ce am plătit, ce-mi mai rămâne. Pentru prima dată am văzut clar câți ani am sperat și cât de ușor am fost folosită. Nu m-a durut banii, ci faptul că am fost făcută proastă cu zâmbetul pe buze. A doua zi am făcut ceea ce nu credeam niciodată că voi face. Mi-am deschis un cont doar pe numele meu și am transferat tot ce câștig acolo. Am schimbat parolele la tot ce e al meu și i-am scos accesul. Am încetat să dau bani “pentru noi”, pentru că “noi” s-a dovedit a fi doar eu. Și cel mai important — am început să strâng acte și dovezi, pentru că nu mai cred în povești. Acum stăm sub același acoperiș, dar, de fapt, sunt singură. Nu-l dau afară, nu-l rog, nu-i fac scandal. Doar mă uit la omul care m-a văzut ca o pușculiță și la mama lui, care s-a simțit proprietara vieții mele. Și mă întreb câte femei au trecut prin asta și și-au spus: “Taci, să nu fie mai rău”. Dar mai rău decât să fii folosită cu zâmbetul pe buze, nu cred că există. ❓ Ce ai face dacă ai descoperi după ani de zile că plătești pentru “căminul vostru”, dar actele sunt pe numele mamei lui și tu ești doar omul “comod”? Pleci imediat sau te lupți să-ți recuperezi totul?