A doua zi, vecina s-a agățat din nou de gardul nostru. Soția mea i-a spus că avem multă treabă astăzi și nu putem sta de vorbă ca ieri. „Dar mâine cum rămâne?”, a întrebat-o curioasă Barbara. „La fel și mâine. De fapt, mai bine să nu mai veniți pe la noi”. Visul meu de a trăi la oraș nu mi-a adus nimic bun. Soția mea are o casă la țară, în satul moldovenesc. Pe când trăiau părinții ei, mergeam des în vizită. Seara ne adunam cu toții sub boltă, la masă, și vorbeam până târziu. Iarna, soacra aprindea cuptorul și scotea plăcinte calde; mirosea minunat în toată casa. Ne plăcea să mergem cu săniuța, să schiem, să ne bucurăm de iernile de la țară. După ce au plecat socrii, am păstrat casa, sperând să fim tot ca odinioară. Dar nu s-a mai întâmplat. Timpul ne-a luat cu el. Fiul nostru s-a căsătorit cu Victoria, o fată energică, care ne tot spunea ce frumos ar fi la țară, măcar peste vară. Așa că într-o zi, am mers să vedem casa. Era totul la fel, doar părăsit și neîngrijit. Eu și soția mea am început curățenia, iar a doua zi au venit și copiii. Într-o zi am transformat casa din nou în cuib. Seara, eu și băiatul am reparat masa și băncile sub păr, iar femeile au pregătit cina. Atunci am observat cu toții o femeie privind printre scândurile gardului. Era noua vecină, Barbara, care abia cumpărase casa de alături. Am poftit-o la masă, din politețe. Era o femeie singură, cu o fată și trei nepoți, divorțată, și extrem de vorbăreață. Pe sub masă mi-am simțit piciorul atins de piciorul ei – m-am ferit jenat, rugându-mă să nu observe soția. Barbara nu părea deloc serioasă. După ce a plecat, soția mi-a spus și ea: „Femeia asta e cam obraznică”, și nu pot să nu-i dau dreptate. A doua zi, Barbara iar era la gard, dornică de vorbă. Soția i-a spus tranșant că avem treabă și nu mai e cazul să vină pe la noi. – Dar mâine? – a întrebat iar Barbara. – Mâine la fel. Mai bine nu mai veniți. Cred că soția mea a făcut bine. Noi suntem oameni direcți – simțim repede când nu ne place cineva și nu forțăm prietenii cu oamenii nepotriviți.

A doua zi, vecina noastră s-a înfipt din nou cu coatele în gardul dintre case. Soția mea, Ilinca, s-a dus la ea și i-a spus calm că azi avem treabă multă și nu putem sta la povești ca ieri. Dar mâine cum rămâne?, a întrebat-o Matilda, plină de curiozitate. Mâine-i tot la fel. În general, mai bine nu mai veniți la noi, i-a răspuns Ilinca hotărâtă.

Întotdeauna am visat să mă mut la oraș, sperând că acolo voi găsi liniștea și fericirea. Dar n-a fost așa.

Soția mea a moștenit de la părinții ei o căsuță bătrânească într-un sat din județul Iași. Cât au trăit socrii mei, mergeam des acolo. Seara, scoateau masa sub nucul bătrân, unde stăteam la taină până se însera. Era un ritual, de fiecare dată când ne revedeam. Iarna, casa mirosea a plăcinte calde și a lemne arse, pentru că soacra încălzea cuptorul de teracotă. Pâinea fierbinte și turtele pe plită ne adunau pe toți în jurul mesei.

Niciodată nu ne lipseau bucuriile simple. Eu și Ilinca mergeam la săniuș sau la schi pe dealurile de lângă sat. Dar timpul a trecut, iar bătrânii s-au dus. Nu ne-am îndemnat să vindem casa, ne-am spus mereu că vom reveni, măcar în vacanțe. Din păcate, n-am reușit.

Obligațiile din oraș nu ne-au lăsat răgaz. Mai apoi, nici nu ne-a mai trecut prin minte să revenim la casa copilăriei soției mele. Viața a curs mai departe, cu bune și rele. Băiatul nostru, Andrei, s-a însurat cu Otilia, fată de la oraș, dar care mereu zicea că i-ar plăcea viața la țară, măcar în lunile de vară.

Atunci ne-am adus aminte de casa lăsată de izbeliște. Eu și Ilinca am fost primii care am trecut pragul după ani buni. Peisajul era același, dar casa părea tristă, uitată de lume.

Ne-am hotărât să facem puțină curățenie. Ilinca s-a ocupat de odăi, eu de curte și grădină. Mă temeam că anii de nepăsare au ruinat tot, dar nu. După câteva zile de muncă, casa începuse să prindă glas iarăși. A doua zi au venit și copiii, și au pus și ei umărul. Într-un final, am isprăvit treaba. Femeile au pregătit o cină gustoasă, iar eu cu Andrei am reparat masa și băncile vechi de sub nuc.

Atunci am observat pe Matilda, noua vecină, uitându-se insistent peste gard la noi. Ne-a spus că a cumpărat recent casa de alături și a venit să ne facă cunoștință. Din bun simț, am invitat-o la cină. De la început a vorbit întruna. Ne-a povestit că locuiește singură, că are o fată, Ana-Maria, cu trei copii, și că după un divorț urât a rămas singură. Râdea și glumea, dar părea dornică să atragă atenția. La un moment dat, am simțit cum piciorul ei mă atinge sub masă, pe furiș. M-am ferit, jenat și am încercat să nu bag în seamă. Nu voiam ca Ilinca să observe, dar nici nu suportam gestul. Matilda însă nu s-a oprit, iar copiii începuseră să-și piardă răbdarea.

După ce am strâns masa, Ilinca mi-a șoptit că Matilda e o femeie neliniștită, fără niciun echilibru, și că ar fi mai bine să o evităm. Am fost pe deplin de acord fără să-i povestesc nimic din ce s-a întâmplat sub masă. Mi-a fost rușine, dar și milă de Matilda, care probabil nu era la prima abatere de acest fel.

A doua zi, Matilda era din nou rezemată de gardul nostru, așteptând să fie poftită la vorbă. De data asta, Ilinca a ieșit hotărâtă și i-a spus clar că avem multe de făcut. Dar mâine?, a întrebat din nou. Mâine la fel! Vă rog să nu mai veniți la noi, i-a răspuns fără nicio ezitare.

Ce gest demn a avut Ilinca! Matilda a bombănit ceva în barbă și s-a dus la casa ei. Nu m-a interesat ce spunea; știam că așa era mai bine. Ilinca a avut curajul să spună nu unei situații incomode, iar asta m-a învățat că e bine să nu lași pe nimeni să-ți tulbure liniștea sufletului și pacea din familie. În viață, uneori trebuie să fii ferm, să-ți aperi locul și să nu te lași tras în vârtejul altora. Sufletul și casa ta merită să fie păstrate curate, indiferent cine încearcă să pătrundă în ele.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

13 − four =

A doua zi, vecina s-a agățat din nou de gardul nostru. Soția mea i-a spus că avem multă treabă astăzi și nu putem sta de vorbă ca ieri. „Dar mâine cum rămâne?”, a întrebat-o curioasă Barbara. „La fel și mâine. De fapt, mai bine să nu mai veniți pe la noi”. Visul meu de a trăi la oraș nu mi-a adus nimic bun. Soția mea are o casă la țară, în satul moldovenesc. Pe când trăiau părinții ei, mergeam des în vizită. Seara ne adunam cu toții sub boltă, la masă, și vorbeam până târziu. Iarna, soacra aprindea cuptorul și scotea plăcinte calde; mirosea minunat în toată casa. Ne plăcea să mergem cu săniuța, să schiem, să ne bucurăm de iernile de la țară. După ce au plecat socrii, am păstrat casa, sperând să fim tot ca odinioară. Dar nu s-a mai întâmplat. Timpul ne-a luat cu el. Fiul nostru s-a căsătorit cu Victoria, o fată energică, care ne tot spunea ce frumos ar fi la țară, măcar peste vară. Așa că într-o zi, am mers să vedem casa. Era totul la fel, doar părăsit și neîngrijit. Eu și soția mea am început curățenia, iar a doua zi au venit și copiii. Într-o zi am transformat casa din nou în cuib. Seara, eu și băiatul am reparat masa și băncile sub păr, iar femeile au pregătit cina. Atunci am observat cu toții o femeie privind printre scândurile gardului. Era noua vecină, Barbara, care abia cumpărase casa de alături. Am poftit-o la masă, din politețe. Era o femeie singură, cu o fată și trei nepoți, divorțată, și extrem de vorbăreață. Pe sub masă mi-am simțit piciorul atins de piciorul ei – m-am ferit jenat, rugându-mă să nu observe soția. Barbara nu părea deloc serioasă. După ce a plecat, soția mi-a spus și ea: „Femeia asta e cam obraznică”, și nu pot să nu-i dau dreptate. A doua zi, Barbara iar era la gard, dornică de vorbă. Soția i-a spus tranșant că avem treabă și nu mai e cazul să vină pe la noi. – Dar mâine? – a întrebat iar Barbara. – Mâine la fel. Mai bine nu mai veniți. Cred că soția mea a făcut bine. Noi suntem oameni direcți – simțim repede când nu ne place cineva și nu forțăm prietenii cu oamenii nepotriviți.
Otkazujem svadbu