Ziduri Subțiri

Peretele subțire

Doina se trezea înaintea ceasului deșteptător, chiar înainte ca telefonul să înceapă să vibreze cu micul ton de alarmă. La patruzecidoi de ani organismul său o arunca din somn la șase dimineața, în fiecare zi, inclusiv în weekend. Stătea întinsă și privea prin geamul pătrat al ferestrei, unde cerul de iarnă se întindea cenușiu deasupra blocului cu nouă etaje, și asculta casa.

Casa își purta zgomotul obișnuit, ușor obosit. Undeva se trântea o ușă, cineva cățăra scările, de sus se auzea, cu ecou, un mingea de jucărie care se rostogolea pe podea. Conducta de apă se clătina și mârâia. Toate acestea erau familiare pentru Doina, la fel de cunoscute ca propriu ei respirație. Știa cine pleacă la muncă la ce oră, cine aprinde muzică, cine se ceartă cu câinele din curte.

Se numea Doina. Trăia într-un apartament cu două camere, la etajul cinci, în același bloc în care crescuse și la școală. Inițial cu părinții, apoi cu soțul și fiul, iar acum era aproape singură din nou. Soțul plecase cu trei ani în urmă la o colegă din contabilitate, fiul învăța la un liceu tehnic din cartierul vecin și dormea pe aici sau la prieteni. Apartamentul era mobilat modest: canapea veche, dulap încorporat, set de bucătărie cumpărat în rate și câteva farfurii nespălate în chiuvetă.

Doina era asistenta șefa la policlinica din orașul ei, Iași. De acolo la muncă erau două stații de autobuz sau cincisprezece minute pe jos, dacă nu era gheață. Îi plăcea să treacă dimineața prin curțile încă goale, să vadă oameni în paltoane groase, cu sacoșe și termosuri. Micuțul oraș trăia în ritmul său liniștit. Toată lumea se cunoștea sau credea că se cunoaște.

Doina obișnuia cu această ordine. La policlinică cunoștea pe toți. Cine pretinde boală pentru concediu medical, cine se teme de analize, cine vine cu plângeri la doctor și cine se rușinează să întrebe din nou. Știa să vorbească calm, să convingă și, când e nevoie, să dea lecții tari. Oamenii aveau încredere în ea, iar această încredere îi dădea un sentiment de utilitate. Totuși, seara, când se întorcea acasă, se apleca la masă, punea ceainicul pe foc și privea lung la curtea întunecată, unde lămpile pâlpâiau slab.

Regulile din oraș erau simple. Să nu te arăți. Să nu te bagi în treburile altora. Fiecare cu treaba lui, să se descurce singur auzea Doina de când era copilă. Vecina de deasupra suporta un soț bețiv, până când a murit dintr-o criză de inimă. În blocul de dedesubt, un bărbat țipa la mamă cu vocea atât de tare încât se auzea pe tot peronul, iar oamenii doar clătinau din cap. Poliția era chemată rar nu era la modă.

Primul strigat de pe lângă perete a auzit Doina la sfârșitul toamnei, când întunericul se lăsase la ora cinci. Stătea la bucătărie cu o ceașcă de ceai, răsfoia știrile pe telefon și a prins dintr-o dată vocile înalte din apartamentul vecin. La început a crezut că vine de la televizor, apoi a auzit o voce feminină, aprigă:

Mai încetișor, copilul doarme!

Vocea bărbatului a răspuns, stinsă, prin dinți, neclară. A urmat un zgomot aspru, ca și cum ceva greu ar fi lovit peretele. Doima a sărit, a pus ceșcuța pe masă și a rămas în picioare, inima bătând cu putere. Îl cunoștea doar din față: o tânără cu un băiețel de cinci ani, un bărbat înalt, cu umeri largi, mereu în geacă de muncă și cu geantă pe umăr. Se mutaseră acolo cu șase luni în urmă, s-au întâlnit pe scara blocului, și au schimbat câteva vorbe despre liftul mereu blocat. Asta a fost totul.

Strigătele s-au stins la fel de brusc cum au început. Doina a rămas puțin mai mult, ascultând. Tăcerea s-a așternut. A încercat să reia citirea știrilor, dar literele s-au amestecat. În cap i-a răsărit fragmente de discuții din policlinică: Se agită, dar nu lovește, E vina ei că sa legat cu el, Când intri în familia altuia, rămâi la întuneric. A stins lumina din bucătărie şi sa dus în cameră. A pornit televizorul, a ridicat volumul. Așa era obișnuită așa făceau mulţi.

O săptămână mai târziu, pe scara blocului, sa intersectat cu vecina. Iesea din apartament cu un sac de gunoi. Fața îi era palidă, sub ochiul stâng o umbră galbenalbastră, ca de la lipsa somnului. Părul îi era prins întrun coc neîngrijit. Băiatul ținea de geaca ei și se juca cu fermoarul.

Bună dimineața a spus Doina, oprinduse pe acel păpădie sub ochi.

Salut a răspuns femeia, turnânduși fața deoparte.

Doina a simțit gura uscată. A vrut să întrebe: Este al lui?, dar limba i sa împotmolit. A zâmbit, ezitant, băiatului:

Cum te cheamă?

Sergiu a mârâit el, ascunzânduse în spatele mamei.

Sunteţi noi aici? a întrebat Doina, deși deja ştia răspunsul.

Da, în vară am venit a scos femeia un zâmbet scurt. Eu sunt Luminița.

Numele îi a răsunat ca un ecou prin vata. Doina a încuviințat și i-a lăsat să treacă. Pe scara se simțea mirosul de varză înăbușită și al detergentului. Ușa liftului sa deschis cu scrâșnetul obișnuit, Luminița a intrat, iar băiatul a urmat-o în jos.

În aceeași seară, strigătele au revenit, mai puternice. Mai întâi un țipăt bărbașesc, apoi suspine de durere ale Luminiței și plânsetul fin al copilului. Doina stătea pe canapea cu o carte în mână, dar nu citea. Inima îi strângea, palmele îi transpirau. A ridicat și sa sprijinit de perete, ascultând cu urechea la murmur.

ţi spuneam să nu

Nu am luat

Mintă, nenorocită

Un zgomot puternic a răsunat. Băiatul a strigat, apoi plânsul sa stins brusc, ca și cum cineva lar fi acoperit cu o pernă sau lar fi luat în altă cameră.

Doina sa sărit înapoi de perete. În minte ia brăzdat gândul de a suna la poliție. A întins mâna spre telefon, dar sa oprit. Dacă veniseră și ar fi întrebat Cine a chemat?, dacă el ar fi aflat? Băiatul era puternic, furios. Ar fi așteptat pe scară. Ea era singură, fiul nu era acasă. Poate că era doar o ceartă și se vor împăca, iar ea ar rămâne doar martorul.

A umblat agitat prin cameră, ca un animal în cușcă. Strigătele din perete se înălțau și se linișteau. În cele din urmă a închis ușa, pașii grei ai bărbatului au coborât pe scara. A urmat un suspin, un foșnet. Nu a sunat.

A doua zi, la muncă, Doina a prins din când în când că ascultă discuțiile altora mai atent decât de obicei. La recepție, două femei vorbeau despre un bărbat din cartierul vecin care bătuse soția și o duse la terapie intensivă. În sala de proceduri, o tânără asistenta spunea că vecina se rupe singură, suferă. Doina a injecționat și a completat fișele, tăcută.

Seara a sunat sora. Trăia întrun cartier înalt, avea doi copii și lucra la un magazin.

Avem probleme la vecini a început Doina, vocea tremurând. Se ceartă, e copil mic acolo.

Şi ce? a suspinat sora. Ce vei face?

Mă gândeam să chem poliția.

Nu te băga în treaba lor, Doina a zis sora, obosită. Ești singură. Dacă se întâmplă ceva, vor veni la tine. Îmi amintesc cum un polițist a spus că o doamnă a chemat, apoi ia pierdut fiul în cauze de defăimare. Vrei să riști așa ceva?

Doina a tăcut. Un val de neputință și furie ia umplut pieptul. Sora a continuat:

Dacă ea vrea, pleacă. Nu poți salva o familie pe care nu o cunoști.

După discuție, Doina a stat în întuneric la bucătărie. De pe scări se auzeau pași, urcători și coborători. Casa respira prin pereții subțiri și părea să-i șoptească: Nu te băga, Stai liniștită, Trăiește-ţi viața.

Scânteile de ceartă ale vecinilor deveniseră regulate. Nu în fiecare zi, dar sigur săptămânal. Uneori erau șoptite, alteori se auzeau din tot blocul. Doina observă cum ceilalți reacționează: unii aprind televizorul mai tare, alții grăbesc pașii pe scări, dar nimeni nu spune nimic.

Întro seară, întorcânduse de la muncă, sa întâlnit cu Luminița lângă intrarea blocului. Ea căuta cheia în poșetă, purta un fular, sub el o bandă roșie ce se pierdea în guler.

Ție frig? a întrebat Doina, oprinduse lângă ea.

Doar un pic a zâmbit Luminița, dar buzele iau tremurat. Am luat jucăria de la grădiniță, a prins iarăşi răceală.

Și soțul tău? a ieșit Doina, fără să-și dea seama.

Luminița a stat pe loc, apoi a plecat privirea.

La muncă, a răspuns scurt. El lucrează la gardă.

Doina știa că nu e adevărat. Auzise aseară vocea lui prin perete, pași grei pe hol. Dar a tăcut.

Dacă ai nevoie a început ea, apoi sa blocat. Ce înseamnă dacă ai nevoie? Să suni? Să alergi la ea? Nu ştia ce să facă.

Mulțumesc a zis Luminița, parcă înțelegând totul. Eu

A deschis ușa și a plecat în grabă.

În acea noapte, un țipăt ascuțit a trezit Doina. A sărit din pat, inima îi bătea ca un tobe. Din nou, din perete se auzeau certuri violente. Bărbatul striga la fel de tare încât cuvintele erau clare:

Cât poți să mai stai, nu? Eu lucrez, tu stai ca o regină! Unde-s banii?

Nu am luat a răspuns vocea Luminiței. Poate ai cheltuit tu

Un alt zgomot, apoi altul. Băiatul a strigat. Doina nu a mai putut să reziste. A luat telefonul și a bătut 112. Degete tremurânde.

Serviciul de urgență, ascult.

Avem o ceartă în bloc a răsuflat Doina, fără să-și spună numele. Bărbatul lovește soția, e copil mic, etajul cinci, apartament 34.

Operatorul a cerut adresa, numele, a spus că o echipă este în drum. Vocea lui era obosită, dar fără batjocură. A închis firul și a rămas în mijlocul camerei, simțind pereții mai subțiri decât oricând, fiecare respirație a ei auzită de vecini.

Douăzeci de minute mai târziu, sirenele au urlat în curtea blocului. Pe scări au bătut bocancurile grele. Doina a privit prin ochișor. Doi polițiști în uniforme negre au bătut la ușa vecinului. Strigătele fuseseră înăbușite, rămășteau doar gemete.

Deschideți, poliția!

Ușa a scrâșnit. Bărbatul a apărut în prag, doar jumătate de față: obraji roșii, maxilar strâns.

Ce sa întâmplat? a întrebat un polițist.

Nimic a răspuns bărbatul, monot. Am avut o ceartă. Gata.

Vecinii se plâng de zgomot a adăugat celălalt. E soția acasă?

Un moment de tăcere, apoi vocea Luminiței, slabă:

Eu sunt aici.

Te lovește? a întrebat polițistul.

Nu a răspuns ea repede. Doar ne certăm.

Doina a simțit cum totul se strânge în piept. Înțelegea răspunsul, dar durerea era mai mare. Polițiștii au scris ceva în caiet, au făcut o notă verbală și au plecat. Pașii lor sau stins pe scară. Bărbatul a închis ușa cu zgomot.

Un clopoțel aDoina, cu inima încă tremurând, a închis ochii și a hotărât că nu va mai lăsa pereții subțiri să-i dicteze curajul.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

9 + five =

Ziduri Subțiri
– Nadika, hazaértem, várj csak rám! – L-Laci?! Te mit keresel itthon ilyen korán? Hiszen csak három nap múlva kellett volna visszajönnöd… Egy harminc év körüli nő sietős mozdulattal magára kapta a selyemköntösét, és zavartan nézett férjére, aki a bejárati ajtóban állt. – Meg akartalak lepni, Nadikám. Sikerült? Vagy nem örülsz nekem? – A magas, széles vállú férfi, Laci, elégedetten vigyorgott a benyomástól, amit keltett. – Dehogynem, nagyon is örülök! Menj csak a konyhába, mindjárt melegítek neked vacsorát. Laci bólintott, és a konyha felé vette az irányt. Ott pazar teríték várta: eper, csokoládé, frissen sült vacsora – mintha direkt neki készítették volna. – Ejha, Nadja, hát te hogy tudtad, mikor jövök? Honnan vagy ilyen előrelátó? Laci tányérját jó púposra szedte, felesége viszont nem jelent meg, de gondolta, biztos a legszebb ruháját keresi, hogy kedveskedjen neki… – Laci, én… Mi… – Hát Nadikám, ez a pörkölted elképesztő finom! A saláta, a palacsinta is – le a kalappal… Andris?! Ahogy hátrafordult, Laci meglátta a feleségét, aki az öccsét, Andrist karolta. Nadja zavartan nézett földre, András pólóban meg rövidnadrágban dörzsölte fáradtan a homlokát. – Igen, Laci, én vagyok. Szia, bátyám… – Jó napot. Most pedig, magyarázzátok el, mi folyik itt! Vagy már mindegy… – Laci, rég el akartam mondani: Andrissal vagyok, őt szeretem, vele akarok élni. Ne haragudj. – hadarta Nadja, szemlesütve. Laci kiejtette a kezéből a tányért, és az megcsörrent a padlón. – Szóval ti… rögtön most… – Igen. Most is együtt voltunk. – Remek, Nadja! Andriskám, gratulálok! Most már értem ezt a nagy főzőcskét is! Na, és legfőképp, kinek szólt. Nadja nem mert férjére nézni; érezte, ha találkozik a tekintetük, minden bátorsága elszáll. – És Irma? Mi lesz a lányunkkal? Tudja ő? – Nem… még nem mondtam el. – Most hol van? – Szomszédnál, rajzfilmet néz. – Gyakran passzolod őt oda? – Már vagy fél éve… Leonid (Laci) szótlan lett, elfáradt, veszekedni nem akart, nem volt az a haragtartó típus. De ha valaki nagyon megbántotta, akkor azt ritkán bocsátotta meg – ez most ilyen eset volt. – Tíz percen belül ne legyen itt egyikőtök sem. – jelentette ki, és kortyolt a teából. Az öccsére rá se nézett. – Nadja mit lát benne? Ugyanolyanok, még az anyajegyük is egyforma… Munkát kerül, esze sincs… Csak veszíteni fog vele. De hát az ő választása! – gondolta. – Nem megyek sehova, amíg jóvá nem hagyod!– szólt közbe Andris hirtelen. – Micsodát? – Válást… Engedd el Nadját, ő már rég nem szeret téged! – Látom, kit szeret… – mosolyodott el Laci. – Válás? Persze, de bíróságon! Drága lesz nektek az ügyvédi költség! – Laci… – Nadja ráfogott a csuklójára. – Kérlek, váljunk el békében. Te jó ember vagy, tudom… Laci sóhajtva rázta a fejét. – Jó. De András, te többé nem vagy a testvérem. – Szeretnénk még valamit… – Mi az? – Hagyd meg nekem a lakást a válás után! – Nadja rántott bájos mosolyt, csuklóját cirógatva. – Irmának az iskola, a barátok… Ha el kell költöznünk, vissza a faluba… Laci elgondolkozott, Nadja közben édesebben próbálkozott: – Laci, drága, ez a te ajándékod lehetne a lányodnak! Pénzt még keresel, te ügyes férfi vagy… Csak ő az egyetlen kislányod! Miatta kérem… – Elég, Nadja – rivallt rá Laci. – Van egy jobb ötletem. – Micsoda? – pislogott Nadja. – Adod az autót is? Irma örülne neki… – Irma velem marad. – Mi?! – Nadja nem hitt a fülének. – Te? Alig vagy vele, folyton úton vagy… – Most eldöntjük – szólt Laci és az ajtóhoz ment. Pár perc múlva kézen fogva vezette be a kislányt, Irmát, aki most ment negyedikbe. A pici szorította az apja kezét és csillogva mosolygott. – Minek hoztad be? Hogy ő is hallja? – förmedt rá Nadja. Laci nem szólt, csak leült, Irmát az ölébe vette. – Irma, lányom, szeretnék pár kérdést feltenni, úgy, mint a felnőttekkel. – Mint az irodában a bácsikkal, ugye? – Pontosan. A kislány boldogan bólintott. – Anya bántott mostanában? Kapott el múlt héten? Irma lehorgasztotta a fejét, ujjaival a ruháját gyűrögette. – Megőrültél? – kiabált Nadja. – Hagyd békén a gyereket! – Csend legyen, Nadja – vágott közbe Laci, megsimogatta a lányát. – Irmácska, ígérted, hogy őszinte leszel. A kislány bólintott, könnyes szemmel apjához bújt: – Igen, háromszor is megütött! Egyszer hármas miatt, aztán a kiborított tejért, utoljára, mert rákiabáltam Andris bácsira. Anya veled csókolózott, amikor úton voltál… – Ne sírj, kicsim! – vigasztalta Laci. – Már itt vagyok, én mindig megvédelek. – Hazudik! – tiltakozott Nadja. – Egy ujjal se nyúltam hozzá… – Azért kérted a lakást, autót? Irma, válaszolj még egy kérdésre! – Jó… – Ha választhatnál, kivel élnél: velem vagy anyuval? Irma hezitált, tekintete apáról anyára járt. Nadja próbálta magához csalni: – Megígéred, hogy nem mész többet hosszú útra? – Megígérem! – Akkor veled szeretnék maradni, apa! – Te kis…! – Nadja rárontott volna, de Laci összezárta mögötte a karját. Andris végig a háttérből szemlélte a jelenetet. – Látod Nadja, megtudtunk mindent. Többet nem láthatod – szólt higgadtan Laci, és a lányával együtt elment csomagolni. Pár perccel később el is mentek, Laci már rég foglalt szobát egy megszokott városi hotelben. …Néhány hónap múlva a bíróság Lacinál hagyta Irmát, tekintettel az anyja és új párja munka- és lakáshelyzetére, s főleg mert a kislány is az apját akarta. A lakást elfelezték, Laci az övét eladta, új otthonukba költöztek. Az anya hétvégente ugyan láthatta Irmát, de a kislány már apjával élt. Laci teljesen átalakította az életét, hogy az apaságnak élhessen – a kislány egyre többet mosolygott, s ez mindennél többet jelentett… Várjuk a véleményeteket kommentben! Ha tetszett a történet, nyomjatok egy lájkot!