Îmi amintesc exact ziua în care Loredana a închis valiza. Nu ma cutremurat; parcă a fost ceva mai ușor de înghițit. A închis-o cu aceeași delicatețe cu care făcea totul chiar și când mă zdrobea.
Ai luat periuța de dinţi? am întrebat din pragul dormitorului.
Ma privit ca și cum tocmai îi întrebam ce oră e, în timp ce Titanic se scufunda.
Serios, Ionuț? E asta ce-mi spui?
Nu știu ce altceva să zic.
Și adevărul era exact acela. De trei luni, fiecare discuție se termina la fel: pe stradă, în zona cu flori dintre mama mea și căsnicia noastră. Parcă dragostea era o prăjitură ce se tăia doar întrun singur fel.
Mama ta ma numit intruză aseară spuse Loredana, în timp ce împătura puloverul pe care il dădam de ziua noastră. Pentru a patra oară săptămâna asta.
Nu ştie ce zice. Are Alzheimer.
Ştiu, Ionuț. Ştiu prea bine. Dar și tu recent nu ştii ce zici. Sau ce simţi. Sau unde se termină mama și unde încep eu.
M-am așezat pe pat pe capătul ei, deja rece, deși încă dormea.
Asta e mama mea, Loredana.
Iar eu sunt soţia ta. Sau eram. Nu mai ştiu nici eu.
Mama a strigat din hol ceva despre hoţi ce iau furat tinereţea. Probabil îşi vedea din nou reflexia în oglindă.
Trebuie să…
Dute spuse Loredana, cu o voce atât de obosită încât îmi trăgea durerea până în oase. Mereu trebuie să pleci.
După douăzeci de minute, în care iam liniștit pe mamă cu fursecuri și cu o poză din tinereţea ei, Loredana dispăruse. Pe pernă rămăsese doar o notiţă:
Te iubesc. Dar nu mai pot să te iubesc din coada vieţii tale. Ai grijă. Ai grijă de ea.
Am râs. Am râs pentru că altfel aș fi plâns ca un copil, iar mama era deja destul de confuză.
Cine a plecat? întrebă mama din hol, cu acea claritate cutremurătoare ce uneori o făcea să strălucească ca fulgerul.
Loredana.
Cea cu părul lung?
Da, mamă.
Ah răspunse ea și ridică umerii. Nu mia fost pe plac. Tot vedea ceasul.
Şi iatăl întregul meu univers, comprimat întro frază a unei femei ce nuşi amintea ce a mâncat la mic dejun, dar îşi ținea minte fiecare supărare ca pe un trofeu.
Primele luni au fost învăluite în scutece pentru adulţi, farfurii neînghiţite şi nopţi în care mama susţinea că sunt fratele ei de suferinţă din 1987.
Radu, de ce nu mai vizitat la înmormântarea mea? mă întrebă întro seară.
Pentru că eram ocupat să fiu mort, mamă.
Se încruntă.
Mereu ai fost iresponsabil.
Prietenii mă sunau cu tonul acela pe care îl auzi la un necrolog.
Ce faci, frate?
Minunat. Mama crede că sunt fratele ei mort, iar soţia mea ma lăsat pentru că am schimbat scutecele în loc să merg la terapie de cuplu. Visul, nu?
Ai încercat să vorbeşti cu Loredana?
Da. Mia zis că, când voi fi gata să fiu soţul ei și nu doar fiul mamei, să o caut. Poetic, nu? Sau distructiv. Nu mai ştiu.
Întro seară, mama a avut un clip de claritate. În timp ce iam dat pastila, ma privi şi spuse:
O săo trimiţi afară, nui așa? E soţia ta.
Gâtul mia înfundat.
Nu am alungat-o, mamă. Doar am făcut ce trebuia.
Şi ce trebuia să faci? Săţi pierzi viaţa pentru cineva care nuşi aminteşte nici măcar numele tău la jumătatea timpului?
Mamă
Nu sunt proastă, Ionuț. Încă nu. Ochii ia înlăcrimat. Eu îţi schimbam scutecele când erai bebeluş. E corect sămi schimbi pe tine acum. Dar nu e corect săţi costea totul.
Tu miai dat totul.
Şi tocmai de aceea trebuie să ai ceva de oferit şi altora. Strânse mâna mea cu o putere surprinzătoare. Nu mă folosi ca scuză să nu îţi trăieşti viaţa.
La treizeci de secunde, nu mă mai recunoştea şi mă întrebă dacă am văzut pe fiul ei Ionuț un băiat drăguţ, dar puţin pierdut.
O săl caut, doamnă răspundeam. Îi voi spune că laşteaptă tatăl său.
Să nu întârzie spuse ea. Încep să uit că îl aştept.
Au trecut opt luni. Loredana nu sa mai întors. Mama îşi pierde tot mai mult din amintiri. Eu rămân în acest limbo între dragostea maternă şi cea romantică, întrebândumă dacă nu sunt, de fapt, acelaşi lucru purtat în costume diferite.
Ieri am găsit o poză de la nunta noastră. Loredana strălucea, eu eram îndrăgostit, mama plângea în primul rând, pentru că bebeluşul ei a crescut. Am arătat poza mamei.
Cine sunt aceia? întrebă.
Oameni care se iubeau mult.
Şi nu se mai iubesc?
Nu ştiu, mamă. Cred că sau iubit aşa de mult încât au trebuit să se lase.
Ea încuviinţă, parcă înţelegând, deşi probabil uitase deja întrebarea.
Dragostea doare spuse brusc.
Da, mamă. doare rău.
Atunci e adevărată.
Şi pentru prima oară din luni miam zâmbit cu adevărat. Pentru că avea sens. Acea durere ascuțită, acea vină, acea pierdere, totul rănea atât de intens încât putea fi doar iubire.
Iubire pentru mama, care mia dat viaţa.
Iubire pentru Loredana, care a încercat să îi dea sens.
Şi poate, întro zi îndepărtată destulă iubire pentru mine însumi, ca să înţeleg că a alege nu înseamnă că alte căi erau greşite. Înseamnă doar că aceasta a fost a mea.
Până atunci, în timp ce pregătesc ceaiul mamei şi şterg mesajele netrimise spre Loredana, mă ţin de durere. De pentru că ea este singura dovadă că încă sunt viu. Şi că, undeva, am fost iubit de două femei extraordinare, care meritau mai mult decât le-am putut oferi.
Ionuț? a auzit din hol vocea mamei.
Da, mamă. Sunt aici.
Cine eşti tu?
Cineva care te iubeşte mult.
Ce frumos zâmbi ea. Ce frumos e să ai pe cineva.
Şi în timp ce îi servesc ceaiul, îmi pare că Loredana avea dreptate. Şi mama avea dreptate. Iar eu, undeva la mijloc, încă încerc să aflu ce răspuns este corect întro ecuaţie care nici nu a existat.
Cum aţi reacţiona în locul lui Ionuț?
