Și-a făcut-o cu mâna ei
Tată, ce-i cu toate lucrurile astea noi? Ai golit cumva un magazin de antichități? Anastasia ridică din sprâncene, studiind cu mirare o dantelă croșetată, albă ca laptele, pe comodă. Nu știam că ești pasionat de lucruri bătrânești. Să știi că gustul tău aduce tare mult cu al bunicii Paraschiva…
Anastasico, dar tu ce cauți fără să dai măcar un telefon? domnul Ionel Stan ieși din bucătărie, încercând să pară energic, dar privirea îi trăda stânjeneala.
Se vede treaba că nu mă așteptai, ofta Anastasia, strângând buzele, îndreptându-se spre sufragerie, unde urma să descopere alte minuni. Tată… De unde e totul? Ce se petrece aici?
Anastasia nu mai recunoștea apartamentul.
…Când moștenise locuința de la bunica, totul arăta deprimant: mobilă veche, televizor ponosit pe o etajeră coșcovită, calorifere ruginite, tapet desprins pe alocuri… Dar era casa ei. Atunci, cu mici economii adunate, se apucase de renovare, dar nu oricum. Anastasia alesese stilul scandinav: culori luminoase și minimalism, ce făceau din apartamentul cu două camere un spațiu generos. Punea accent pe detalii, alegea perdele în ton vesel, așternea covoare pufoase…
Dar acum perdelele groase, ce nu lăsau lumina să pătrundă, fuseseră schimbate cu niște tuluri de nylon ieftine. Canapeaua italiană era acoperită de o pătură sintetică, înflorată, cu un tigru care rânjea larg. Pe masa de cafea tronau o vază roz din plastic și niște trandafiri artificiali, tot roz, strigători.
Încă asta era nimic. Mai mult decât aspectul, Anastasia o deranjau mirosurile: din bucătărie venea un iz de pește prăjit și ulei încins, iar în aer plutea mirosul greu de tutun. Și totuși, tatăl ei nu fuma…
Anastasie, să știi că… răspunse Ionel, ezitând. E o situație Eu nu sunt singur. Am vrut să-ți spun, dar m-am temut.
Cum adică nu ești singur? Anastasia se bâlbâi. Tată, așa nu am stabilit!
Anastasico, viața mea nu s-a terminat când mama ta a plecat. Sunt încă tânăr, nici pensia n-o primesc. N-am și eu dreptul la o viață personală?
Anastasia amuți de uimire. Desigur, tatăl său are dreptul să-și refacă viața dar nu chiar în locuința ei!
…Părinții se despărțiseră cu un an în urmă. Mama primise trădarea ca pe o eliberare și se afundase în activități, prietenele îi umpleau timpul, nici nu apucase să simtă vreo lipsă. Tatăl, în schimb, căzuse pe gânduri. Se întorsese la apartamentul său dinainte de căsnicie, dar acolo era dezastru: zece ani fusese închiriat, iar ultimul chiriaș adormise cu țigara aprinsă. Nu avea bani de renovare, așa că a uitat de apartament. Nu l-a vândut, dar nici nu avea de gând să-l folosească.
O dărăpănătură: pereți afumați, geamuri sparte, mucegai pe la ferestre. Mai degrabă mormânt decât casă.
Anastasie, nu știu ce-o să mă fac… oftase atunci tatăl ei cu amar. E periculos să stau aici, iar până la iarnă nu reușesc renovarea. N-am bani. O să îngheț, și gata… viață-i așa!
Atunci, Anastasia nu mai rezistase. Nu putea să-și lase tatăl să trăiască în acele condiții, mai ales că după nunta ei se mutase la soț, iar apartamentul rămânea liber. Și, după experiența tatălui cu chiriașii, nu-i venea să-l dea iar în chirie.
Tată, stai la mine o vreme. Totul e amenajat, ai toate cele trebuincioase. Fă-ți tu, încet, renovarea, apoi te muți. Doar o singură cerință: fără oaspeți.
Chiar pot? se mirase Ionel. Săru mâna, fata tatii! Mă salvezi. Promit, liniște și pace va fi.
Pace
Cât Anastasia rememora dialogul, ușa de la baie se deschise, și din aburul aromat ieși o femeie la vreo cincizeci de ani, într-un halat gros, al Anastasiei. Halatul ei preferat. Acum abia îi acoperea formele doamnei necunoscute.
O, Ionele, avem musafiri? vocea răgușită, de fumătoare veterană, se auzi, femeia zâmbind îngăduitor. Măcar să mă fi anunțat, că-s ca la mine acasă.
Dar dumneavoastră cine sunteți? întreabă Anastasia, privind peste ochelari. Și de ce purtați halatul meu?
Eu sunt Leonora, femeia iubită a tatălui tău. Și de ce ești nervoasă? Halatul stătea degeaba…
Anastasia simți cum îi zvâcnesc tâmplele de ciudă.
Dați-l jos. Acum, spuse printre dinți.
Anastasico! se rugă tatăl, apărând între ele. Nu începe scandalul! Leonora doar…
Leonora doar poartă lucrurile altei persoane într-o casă străină! îl întrerupse. Tată, ți-e bine? Ai adus amanta aici și i-ai dat voie să umble fără să întrebe prin lucrurile mele?
Leonora făcu un gest teatral, dând ochii peste cap, se prăvăli ca un sac pe pătură.
Ești o obraznică, declară ea. Dacă eram Ionel, te căpăceam cu cureaua, indiferent de vârstă. Cum vorbești tu cu tatăl tău? Ce treabă ai tu cu femeile lui?
Anastasia rămase fără replică. O străină îi făcea morală la ea acasă!
N-am treabă… zise ea, cât timp nu se întâmplă aici.
Aici? Leonora ridică sprâncenele, întorcându-se spre Ionel.
Tatăl, lipit de perete, muta privirea speriată de la fiica furioasă spre Leonora insolentă, sperând parcă să se risipească furtuna de la sine.
A… N-a zis Ionel?! Anastasia zâmbi rece. Atunci vă spun eu. El e doar oaspete. Apartamentul este al meu, până la ultima oală. L-am primit pe tată să stea, n-am crezut că va aduce… femei iubite.
Leonora se înroși ca sfecla.
Ionele?… vocea i s-a făcut de gheață. Ce spui? Mi-ai zis că e casa ta. M-ai mințit?
Ionel se lipi de tapet de rușine.
Leonora, nu asta am vrut… ai înțeles greșit, bâigui el. Am și eu un apartament, dar nu ăsta. N-am vrut să te încarc cu detalii.
N-ai vrut să mă încarci? Bravo! Acum-s chefuită de o copilă…
Răbdarea Anastasiei se înecă.
Afară, zise încet.
Poftim? Leonora mormăi, luată prin surprindere.
Afară. Amândoi. Vă dau oră, după aceea chem poliția. Am fost și eu prea bună…
Anastasia se duse spre ușă, dar tatăl ei se desprinse de perete și o apucă de mânecă.
Fata mea, mă arunci pe drumuri? Știi ce-i acolo la mine! O să îngheț!
Inima Anastasiei a tresărit. Îi veneau în minte amintiri din copilărie, sentimentul datoriei față de părintele ajuns aproape bătrân… emoția îi urca în gât.
Dar privirea i-a căzut pe Leonora.
Cea din urmă stătea cu picior peste picior, în halatul străin, privindu-o cu ură. Dacă tăcea acum, mâine găsea cheia schimbată și tapetul nou.
Tată, ești om mare. Închiriază ceva, spuse Anastasia, scăpându-și mâneca. Din vina ta ai ajuns aici. Am stabilit că vei locui singur, tu ai adus o străină, i-ai permis să-mi fure lucrurile și să facă mizerie…
Să-ți rămână casa! o întrerupse Leonora. Hai, Ionele. Nu te umili. Ai crescut o nerecunoscătoare…
O jumătate de oră, și apartamentul fu gol. Tatăl ieșea tăcut, cârpit, parcă bătrân brusc. Privirea lui, ca a unui câine gonit în ploaie, o răscolise pe Anastasia, dar ea rezistase, fără să fluture.
După ce au plecat, a deschis larg ferestrele, să scape de mirosul de pește, tutun și parfum ieftin. A strâns halatul, păturile și ce mai lăsase Leonora, ducând totul la gunoi. A doua zi chema echipa de curățenie și schimbătorul de yale. Parcă îi era greață să atingă ce-a atins străina. Mai ales ea…
…Trecuse deja patru zile.
Apartamentul era ca nou: fără flori din plastic, fără arome dubioase. Anastasia locuia la soț, dar gândul că spațiul ei rămâne curat o bucura enorm.
De tată nu mai auzise nimic. În ziua a patra, el sună.
Alo? răspunse Anastasia, ezitant.
Ești mulțumită acum, Anastasico… vocea lui Ionel era stinsă, amețită. Leonora m-a părăsit. M-a lăsat…
Era și culmea, nu se abținu fiica. Mă las să ghicesc: a plecat când a văzut apartamentul tău real, cu muncă, și a realizat că nu are chef să tragă la ham?
Tatăl suspină.
Da… Am pus un calorifer, dorm pe o saltea gonflabilă. Ea a rezistat trei zile… A zis că sunt sărac și mincinos. Și-a făcut bagajul, a plecat la sora ei. Cică a pierdut timpul… Iubeam mult pe Leonora, Anastasia!
Care iubire? Tu-ai vrut să ai unde să-ți odihnești spatele, ea la fel. V-a înșelat socoteala.
Au tăcut o vreme.
Mi-e greu singur, fata tatii… încheie el. Mi-e frică. Pot să revin? Singur, jur!
Anastasia lăsă capul în jos. Știa că tatăl se chinuie, dar tot el și-a întocmit viața asta: a rănit-o pe mama, apoi nu a fost sincer nici cu fiica, nici cu Leonora.
Nu că nu-i părea rău de el, dar mila putea să-i distrugă pe amândoi.
Nu, tată. Nu te primesc. Angajează oameni, fă renovare, învață să trăiești cu ce ai, că tot tu le-ai adus. Singurul ajutor: pot să-ți recomand meseriași buni. Să nu-ți fie rușine să ceri o mână de ajutor.
A închis telefonul.
Dur? Poate. Dar Anastasia nu mai voia să lase pe cineva să-i păteze halatul sau sufletul. Uneori, mizeria nu dispare niciodată; trebuie pur și simplu să nu o lași să intre în viața ta…






