Gianina era amanta. Nu-i fusese dat să întâlnească dragostea în căsnicie. A stat fată bătrână până la treizeci de ani, apoi a hotărât că trebuie să-și găsească și ea un bărbat. Că Paul e însurat n-a știut de la început, dar apoi bărbatul i-a spus-o singur, văzând că fata se atașase și îl îndrăgise. Dar Gianina n-a scos un cuvânt de reproș la adresa lui Paul. Din contră, doar pe ea se certa pentru slăbiciunea aceasta, se simțea vinovată că n-a găsit la timp un logodnic, iar anii treceau unul câte unul și nu iartă.
Și totuși, dacă o priveai, nu era vreo urâtă: nu frumusețe de revistă, dar plăcută, cu obraji rumeni și o rotunjime care îi adăuga ani la chip. Relația cu Paul ducea într-un gol. Gianinei îi era teamă să rămână amantă, dar și mai tare se temea de singurătate.
Într-o zi, i-a venit în vizită vărul său, Sandu. Era prin Chișinău cu serviciul, așa că a tras la Gianina pentru câteva ceasuri, nu se mai văzuseră de mult. Au luat prânzul în bucătărie, vorbind ca-n copilărie ba de una, ba de alta, despre viața ce este. Gianina i-a povestit tot despre sufletul ei. I-a spus-o drept, iar la urmă a lăcrimat puțin.
În acel timp a intrat și vecina Ileana, care a invitat-o să-i vadă noile cumpărături. Gianina a lipsit vreo douăzeci de minute. Tocmai atunci s-a auzit soneria la ușă. Sandu a deschis, crezând că Gianina s-a întorsușa nici măcar nu era încuiată… Pe prag era Paul. Sandu a priceput imediat cine este. Paul s-a blocat văzând în casă un bărbat solid, în trening și maieu, mestecând un sandviș cu salam.
E acasă Gianina? n-a avut altceva ce întreba Paul.
E la baie, s-a prins Sandu dintr-o privire.
Mă scuzați… Dumneavoastră cine-i sunteți? bâlbâia Paul.
Păi, îi sunt bărbat, a răspuns Sandu. Cât timp, civil… De ce întrebi? s-a apropiat de Paul și l-a apucat de piept. Nu tu ești cumva însuratul ăla despre care mi-a spus Gianina? Uite aici: dacă te mai prind p-aici, te arunc pe scări, auzit-ai?
Paul s-a smucit din mâna vărului și a zbughit-o pe scări.
Curând, Gianina s-a întors, iar Sandu i-a povestit vizita amantului:
Ce-ai făcut, Sandu? Cine te-a rugat? a izbucnit Gianina în plâns. Nu se mai întoarce la mine acum.
S-a așezat pe canapea, cu fața îngropată în palme.
Da, nu se mai întoarce și e mai bine așa. Gata cu plânsul și cu dorul. Am pentru tine un bărbat de treabă! Văduv la noi în sat, e în putere, femeile trag de el de nu-i mai dau pace, dar el le refuză pe toatemai vrea să fie singur. Uite așa: când termin cu serviciul, vin după tine și mergem la sat, să vă faceți cunoștință.
Cum să fac așa, Sandu? s-a rușinat Gianina nici măcar nu-l cunosc! Să vin din senin… mi-e rușine, nu pot.
Rușine e să stai cu bărbat străin de nevasta altuia, nu să cunoști pe cineva liber! Nu te ia nimeni cu forța în pat. Mergem, ți-am zis, și atât! Mai ales că e ziua Luceafărului meu, trebuie să vii!
Câteva zile mai târziu, Gianina și Sandu erau la sat. Soția lui Sandu, Luceafăra, a pus masa sub vișin, lângă saună. Lacrimile treceau de la o poveste la alta, între vecini, prieteni și prietenul lui SanduAlexandru, văduvul. Toți din sat o știau pe Gianina, numai cu Alexandru nu se văzuse vreodată.
După masa cu bunătăți moldovenești, Gianina s-a întors la Chișinău. În sufletul ei i-a rămas figura tăcută și timidă a lui Alexandru. “O mai poartă în suflet pe nevasta lui… s-a legat de ea rău de tot. Puțini bărbați cu așa inimă mare,” gândea Gianina în șoaptă.
Peste o săptămână, într-o duminică, s-a auzit soneria la ușă. Gianina nu aștepta pe nimeni. A deschis, și-n prag, Alexandru cu o pungă în mână:
Cu bună ziua, Gianină, am trecut prin oraș după piață, că tot suntem cunoștințe acum, m-am gândit să văd ce mai faci… a spus Alexandru cu glas stins, emoționat.
Gianina l-a poftit în bucătărie. Mirarea nu-i mai trecea, dar l-a invitat la un ceai, bănuiind, ușor, că vizita nu-i tocmai întâmplătoare.
Ai cumpărat tot ce ai avut nevoie? a întrebat Gianina.
Da, totul e în mașină. Dar… ăsta e pentru tine Alexandru a scos din pungă un buchet mic de lalele și i l-a întins Gianinei.
Ea a luat florile, iar ochii i s-au luminat ca un colț de soare în aprilie. Au stat la ceai, vorbind despre vreme, despre cât costă cartofii la piață și despre norii acelei duminici. Când ceaiul s-a terminat, Alexandru i-a mulțumit fetei și s-a pregătit să plece. În hol, și-a pus sacoul încet, cu gândurile risipite pe pereți, apoi, la ieșire, s-a întors brusc:
Dacă plec și nu spun, nu-mi iert eu mie, Gianino… toată săptămâna numai la dumneata m-am gândit. Pe bune! M-ai agățat la suflet, de-abia am așteptat să vin duminica. Adresa am luat-o de la Sandu
Gianina s-a rușinat, privirea i-a fugit în podea.
Dar… nu prea ne cunoaștem, Alexandru… a șoptit ea.
Nu contează, contează că nu-ți sunt urât! Pot să-ți zic tu? Eu știu că nu-s o mare comoară, și am și o fetiță de opt ani, acum e la bunica.
Alexandru tremura ușor, cu mâinile reci.
Să ai o fiică e un dar… a rostit Gianina, plutind. Mereu mi-am dorit o fată…
Curajat de vorbele astea, Alexandru i-a luat mâinile, a tras-o aproape și a sărutat-o.
Când Gianina a deschis ochii, în ei sclipiri de lacrimi și multă taină.
Ți-s urât? a întrebat el, cu glasul duios. Parcă…
Nu, din contra… Nu m-am gândit că pot simți așa… e dulce, e liniște. Nu fur nimic de la nimeni!
De atunci, s-au văzut în fiecare weekend. Iar după două luni, Gianina și Alexandru și-au pus pirostriile și au rămas la sat. Gianina și-a găsit de lucru la grădiniță. Peste un an, s-a născut fetița lor. Așa au crescut două fete sub acoperișul lor: amândouă iubite, amândouă ale lor. Dragostea și grija nu s-au împărțit, ci s-au înmulțit, ca în basme moldovenești. Iar Alexandru și Gianina întinereau cu fiecare an, dragostea lor se învechea și se îndulcea, precum vinul cel vechi în beciul răcoros.
Iar Sandu, la fiecare pahar ridicat la zile mari, îi făcea cu ochiul Gianinei:
Ei, Gianino, ce bărbat ți-am găsit! Faci tot mai frumoasă, ascultă de frate, că nu-i prost să dai sfat!
