Ai plecat fără să te iei la revedere!
Nu o să îmi permiţi să faci așa cu mine! strigă Victor Ionescu, lovind masa cu pumnul. Ceasca cu ceai nefinisată sare în sus, se răstoarnă și lichidul negru se revarsă peste fețe de masă albe ca zăpada.
Ce-ţi crezi că eşti? Crezi că îţi voi tolera nebuniile toată viaţa? răspunde Doina, ridicânduse, încrucişând braţele pe piept şi aruncândui un privit dispreţuos soţului ei.
Ce nebunii? Eu vreau doar ca soţia mea să fie acasă când mă întorc de la muncă, nu să zboare prin locuri necunoscute. Victor încearcă să şterge pătura cu şerveţele, dar doar răspândeşte macul.
Pentru tine eu sunt menajeră, bonă, bucătăreasă, dar nu soţie! Când ai întrebat ultima oară cum îmi merge? Când ai întrebat dacă mă simt bine? Doina se întoarce şi se duce spre dormitor, trăgânduşi pe fugă agățătura şi lăsândui părul cărunt să cadă peste umeri.
Victor rămâne în loc, îngheţat. În cei treizecişicincisprezece ani de căsnicie sau certat, dar niciodată aşa. Doina niciodată nu ridicase glasul, preferând tăcerea sau cedarea. Şi acum
Doina, ceaşa? o urmăreşte el. Ce sa întâmplat?
Nimic, doar că sunt obosită, răspunde ea, scoţând din pod un cufăr vechi, acela cu care plecaseră în vacanţa la Băile Herculane de douăzeci de ani în urmă.
Unde te duci? întreabă Victor, simţind cum inima îi bate mai tare.
La Irina, spune Doina scurt, punând haine în cufăr.
La fiica mea? În Iaşi? Chiar acum? Victor nuşi poate crede urechile. Doina, eşti nebună? Şi eu? Cine o să gătească, spele, curăţească?
Doina doar chicoteşte şi continuă să împacheteze. Victor nu ştie ce să facă; se aşează pe pat, se ridică, se aşează iar.
Doana, destul cu jocurile. Hai să vorbim cu calm, spune el când cufărul e aproape plin.
Să vorbim? Doina se opreşte o clipă, apoi îşi continuă şoaptă. E prea târziu, Victor, să vorbim. Am încercat să vorbesc cu tine de treizecişicincisprezece ani. Mai auzit vreodată?
Victor pleacă privirea. Nu ştie ce să răspundă.
Bine, închide Doina cufărul. Am sunat la Ana Maria, vecina. Ea a acceptat să vină să gătească şi să pregătească cina. Îi las banii. Spălatul îl duci la spălătoria de la colţ. Ia, ţiam dat adresa. Îi întinde o hârtie cu o adresă. Acolo spală bine, am verificat eu.
Doina, ce prostii Victor rupe hârtia şi o aruncă pe podea. Nu vreau o mătuşă străină să-mi gătească! Şi spălătoria aia e nebunie!
Eu nu vreau să fiu servitoare ta, răspunde calm Doina. Irina ma invitat de mult să stau la ea. Am hotărît să plec.
Pentru mult timp? Victor simte un nod în gât.
Nu ştiu, spune ea, ridicând umerii. Depinde de cum va fi.
Ia cufărul şi iese din cameră. Victor o urmăreşte în hol.
Doina, nu te grăbi încearcă el să o prindă de mână, dar ea se retrage.
Taxiul aşteaptă deja, îşi aruncă un palton uşor şi deschide uşa. La revedere, Victor.
Uşa se închide cu bubuit, iar Victor rămâne singur în apartamentul gol. Aude cum liftul bâzâie, coborândui soţia în adâncuri. Apoi, tăcere.
Primele zile fără Doina trec ca un nor de ceaţă. Ana Maria vine în fiecare dimineaţă, găteşte, şterge, dar mâncarea îi pare fără gust, iar apartamentul, deşi curat, e rece. Victor o sună pe Doina, nu răspunde. Sună la fiică.
Tată, mama e bine, spune Irina, cu o voce uscată, formală.
Dă-mi telefonul, cere Victor.
Nu vrea să vorbească.
Cum nu vrea? Eu sunt soţul ei!
Tată, lasă. Mama e adultă, are nevoie de timp să se gândească.
La ce să se gândească? Ce se întâmplă? Victor începe să se enerveze. Trăisem 35 de ani liniştiţi, şi deodată
Liniştiţi? Irina scoate un ton de revoltă. Tată, crezi că mai tratat bine? Că viaţa noastră a fost normală?
Ce nu a fost normal? Victor, surprins, întreabă.
Doamne Doamna e obosită. Are nevoie de odihnă, de tine, de viaţa voastră. Dăi timp.
Cât timp? panica îi cuprinde pieptul.
Cât va dura, atâta, răspunde Irina şi pune telefonul pe nicovală.
Victor se prăbuşe pe canapea, îşi acoperă capul cu mâinile. Totul pare stricat, dar nu ştie ce anume. Întotdeauna a fost un soţ bun: nu bea, nu iese la petreceri, aduce bani acasă. Cea mai dorit ea?
Săptămâna trece, apoi alta. Victor slăbeşte, se apleacă. Ana Maria îl priveşte cu milă şi încearcă să-l hrănească cu mâncăruri mai gustoase. Întro zi, nu mai poate să ţină:
Victor Ionescu, scrie o scrisoare Doinei. Nu vrea să vorbească la telefon.
Scrisoare? întreabă el, ridicând privirea. Ce scrisoare?
Simplă. Hârtie, pix Aţi comunicat aşa în vremuri vechi. Scrie ce simţi, că ţie dor. Femeilor le






