Cadoul de la necunoscut Mesajul din chatul general a apărut peste tabele și emailuri urgente, ca o jucărie colorată într-un sertar plin de hârtii: „Bună, echipă! Lansăm Secret Santa! Schimb anonim de cadouri la petrecerea de firmă. Buget: până la 200 de lei. Formularele sunt mai jos.” Artiom a recitit mesajul și a aruncat machinal o privire spre colțul ecranului, unde ticăiau secundele. Mai erau zece zile de lucru până la Revelion, două săptămâni până la închiderea trimestrului, trei zile până la o nouă rată la creditul ipotecar. De ani buni mintea îi împărțea timpul doar în astfel de borne. Reacțiile curgeau deja în chat – GIF-uri cu reni, „Iar?” de la un coleg mai glumeț, cineva întreba dacă bugetul include și ambalajul. HR-ista Cătălina completează prompt: „Participarea nu e obligatorie, dar ne-ar plăcea. Facem atmosferă de sărbătoare.” Artiom își termină cafeaua rece și dă click pe link. Formularul cere nume, departament, acord privind datele personale. Jos, butonul „Particip”. Ezită o clipă, imaginându-și cum o altă lumânare sau cană apare pe un birou și așa prea plin. Pe urmă își imaginează lista de participanți, cu spaţiul gol lângă numele său. Apasă totuși. — Ai intrat și tu la loteria asta? — îl întreabă Sasha, care trecea pe lângă birou. — Sper să-mi pice cineva cu umor, că deja am ideea: îi dau șefului o carte despre time-management. — E anonim, îi aduce aminte Artiom. — Cu atât mai interesant! Să vezi fața lui când deschide… — Sasha mimează o mimă șocată și râde. Artiom zâmbește de complezență și revine la raport. Cifrele curg în același șir gri. Prin zona fumatului de dimineață se discuta despre prime: vor fi, nu vor fi, ceva „în natură” sub formă de seturi de ciocolată? Iar printre mesele colegilor plutește veșnica atmosferă: bradul de plastic de la parter, globurile sclipitoare, urările impersonale cu „Dragi parteneri, vă felicităm…”. Anul acesta, Artiom avea două vise: să prindă bonusul de performanță și să nu-și verse nervii pe fiu pentru notele slabe. Amândouă păreau aproape imposibil de realizat. Pe seară primește pe telefon într-un vagon de metrou aglomerat un mail cu titlul: „Al tău Secret Santa”. Deschide: „Salut, Artiom! Tu vei face cadou pentru: Artiom Krylov, Departamentul Analiză.” Citește de două ori. Încă o dată. Metroul hurducă, cineva îi dă un cot. În chat, totul fierbe deja: „Eroare la platformă?” „Și mie mi-a picat propriu nume.” „Nivel nou de autocunoaștere, fraților…” Cătălina dă imediat replica: „Da, colegi, s-a blocat sistemul. Nu schimbăm, IT-ul zice că nu mai e timp, totul e legat de ID-uri. Propun: tratați ca un experiment. Oricum aduceți cadoul, ne prefacem că nu știm nimic. Important e să nu stricăm atmosfera.” „Ce fel de mister dacă eu știu cine e?”, întreabă cineva. „Imaginează-ți că e un străin care te cunoaște extraordinar de bine”, răspunde Cătălina cu un emoji de brad. Artiom închide chat-ul și bagă telefonul în buzunar. Cineva urlă la telefon despre „închideri de an”. În geamul negru vede reflexia unui bărbat de 41 de ani: încă mai are părul la locul lui, dar la tâmple deja e alb. Costum de la mall, ceas în rate, telefon „ca șeful”. Cadoul de la un necunoscut, adică de la mine, își spune. Ce-aș putea să-mi dau eu mie? Nu găsește un răspuns. A doua zi, la țigară, subiectul e pe buzele tuturor. — Eu zic să anulăm tot! Sună Pasha, juristul, – strică toată ideea Secret Santa, dacă nu e secret. — Mie mi se pare tare! – sare Anca de la Marketing. – Acum chiar pot să-mi iau ceva fain, nu alt fular cu reni. — Dar oricum ți le cumperi, o trolează cineva. — Nu chiar. Pentru unele lucruri mereu ți se pare că-i păcat de bani… Artiom ascultă fără să intervină. În minte îi trec căști, baterie externă – dar toate pot fi cumpărate oricând și n-ar avea nimic festiv. — Și tu ce-ți iei? – îl ia Sasha. — Nu știu, recunoaște Artiom. — Eu mi-aș lua direct PlayStation. Dar nu-mi ajung banii, râde Sasha. Las’ că-mi iau un set de bere artizanală și scriu „de la Moșu’”. Dar eu? Ce mi-aș dori dacă chiar m-ar vedea cineva, nu ca pe un angajat, plătitor de rată sau tată „absent”? Dar ca… om? Nici un cuvânt nu-i vine în minte. Seara, intră într-un mall. Lumini, oferte de „cadouri perfecte”, „seturi pentru el”, afișe cu tipi în paltoane scumpe și fețe de succes. Toți fără cearcăne, fără credite. Trece prin magazinul de electronice. Se uită la căști wireless – practice, utile. Dar parcă nu-i cadou. În librărie peste tot stau stive cu „Fii cea mai bună versiune a ta”, „Hai că poți”, „Fericire la comandă”. Răsfoiește la întâmplare și simte un val de oboseală. În spate găsește rafturile cu beletristică. Cândva citea mult. Acum, doar o bifă pe lista „ar trebui”. Poate o carte? Dar pentru ce, dacă oricum nu-și face timp? Iese cu mâinile goale, capul greu de reclame. Soția îl așteaptă acasă: — Ce ai, ești abătut? — Nimic, avem iar joc cu cadouri la birou. — A, iar lumânări și căni? râde ea. — De data asta fiecare trebuie să-și facă singur cadoul. Cică sistemul a dat eroare. — Păi și nu-i mișto? Îți cumperi ceva la care ți-e milă de bani. — Ce, de exemplu? — Tu știi mai bine. El oftează. Fiul e absorbit de manual, făcându-se că învață. — De obicei știi ce vrei: telefon, ceas, rucsac… Tu ești cu gadgeturi. — Pe astea le cumpăr la nevoie. — Atunci fă-ți o bucurie, nu cumpăra o chestie. Se lasă liniște. Noaptea nu doarme. Fulgerează lozinci: „succes profesional”, „carieră”, „fericire la cutie”. Dar toate parcă-s false, ca ghirlandele din ianuarie strânse la loc. Ce-aș vrea, dacă n-ar exista nici o miză? Fără așteptări, note, rapoarte, credite, presiune? Tot nu găsește răspunsul. Cu o săptămână înainte de petrecerea de firmă, biroul forfotește: pungi de cadouri în sertare, discuții de meniu, dres code, program. Șefa de la HR anunță, veselă: „Avem și momentul special Secret Santa”. Artiom tot nu are nimic de oferit. — Te miști greu, îi zice Sasha. Nu mai prinzi nimic bun. — Mă gândesc. — Păi la ce, ia ceva util! Eu mi-am luat grătar. Mereu am vrut, dar n-am apucat. Acum, gata. La prânz stă în cafenea. Pe ecrane curge reclama: „Răsfață-te! Seturi cadou!” Caută pe telefon „cadou bărbat 40 de ani”. Apar ceasuri, portofele, gadgeturi, whisky, vouchere la tuns. Totul pentru imagine – nu pentru ce simt. Închide. În mail găsește spamul de peste tot. Printre ele, un newsletter de la o platformă unde s-a abonat cândva: „Curs nou de fotografie – ultimele locuri”. Fotografie. Își amintește aparatul foto, pe care îl ascunsese de ani. În weekenduri fotografia orașul, apoi n-a mai fost timp. Clișeu, își spune o voce interioară. Bărbat la 40, se răsfață cu „hobby uitat”. Ridicol. Împinge tava. O strângere bruscă în stomac. Nu vreau să schimb viața, vreau doar… Nu apucă să termine. Șeful îi scrie: „Cifrele pe Q3, acum”. Seara caută aparatul, îl găsește, îl pune la încărcat. Soția, uimită: — Vrei să faci poze? — Să văd dacă mai merge, atât. Când bateria e suficientă, iese pe balcon: mașini, zăpadă, lumini. În timp ce se uită prin vizor, zgomotul din cap se estompează. Poate ăsta să fie cadoul? Nu aparatul, nu vreo chestie nouă. Ci timpul să fac ceva doar pentru mine. O oră pe săptămână, fără să mă simt vinovat. Gândul îi pare simplu, dar înfricoșător. Și totuși… De ce nu? Dai bani pe prostii, pe asta chiar ai vrea-o. Deschide iar newsletterul. Curs online, două seri pe săptămână, bugetul se potrivește. Cadou de la necunoscutul care știe ce-ți place și nu râde de tine. Apasă „Plătește”. Mai trebuie doar să pună cadoul în cutie. Cumpără un caiet albastru, fără model. Imprimă emailul de confirmare, îl pune într-un plic. Pe prima pagină scrie: „Pentru pozele care vor veni”. Scrisul îi tremură, dar e clar. Vrea o notă care să nu sune ca un afiș. După câteva încercări iese: „Artiom, uneori e bine să-ți aduci aminte că nu ești doar rapoarte și teleconferințe. Să ai timp să vezi lumea fără tabele. Sper să profit de el. Moșul tău.” Citește. Îl strânge în piept – de parcă cineva ar fi scris ce are nevoie. Am împachetat: plicul, în caiet, acesta în hârtie maro, cu panglică roșie. E modest, dar nu are logo-uri nici slogane. Petrecerea e în sala de la parter. Mese cu fețe de masă albe, DJ cu hituri uzate, colegi în ținute de birou sau rochii. Cadourile pe masă, etichetate cu numele fiecăruia. Artiom își pune pachetul. Printre pungile colorate, deja apar forme bizare și ambalaje țipătoare. — Gata de dezvăluire? îl tachinează Cătălina de la HR. — Atât cât se poate, răspunde. Când vine momentul Secret Santa, pe rând colegii iau pachetele. Prezentatorul face haz: „Anul acesta fiecare dintre noi e propriul Moș și poate și descoperă ceva despre sine…” Nu vrea sloganuri. Știe însă că, pentru prima dată, ar putea conta. Când e rândul său, simte nod în gât. Ia pachetul cu numele său, revine la masă. Sasha: — Ce ai acolo, să nu fie șosete! Artiom desface panglica. Caiet. Plic. Numele său pe plic. Mâna îi tremură puțin. — Clar, nu e set de grătar! glumește Sasha. Deschide. În jur, colegii exultă: „Am voucher la spa!”, „Am joc de masă!”. Cineva ascunde o carte despre yoga, cineva râde cu o cană inscripționată. Citește biletul. Și încă o dată. Parcă, deodată, cineva chiar i-ar fi vorbit. Tu nu ești doar rapoarte și conferințe… E un ghem în stomac, dar nu de rușine. Ci de ușurare. — Și? întreabă Sasha. — Curs de fotografie. Și un caiet. — Cine știe cine s-a agitat! Așa-i, nu ai voie să afli, nu? — Nu, răspunde Artiom, privind tăcut plicul. Seara, acasă, îi arată soției. Citește, ridică ochii: — Tu ți-ai scris? — Da. Și am plătit cursul. Ea dă din cap. — Bun cadou. Ți-a plăcut mereu. — A fost de mult… — Și ce? Nu înseamnă că s-a terminat. Mută din privire mobilă, dar simte că s-a schimbat ceva mic, ca un dulap lăsat în sfârșit să se miște din loc. Ziua de 1 ianuarie. Se trezește fără alarmă. Soția și băiatul au plecat la socri, el urmează a doua zi. În casă e liniște. Face cafea, deschide caietul. Pe prima pagină – „Pentru pozele care vor veni”. Deschide laptopul. Mailul cu link de curs e acolo. Lecțiile încep peste o săptămână, dar deja poate urmări introducerea. Profesionistul nu vorbește despre „productivitate”, ci despre lumină și umbre. Deodată, nu mai simte nevoia să verifice emailul de serviciu. După introducere, ia aparatul și iese. Ger moderat, câțiva oameni își plimbă câinii sau aruncă gunoiul. Pe loc de joacă – o petardă uitată. În vizor – ramuri, sârme, blocuri. Apăsă declanșatorul și simte că face un lucru mărunt, dar cu rost. Nu pentru raport, nu pentru KPI, nu pentru prezentare. Doar pentru el. Mai face câteva poze și revine sus, descarcă imaginile. Majoritatea nereușite. Dar una, cu reflexia geamurilor într-o mașină, îl oprește. În colț – silueta lui cu aparatul. Cadoul de la necunoscut – adică de la mine. Și e în regulă. Ia caietul, scrie. Data, apoi: „Curte, dimineață, reflecție în sticlă.” O frază simplă, dar e a lui. Se oprește. După mult timp, nu vede viitorul doar ca listă de rate și rapoarte. Ci există un mic loc unde face el ce vrea. E puțin. Dar destul cât să respire mai ușor. Își mai toarnă o cafea. În orar, la curs, notează jos: „Nu anula pentru muncă.” Știe că viața nu-l va ierta mereu, dar, totuși, acum are dreptul să încerce. Și ăsta e tot un cadou.

Cadoul de la necunoscut

Un mesaj s-a strecurat peste tabele, rapoarte și e-mailuri urgente în grupul de chat al biroului, ca o jucărie colorată într-o cutie cu acte:

Dragi colegi, lansăm Secret Moș Crăciun! Schimb anonim de cadouri la petrecerea firmei. Buget până la 400 lei. Găsiți formularul mai jos.

Petru reciti textul și aruncă instinctiv o privire spre colțul ecranului, unde se scurgea timpul. Zece zile lucrătoare până la final de an, două săptămâni până la închiderea trimestrului, trei zile până la rata la creditul ipotecar. Totul în mintea lui se număra, de mult, doar în astfel de borne.

Deja în chat începuseră reacțiile: cineva trimitea un gif cu un ren, altul scrisese Iar?, altcineva întreba de buget. Sorina, colega de la HR, a lămurit imediat: Participarea nu e obligatorie, dar ar fi frumos. Haideți să aducem atmosfera de sărbătoare.

Petru și-a băut restul cafelei deja reci și a dat click pe link. Formularul cerea nume, departament, acord pentru prelucrarea datelor. Jos clipea butonul Participă. O secundă a stat pe gânduri, imaginându-și încă o lumânare sau o cană inutilă pe biroul său, deja plin. Și-apoi s-a văzut pe lista participanților, cu un gol în dreptul numelui.

A apăsat.

Ai intrat iar la loteria asta? l-a întrebat Dan din departamentul alăturat, trecând cu capul peste despărțitura de birouri. Sper să-mi pice mie cineva cu simțul umorului. M-am gândit să-i iau șefului o carte de time-management.

E anonim, totuși, i-a reamintit Petru.

Tocmai de asta e amuzant. Îți dai seama, deschide, și acolo Dan a făcut o față alungită și a început să râdă.

Petru a zâmbit politicos și s-a întors la raport. Cifrele se topeau toate într-un șir monoton. În rândul vecin se dezbăteau pachete cadou pentru parteneri merită ciocolată scumpă sau e mai bine să economisești? La cafea, dimineața, se discutase de primă: va fi, nu va fi, se taie sau o să fie în produse.

Totul îi trecea prin față ca un fundal de sărbătoare care nu se oprea: bradul din hol, globurile de plastic, felicitările impersonale Stimați parteneri, vă dorim.

Anul ăsta, Petru avea două obiective. Să ajungă la bonusul de la realizarea targetului. Și să nu țipe la fiul său din cauza notelor. Ambele păreau la fel de greu de atins.

Seara i-a venit un mail cu titlul Al tău Secret Moș Crăciun. L-a deschis în metrou, înghesuit între paltoane și genți.

Salut, Petru! Protejatul tău: Petru Istrate, departamentul Analiză.

A citit din nou. Și încă o dată.

Metroul l-a legănat. Cineva l-a împins ușor cu cotul. În chat deja apăreau capturi de ecran:

E bug?
Și la mine tot pe mine m-a nimerit.
E nou nivel de autocunoaștere.
Sorina a răspuns repede: Dragilor, da, e o eroare, sistemul n-a mai putut fi schimbat, totul e legat de ID-uri. Luați-o ca pe un experiment. Oricum aduceți cadouri și faceți-vă că nu știți. Important e să păstrăm misterul și spiritul.

Ce mister, dacă știu că sunt eu?, a scris cineva.

Imaginează-ți că e un străin care te cunoaște foarte bine, a răspuns Sorina, adăugând un brăduț.

Petru a închis chat-ul și a băgat telefonul în buzunar. În vagon, cineva vorbea tare la telefon despre închideri de an. Și-a văzut reflexia în geamul întunecat. Patruzeci și unu de ani. Părul mai rezista, doar la tâmple apăruseră fire albe. Fața obosită, nu însă bătrână. Sacou din mall, ceas luat în rate, telefon cumpărat ca la șef.

Cadou de la un necunoscut pentru el însuși, s-a gândit. Ce i-ar putea oferi acest necunoscut?

Niciun răspuns.

A doua zi la cafea nu se vorbea decât despre asta.

Eu zic să se anuleze tot, spunea Claudiu, din juridic, scuturând scrum de țigară. Se strică toată ideea. Secret Moș Crăciun nu mai e secret!

Mie îmi place, interveni Ramona din Marketing. Pot, în sfârșit, să-mi iau un cadou pe plac. Nu încă o eșarfă cu reni.

Dar tu oricum îți cumperi tot ce vrei, a râs cineva.

Nu chiar tot. Pentru unele nu dau banii, Ramona a zâmbit. Tocmai aici e fain.

Petru asculta tăcut. În minte îi alergau variante: căști, baterie externă, mouse nou. Toate putea să le cumpere oricând, fără Moșul. Și totuși, nu păreau a fi cadouri. Parcă doar accesorii de birou.

Tu ce-ți iei? l-a întrebat Dan în drum spre lift.

Nu știu, a răspuns sincer Petru.

Eu mi-aș lua PlayStation. Dar nu-mi ajunge bugetul. Dan a râs. Bine, o să iau niște bere artizanală cu etichetă de la Moș.

Dar eu?, își zicea Petru mergând la locul lui. Ce aș vrea cu adevărat, dacă m-ar vedea cineva nu ca angajat, nu ca plătitor de rată, nu ca tată criticat că nu stă destul cu copilul, ci ca cine? Ca om?

Nici măcar nu putea găsi cuvântul potrivit.

Seara a intrat într-un centru comercial. Totul lucia, fulguia, muzică peste tot. Magazinele ofereau cadouri ideale, pachete pentru bărbați, pentru oameni de succes. Pe fiecare afiș, bărbați în paltoane scumpe, cu priviri sigure. Niciunul nu părea să aibă cearcăne sau credite.

A intrat la electronice. Pe stand, seturi de căști wireless, cu bulină best seller. Un consultant explica unui client diferența dintre două modele.

Asta-i practic: muzică, podcasturi, ai grijă de tine, își zicea Petru, luând cutia și rotind-o în mână. Prețul se încadra în buget, dacă lua modelul simplu.

Dar nu e cadou. Mi-l pot lua oricând, la fel cum am luat telefon, ceas, pantofi, geacă cum trebuie. Nu-i dar, doar o obligație de vârstă.

A lăsat cutia și a ieșit.

La librărie era mai cald. La intrare grămezi de cărți motivaționale: Devino cea mai bună versiune, Cum să le faci pe toate, Fericire după reguli. A răsfoit automat una, a găsit aceleași fraze despre zona de confort și eficacitate și a simțit oboseală.

În spate, rafturi cu literatură. A trecut cu degetul pe cotoare, citind nume cunoscute. Odată citea mult. În facultate, mânca câte un roman pe noapte, mergea la cursuri cu ochii roșii. Apoi job, apoi rata, apoi copil, și cititul a rămas la ar trebui.

O carte, poate? Dar ce carte? Și ce sens, dacă nu apuci să citești?

A ieșit din librărie fără nimic. Mintea îi zumzăia de reclame și colinde.

Acasă, soția l-a întrebat:

Ce-ai așa chip cătrănit?

Nimic. Avem o joacă la firmă. Cadouri.

Iar lumânări și căni? a zâmbit ea.

De data asta fiecare își face singur cadou. Cică s-a stricat sistemul.

Păi e mișto, a pus ea farfuria cu paste pe masă. Ia-ți ceva la care de obicei ți-e zgârcit.

Ce anume?

Nu știu. Tu știi cel mai bine.

A tăcut. Băiatul butona manualul, făcându-se că învață pentru test.

Deci? s-a uitat ea la el peste masă. Tu de obicei ai dorințe clare: telefon nou, ceas, rucsac. Îți plac tot felul de chestii.

Pe toate astea mi le iau când e cazul, a spus el. Din nevoie.

Atunci poate nu obiecte? a sugerat ea. Un voucher, la un masaj sau la o zi liberă, sau

La o zi liberă nu-mi trebuie voucher, a tăiat-o el. Îmi trebuie șef care să nu scrie duminica.

Ea a zâmbit.

Vezi? Cere-i Moșului un așa șef.

Asta depășește bugetul, a glumit el.

Noaptea s-a perpelit în pat. În minte îi roiau imagini din mall-uri, sloganuri, urări de carieră, realizări, prosperitate. Toate importante, dar reci, ca beteala pe care o pui în cutie în ianuarie.

Ce aș vrea, dacă nimeni nu mi-ar judeca alegerea? Nici colegi, nici soție, nici copil, nici părinți, nici banca?

Tot fără răspuns.

Cu o săptămână înainte de petrecere, biroul forfotea. Pe birouri apăreau primele pungi de cadouri; unii le ascundeau în dulapuri, alții le lăsau la vedere. În chat se discuta despre ținută, meniuri, concursuri. Sorina anunța: avem prezentator, DJ și un moment special Secret Moș Crăciun.

Petru tot fără cadou era.

Ce mai aștepți? l-a tachinat Dan. N-o să mai găsești nimic mișto.

Reflectez, a răspuns Petru.

La ce să reflectezi? Dan a ridicat din umeri. Ia ceva util. Eu mi-am comandat set de grătar. Mereu am vrut, dar n-am apucat. Acum să fie!

La amiază, Petru a coborât la cafeneaua de la parter. Coada mergea încet, toți vorbeau despre rapoarte, copii, trafic. Pe ecranul de la bar: Răsfață-te de Sărbători!.

S-a așezat la geam cu tava și a deschis telefonul. Magazin online: cadou bărbat 40 de ani. Rezultate instant: ceasuri, portofele, gadgeturi, seturi cu alcool, vouchere la frizerii de lux.

Astea toate sunt despre cum ar trebui să fiu, își zicea Petru. Nu despre ce simt.

A închis tab-ul și s-a uitat pe mail personal; grămezi de mesaje promoționale: Nu ne-ai mai vizitat, Ai reducere, Începe anul cu o nouă versiune a ta.

Printre ele, unul de la un site educațional, lăsat uitat: Noul curs foto începe, înscrierile până duminică.

Fotografie.

Și-a amintit aparatul vechi, cumpărat cu ani în urmă, înainte de copil și credit. Atunci, sâmbăta, pierdea ore pe străzi fotografiind case, oameni, vitrine. Apoi aparatul a ajuns în dulap. Ba n-a avut timp, ba chef, ba părea o prostie.

Ce banal, a început mintea să-l ia peste picior. Bărbat de patruzeci de ani redescoperă fotografia. Parcă vezi că vrea să se facă artist. Ridicol.

A împins tava. Înăuntru i s-a strâns ceva, ca de rușine.

Nu renunț la nimic, măcar…

N-a apucat să termine gândul. Telefonul a vibrat: șeful îi cerea cifrele pe trimestru.

Petru a oftat și s-a ridicat.

Seara, a cotrobăit în dulapul din hol și a găsit geanta prăfuită. Aparatul era greu, rece. L-a pornit, bateria goală. În sertar era încărcătorul.

Soția și-a ridicat sprâncenele mirată:

Te-ai apucat de pozat?

Doar verific dacă mai merge, a răspuns el.

Când s-a încărcat cât de cât, a ieșit pe balcon și a făcut câteva cadre cu curtea. Nimic special: mașini, ferestre, zăpadă, felinare. Dar când se uita prin vizor, mintea se golea. Nu dispărea totul, doar se retrăgea un pic.

Și-a dat seama că respiră mai adânc.

Poate cadoul nu-i obiectul, ci permisiunea de a petrece timp cu asta. O oră pe săptămână. Sau două. Fără regrete că pierde vremea.

Gândul i-a părut simplu și totuși greu. Criticul dinăuntru a râs: Da, ia-ți curs de fotografie. De parcă ar schimba ceva.

Dar un alt glas, mai domol, i-a șoptit: Și de ce nu? Dai atâția bani pe lucruri pe care le uiți la anul. Dar aici poate reaprinzi ceva vechi și bun.

A deschis iar laptopul și mailul. Modului de compoziție, lumină, peisaj urban. Seara, livrare online, de două ori pe săptămână. Prețul încape în bugetul de Secret Moș Crăciun, varianta standard.

Un cadou de la necunoscut un necunoscut ce nu râde de ce ți-a plăcut cândva.

A apăsat Plătește.

Rămânea de rezolvat doar formalitatea: să-l împacheteze ca un dar.

Regula jocului era clară: să existe un obiect fizic de dat. Nu putea veni cu m-am înscris la curs. Trebuia ceva de pus într-o cutie.

Și-a luat de la papetărie un caiet simplu, bleumarin, fără desen, și un plic. Acasă a imprimat mailul de confirmare a cursului și l-a pliat cu grijă. Pe prima pagină a caietului a scris: Pentru fotografiile care vor veni. Scrisul nu era perfect, dar citeț.

Apoi s-a așezat să compună un bilețel. Voia să sune ca de la cineva care chiar știe cum e viața ta, nu ca de pe un panou motivațional.

După câteva încercări, a ieșit asta:

Pentru Petru.
E important să-ți amintești că nu ești doar rapoarte și ședințe pe Teams. Ți-ar prinde bine să privești lumea dincolo de tabele. Sper să profiți de timpul ăsta.
Moșul tău.

A citit iar. Ceva s-a strâns în piept. Nu de patetism, ci de cât avea nevoie de astfel de cuvinte.

Moșul ăsta, cât putea fi de atent la el însuși, nu fusese niciodată.

A băgat confirmarea în plic, l-a ascuns în caiet, a învelit totul în hârtie maro, legând cu panglică roșie.

Cadoul arăta modest. Nu avea logo-uri, nici sloganuri.

Petrecerea s-a ținut la parterul clădirii, într-o sală de evenimente. Mese cu fețe de masă albe, ghirlande, DJ cu hituri vechi. Colegii veneau: unii în rochii sclipitoare, alții cu hainele de zi, dar fără badge-ul de serviciu.

Cadourile au fost așezate pe o masă specială. Fiecare cu bilet pe nume. Petru și-a pus pachetul, uitându-se la maldăr: unele pungi colorate brand-uite, cutii cu funde, forme bizare în hârtie argintie.

Ești gata să te descoperi? i-a șoptit Sorina, trecând.

Cât se poate, a râs el.

Pe la mijlocul serii, moderatorul a anunțat momentul special. Muzica s-a oprit, luminile s-au stins un pic. Unii râdeau, alții dezbăteau la bar.

Prieteni, a început prezentatorul anul ăsta Secret Moș Crăciun a bătut recordul de secret. Fiecare e propriul lui Moș. Dar, haideți să fim serioși, ne facem că nu știm, da?

Sala a hohotit.

Acum, pe rând, mergeți și luați cadoul cu numele vostru, îl deschideți și vedeți nu ce-i înăuntru contează, ci ce aflați despre voi.

Iar vorbitor de sloganuri, a gândit Petru obosit.

Când i-a venit rândul, a simțit un mic nod în gât. A luat pachetul cu Petru Istrate, s-a întors la loc.

Ia să vedem, a zâmbit Dan. Sper că nu sunt șosete.

Petru a desfăcut panglica, a deschis hârtia. Înăuntru, caiet și plic. Pe plic, numele lui. Mâinile îi tremurau puțin.

Clar nu-i set de grătar, a observat Dan.

Petru a deschis plicul, a desfăcut foaia. În jur, unii chioteau am voucher la spa!, alții arătau cutii cu jocuri de societate. Era așa, ca un furnicar. Venise o liniște ciudată peste el când a citit biletul, de două ori. Cuvintele, scrise de el, sunau ca de la un prieten nevăzut.

Nu ești doar rapoarte și ședințe.

L-a încercat un sentiment ciudat, ca de rușine, ca și când te vede cineva când nu ești pregătit. Dar și o ușurare că acel cineva nu judecă, doar acceptă.

Ei, ce-i? nu se lăsa Dan.

Curs, a înghițit Petru. De fotografie. Și un caiet.

Uau, a fluierat Dan. Cineva chiar a muncit la asta. Sigur e unul creativ. Dar nu avem voie să întrebăm, nu?

Nu. Petru și-a strâns caietul.

Bine, Dan se întorsese deja la setul lui de grătar. Data viitoare să faci poze la party.

Petru a închis caietul. Prezentatorul glumea la microfon, lumea dansa. Era gălăgie, dar înlăuntrul lui, puțin mai liniște.

Pe telefon, mesaj de la soție: Cum e pe-acolo? I-a răspuns: Bine, cadouri amuzante. Mi-am făcut cadou curs. Dar a șters propoziția, înlocuind-o cu: Îți povestesc acasă.

S-a întors aproape de miezul nopții. Scara blocului era în liniște, doar pe la etaje se trântea o ușă. În apartament, lumină caldă, miros de portocale. Soția la masă cu o carte, copilul deja dormea.

Ei? Ce-ai primit?

A așezat caietul pe masă, cu plicul lângă.

Atât? s-a mirat ea.

Mai e ceva înăuntru, i-a spus, deschizând plicul.

Ea a citit și l-a privit atent:

Tu singur ți-ai scris? a întrebat cu blândețe.

Da, și am plătit cursul. Fotografie.

Ea a dat din cap, fără glume.

Bun cadou, a zis. Ți-a plăcut mereu.

A fost demult, a răspuns el.

Și ce dacă? Demult nu înseamnă uitat.

A ridicat din umeri, dar simțea în sine că ceva s-a mutat, ca și cum ai muta, într-un final, mobila grea dintr-o cameră.

Vedem noi, a spus moale.

Pe unu ianuarie s-a trezit fără alarmă. Afară dimineață mohorâtă, curtea plină de mașini, pete de zăpadă. Capul greu, dar nu îl durea. Soția cu copilul erau la socri, plecaseră seara precedentă, el urma să ajungă a doua zi.

Apartamentul era ciudat de liniștit. Și-a făcut cafea, s-a așezat la masă, a deschis caietul. Pe prima pagină, tot el: Pentru fotografiile care vor veni.

A deschis laptopul, și-a căutat mailul de la curs. Primul modul era deja disponibil, deși lecțiile începeau peste o săptămână. A dat play, ascultând vocea calmă a instructorului care nu vorbea despre auto-depășire, ci de lumină și umbre.

Și-a dat seama, la un moment dat, că nu verifica și mailul de la muncă. Telefonul era în altă cameră, nici nu-l dorea.

Apoi a luat aparatul și a ieșit în curte. Aerul era rece, dar nu tăios. Unii duceau gunoiul după revelion, se plimba cineva cu câinele. Pe terenul de joacă, o petardă abandonată.

A pus aparatul la ochi, a captat peisajul: crengi, fire de curent, balcoane. Nimic deosebit. Dar când a apăsat declanșatorul, a simțit că face ceva mic, dar important.

Nu pentru raport, nici KPI, nici prezentări. Doar pentru el.

A făcut câteva fotografii, apoi s-a întors, a descărcat imaginile. Unele banale, altele ratate de tot. Doar una, unde pe geamul unei mașini se reflecta blocul de vizavi, i-a atras atenția.

A mărit-o, analizând detalii. În reflexie i-a zărit silueta cu aparatul.

Cadoul de la necunoscut, se gândi el. Care am fost chiar eu. Și, poate, e în regulă așa.

A închis laptopul și a băut cafeaua răcită. Urma prima zi de muncă, taskuri neterminate, call-uri, rapoarte. Și cursul, peste o săptămână. Și ora din program, pe care avea de gând să o păstreze doar pentru el.

A luat caietul, a scris data pe o pagină nouă. Și scurt: Curte, dimineață, reflexie pe geam. O frază modestă, dar era a lui.

A lăsat pixul și, pentru prima dată după mult timp, s-a surprins gândind la viitor nu în funcție de datorii și deadline-uri. În acel viitor, răsărise un colțișor unde chiar el putea privi și alege ce vrea.

Era puțin. Dar de ajuns cât să poată respira mai ușor.

Și-a turnat încă o cafea și a deschis orarul cursului. Jos era o rubrică pentru notițe. A scris: Nu anula pentru muncă. A zâmbit, știind că viața va schimba oricum planurile. Dar acum avea dreptul să încerce.

Și și asta era tot un cadou.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

four + 16 =

Cadoul de la necunoscut Mesajul din chatul general a apărut peste tabele și emailuri urgente, ca o jucărie colorată într-un sertar plin de hârtii: „Bună, echipă! Lansăm Secret Santa! Schimb anonim de cadouri la petrecerea de firmă. Buget: până la 200 de lei. Formularele sunt mai jos.” Artiom a recitit mesajul și a aruncat machinal o privire spre colțul ecranului, unde ticăiau secundele. Mai erau zece zile de lucru până la Revelion, două săptămâni până la închiderea trimestrului, trei zile până la o nouă rată la creditul ipotecar. De ani buni mintea îi împărțea timpul doar în astfel de borne. Reacțiile curgeau deja în chat – GIF-uri cu reni, „Iar?” de la un coleg mai glumeț, cineva întreba dacă bugetul include și ambalajul. HR-ista Cătălina completează prompt: „Participarea nu e obligatorie, dar ne-ar plăcea. Facem atmosferă de sărbătoare.” Artiom își termină cafeaua rece și dă click pe link. Formularul cere nume, departament, acord privind datele personale. Jos, butonul „Particip”. Ezită o clipă, imaginându-și cum o altă lumânare sau cană apare pe un birou și așa prea plin. Pe urmă își imaginează lista de participanți, cu spaţiul gol lângă numele său. Apasă totuși. — Ai intrat și tu la loteria asta? — îl întreabă Sasha, care trecea pe lângă birou. — Sper să-mi pice cineva cu umor, că deja am ideea: îi dau șefului o carte despre time-management. — E anonim, îi aduce aminte Artiom. — Cu atât mai interesant! Să vezi fața lui când deschide… — Sasha mimează o mimă șocată și râde. Artiom zâmbește de complezență și revine la raport. Cifrele curg în același șir gri. Prin zona fumatului de dimineață se discuta despre prime: vor fi, nu vor fi, ceva „în natură” sub formă de seturi de ciocolată? Iar printre mesele colegilor plutește veșnica atmosferă: bradul de plastic de la parter, globurile sclipitoare, urările impersonale cu „Dragi parteneri, vă felicităm…”. Anul acesta, Artiom avea două vise: să prindă bonusul de performanță și să nu-și verse nervii pe fiu pentru notele slabe. Amândouă păreau aproape imposibil de realizat. Pe seară primește pe telefon într-un vagon de metrou aglomerat un mail cu titlul: „Al tău Secret Santa”. Deschide: „Salut, Artiom! Tu vei face cadou pentru: Artiom Krylov, Departamentul Analiză.” Citește de două ori. Încă o dată. Metroul hurducă, cineva îi dă un cot. În chat, totul fierbe deja: „Eroare la platformă?” „Și mie mi-a picat propriu nume.” „Nivel nou de autocunoaștere, fraților…” Cătălina dă imediat replica: „Da, colegi, s-a blocat sistemul. Nu schimbăm, IT-ul zice că nu mai e timp, totul e legat de ID-uri. Propun: tratați ca un experiment. Oricum aduceți cadoul, ne prefacem că nu știm nimic. Important e să nu stricăm atmosfera.” „Ce fel de mister dacă eu știu cine e?”, întreabă cineva. „Imaginează-ți că e un străin care te cunoaște extraordinar de bine”, răspunde Cătălina cu un emoji de brad. Artiom închide chat-ul și bagă telefonul în buzunar. Cineva urlă la telefon despre „închideri de an”. În geamul negru vede reflexia unui bărbat de 41 de ani: încă mai are părul la locul lui, dar la tâmple deja e alb. Costum de la mall, ceas în rate, telefon „ca șeful”. Cadoul de la un necunoscut, adică de la mine, își spune. Ce-aș putea să-mi dau eu mie? Nu găsește un răspuns. A doua zi, la țigară, subiectul e pe buzele tuturor. — Eu zic să anulăm tot! Sună Pasha, juristul, – strică toată ideea Secret Santa, dacă nu e secret. — Mie mi se pare tare! – sare Anca de la Marketing. – Acum chiar pot să-mi iau ceva fain, nu alt fular cu reni. — Dar oricum ți le cumperi, o trolează cineva. — Nu chiar. Pentru unele lucruri mereu ți se pare că-i păcat de bani… Artiom ascultă fără să intervină. În minte îi trec căști, baterie externă – dar toate pot fi cumpărate oricând și n-ar avea nimic festiv. — Și tu ce-ți iei? – îl ia Sasha. — Nu știu, recunoaște Artiom. — Eu mi-aș lua direct PlayStation. Dar nu-mi ajung banii, râde Sasha. Las’ că-mi iau un set de bere artizanală și scriu „de la Moșu’”. Dar eu? Ce mi-aș dori dacă chiar m-ar vedea cineva, nu ca pe un angajat, plătitor de rată sau tată „absent”? Dar ca… om? Nici un cuvânt nu-i vine în minte. Seara, intră într-un mall. Lumini, oferte de „cadouri perfecte”, „seturi pentru el”, afișe cu tipi în paltoane scumpe și fețe de succes. Toți fără cearcăne, fără credite. Trece prin magazinul de electronice. Se uită la căști wireless – practice, utile. Dar parcă nu-i cadou. În librărie peste tot stau stive cu „Fii cea mai bună versiune a ta”, „Hai că poți”, „Fericire la comandă”. Răsfoiește la întâmplare și simte un val de oboseală. În spate găsește rafturile cu beletristică. Cândva citea mult. Acum, doar o bifă pe lista „ar trebui”. Poate o carte? Dar pentru ce, dacă oricum nu-și face timp? Iese cu mâinile goale, capul greu de reclame. Soția îl așteaptă acasă: — Ce ai, ești abătut? — Nimic, avem iar joc cu cadouri la birou. — A, iar lumânări și căni? râde ea. — De data asta fiecare trebuie să-și facă singur cadoul. Cică sistemul a dat eroare. — Păi și nu-i mișto? Îți cumperi ceva la care ți-e milă de bani. — Ce, de exemplu? — Tu știi mai bine. El oftează. Fiul e absorbit de manual, făcându-se că învață. — De obicei știi ce vrei: telefon, ceas, rucsac… Tu ești cu gadgeturi. — Pe astea le cumpăr la nevoie. — Atunci fă-ți o bucurie, nu cumpăra o chestie. Se lasă liniște. Noaptea nu doarme. Fulgerează lozinci: „succes profesional”, „carieră”, „fericire la cutie”. Dar toate parcă-s false, ca ghirlandele din ianuarie strânse la loc. Ce-aș vrea, dacă n-ar exista nici o miză? Fără așteptări, note, rapoarte, credite, presiune? Tot nu găsește răspunsul. Cu o săptămână înainte de petrecerea de firmă, biroul forfotește: pungi de cadouri în sertare, discuții de meniu, dres code, program. Șefa de la HR anunță, veselă: „Avem și momentul special Secret Santa”. Artiom tot nu are nimic de oferit. — Te miști greu, îi zice Sasha. Nu mai prinzi nimic bun. — Mă gândesc. — Păi la ce, ia ceva util! Eu mi-am luat grătar. Mereu am vrut, dar n-am apucat. Acum, gata. La prânz stă în cafenea. Pe ecrane curge reclama: „Răsfață-te! Seturi cadou!” Caută pe telefon „cadou bărbat 40 de ani”. Apar ceasuri, portofele, gadgeturi, whisky, vouchere la tuns. Totul pentru imagine – nu pentru ce simt. Închide. În mail găsește spamul de peste tot. Printre ele, un newsletter de la o platformă unde s-a abonat cândva: „Curs nou de fotografie – ultimele locuri”. Fotografie. Își amintește aparatul foto, pe care îl ascunsese de ani. În weekenduri fotografia orașul, apoi n-a mai fost timp. Clișeu, își spune o voce interioară. Bărbat la 40, se răsfață cu „hobby uitat”. Ridicol. Împinge tava. O strângere bruscă în stomac. Nu vreau să schimb viața, vreau doar… Nu apucă să termine. Șeful îi scrie: „Cifrele pe Q3, acum”. Seara caută aparatul, îl găsește, îl pune la încărcat. Soția, uimită: — Vrei să faci poze? — Să văd dacă mai merge, atât. Când bateria e suficientă, iese pe balcon: mașini, zăpadă, lumini. În timp ce se uită prin vizor, zgomotul din cap se estompează. Poate ăsta să fie cadoul? Nu aparatul, nu vreo chestie nouă. Ci timpul să fac ceva doar pentru mine. O oră pe săptămână, fără să mă simt vinovat. Gândul îi pare simplu, dar înfricoșător. Și totuși… De ce nu? Dai bani pe prostii, pe asta chiar ai vrea-o. Deschide iar newsletterul. Curs online, două seri pe săptămână, bugetul se potrivește. Cadou de la necunoscutul care știe ce-ți place și nu râde de tine. Apasă „Plătește”. Mai trebuie doar să pună cadoul în cutie. Cumpără un caiet albastru, fără model. Imprimă emailul de confirmare, îl pune într-un plic. Pe prima pagină scrie: „Pentru pozele care vor veni”. Scrisul îi tremură, dar e clar. Vrea o notă care să nu sune ca un afiș. După câteva încercări iese: „Artiom, uneori e bine să-ți aduci aminte că nu ești doar rapoarte și teleconferințe. Să ai timp să vezi lumea fără tabele. Sper să profit de el. Moșul tău.” Citește. Îl strânge în piept – de parcă cineva ar fi scris ce are nevoie. Am împachetat: plicul, în caiet, acesta în hârtie maro, cu panglică roșie. E modest, dar nu are logo-uri nici slogane. Petrecerea e în sala de la parter. Mese cu fețe de masă albe, DJ cu hituri uzate, colegi în ținute de birou sau rochii. Cadourile pe masă, etichetate cu numele fiecăruia. Artiom își pune pachetul. Printre pungile colorate, deja apar forme bizare și ambalaje țipătoare. — Gata de dezvăluire? îl tachinează Cătălina de la HR. — Atât cât se poate, răspunde. Când vine momentul Secret Santa, pe rând colegii iau pachetele. Prezentatorul face haz: „Anul acesta fiecare dintre noi e propriul Moș și poate și descoperă ceva despre sine…” Nu vrea sloganuri. Știe însă că, pentru prima dată, ar putea conta. Când e rândul său, simte nod în gât. Ia pachetul cu numele său, revine la masă. Sasha: — Ce ai acolo, să nu fie șosete! Artiom desface panglica. Caiet. Plic. Numele său pe plic. Mâna îi tremură puțin. — Clar, nu e set de grătar! glumește Sasha. Deschide. În jur, colegii exultă: „Am voucher la spa!”, „Am joc de masă!”. Cineva ascunde o carte despre yoga, cineva râde cu o cană inscripționată. Citește biletul. Și încă o dată. Parcă, deodată, cineva chiar i-ar fi vorbit. Tu nu ești doar rapoarte și conferințe… E un ghem în stomac, dar nu de rușine. Ci de ușurare. — Și? întreabă Sasha. — Curs de fotografie. Și un caiet. — Cine știe cine s-a agitat! Așa-i, nu ai voie să afli, nu? — Nu, răspunde Artiom, privind tăcut plicul. Seara, acasă, îi arată soției. Citește, ridică ochii: — Tu ți-ai scris? — Da. Și am plătit cursul. Ea dă din cap. — Bun cadou. Ți-a plăcut mereu. — A fost de mult… — Și ce? Nu înseamnă că s-a terminat. Mută din privire mobilă, dar simte că s-a schimbat ceva mic, ca un dulap lăsat în sfârșit să se miște din loc. Ziua de 1 ianuarie. Se trezește fără alarmă. Soția și băiatul au plecat la socri, el urmează a doua zi. În casă e liniște. Face cafea, deschide caietul. Pe prima pagină – „Pentru pozele care vor veni”. Deschide laptopul. Mailul cu link de curs e acolo. Lecțiile încep peste o săptămână, dar deja poate urmări introducerea. Profesionistul nu vorbește despre „productivitate”, ci despre lumină și umbre. Deodată, nu mai simte nevoia să verifice emailul de serviciu. După introducere, ia aparatul și iese. Ger moderat, câțiva oameni își plimbă câinii sau aruncă gunoiul. Pe loc de joacă – o petardă uitată. În vizor – ramuri, sârme, blocuri. Apăsă declanșatorul și simte că face un lucru mărunt, dar cu rost. Nu pentru raport, nu pentru KPI, nu pentru prezentare. Doar pentru el. Mai face câteva poze și revine sus, descarcă imaginile. Majoritatea nereușite. Dar una, cu reflexia geamurilor într-o mașină, îl oprește. În colț – silueta lui cu aparatul. Cadoul de la necunoscut – adică de la mine. Și e în regulă. Ia caietul, scrie. Data, apoi: „Curte, dimineață, reflecție în sticlă.” O frază simplă, dar e a lui. Se oprește. După mult timp, nu vede viitorul doar ca listă de rate și rapoarte. Ci există un mic loc unde face el ce vrea. E puțin. Dar destul cât să respire mai ușor. Își mai toarnă o cafea. În orar, la curs, notează jos: „Nu anula pentru muncă.” Știe că viața nu-l va ierta mereu, dar, totuși, acum are dreptul să încerce. Și ăsta e tot un cadou.
„Caut o doamnă plină de viață și energie, nu o simplă colegă de generație”: la 50 de ani – viața arată altfel… Un cavaler de 55 de ani și-a ascuns cei 7 ani în plus și burtica, dar s-a supărat când a aflat ce vârstă are femeia…