În fiecare zi, o bătrână iese în curtea blocului nostru din Chişinău. Are cam optzeci de ani şi întotdeauna e îmbrăcată curat, cu basma pe cap şi paltonul tras corect pe umeri. Se plimbă încet, sprijinindu-se în baston, dar niciodată nu trece de poarta curţii. De două ori pe săptămână, seara, nepoata ei vine cu o Dacia albă şi îi aduce saci plini cu alimente.
M-am mutat în acest bloc la sfârșitul toamnei. În fiecare dimineață, ieşind spre lucru, o vedeam pe vecina mea. Uneori şedea pe o bancă sub un tei mare, alteori mergea agale, cu bastonul în mâna dreaptă.
După un timp, am început să ne salutăm. Mă opream pentru câteva clipe, afland cum se simte Tanti Doina Rotaru şi dorindu-i o zi bună. Îmi răspundea mereu cu un zâmbet plin de căldură şi mulţumea.
La sfârşitul lui decembrie, a apărut un nou locatar în curtea noastră: un câine. Era tânăr, destul de mic la statură, iar nimeni nu ştia de unde venise.
O vietate ciufulită, murdară, cu blana încâlcită, de rasă neclară. De când Tanti Doina i-a aruncat o bucată de parizer, soarta lui s-a pecetluit: de atunci nu a mai plecat din curte. Nici nu ar fi rezistat probabil altundeva, atât de amărât arăta.
Cei mai mulţi dintre vecini nu erau încântaţi de prezenţa lui. Mulţi încercau să-l alunge, strigând: Haide, pleacă de aici! de îndată ce se apropia cu ochii lui rugători, cerşind tăcut de mâncare.
Totuşi, uneori reuşea să primească câte ceva cineva îi arunca o coajă de pâine, altul un os mic. Tanti Doina îi aducea uneori biscuiţi sau pâine uscată şi îi vorbea blând, mângâindu-l pe cap şi strigându-l Rusu.
Primăvara, când zăpada aproape s-a topit de tot, am întâlnit-o pe Tanti Doina dimineaţa, în curte. Mi-a spus că în seara aceea pleacă cu nepoata ei la ţară, în Lăpușna, şi va sta acolo până la toamnă.
Poate chiar până spre sfârşit de toamnă, a adăugat ea. Acolo avem sobă şi lângă ea e cald, chiar şi în nopţile cele mai reci.
M-a rugat să-i promit că o voi vizita.
Abia la sfârşit de august m-am hotărât să merg la Tanti Doina. I-am cumpărat un mic cadou, am luat autobuzul spre satul unde stătea.
Când am ajuns-o, am găsit-o pe verandă, curăţând mere roşii, mari, care răspândeau un parfum dulce. Lângă ea, întins pe scara de lemn, dormea un câine liniştit.
Rusu, hai, vino să-l întâmpini pe musafir! a strigat bătrâna.
A sărit numaidecât câinele, dând vesel din coada stufoasă și alergând spre mine.
Era atât de frumos acum, cu blana curată, lucioasă, care strălucea în soare.
Tanti Doina, chiar e acelaşi Rusu ciufulit din curtea noastră? am întrebat uimit.
El e! Uite ce frumuseţe s-a dovedit a fi! mi-a răspuns cu râs în glas. Hai, intră, să bem un ceai! Trebuie să-mi povesteşti noutăţile din oraş.
Am stat mult la masă, bând ceai de cireşe uscate şi depănând amintiri. Rusu, după ce şi-a terminat terciul, s-a ghemuit aproape de sobă şi a adormit liniştit cine ştie la ce visează
Afară, o adiere blândă mișca ramurile merilor, iar merele coapte, roşii, cădeau alene prin iarbă
În ziua aceea am înţeles că uneori, un pic de grijă, o mână întinsă la nevoie şi un strop de bunătate pot schimba destine, fie ele de om, fie ele de câine. Şi am plecat acasă cu gândul că poate, ar trebui să fim toţi un pic mai buni unii cu alţii.
În fiecare zi, o bătrână iese în curtea blocului nostru. Are în jur de optzeci de ani, mereu îmbrăca…
