Bărbat la nevoie. Tatăl Varvărei s-a stins pe neașteptate. Nici nu se așteptau la așa ceva. Doar trei luni l-au doborât de o boală nemiloasă, dar el a luptat până la ultima suflare. Avea o singură dorință – să-și vadă fiica, Varvara, femeie măritată și fericită. Din păcate, nu i s-a împlinit visul. Tatăl Varvărei a trecut în neființă iarna, imediat după Sărbătorile de Crăciun. – Măcar nu i-a stricat fetiței sărbătorile pentru tot restul vieții – spuneau vecinii, clătinând din cap cu compătimire. Visul său nu a prins viață, căci Varvara nu avea pe nimeni. Poate doar pe un pretendent de pe internet, cu care de ani buni schimba câteva vorbe, dar totul se limita la una-două întâlniri pe lună. Iar tatăl știa bine că-și lasă fata singură pe lume. Mama Varvărei îi lăsase când fata era mică și plecase la muncă-n Italia. La început trimitea bani, jucării, bunătăți de la Florența însorită pentru draga ei copilă. Dar cu vremea, pachetele și scrisorile de la mamă ajungeau tot mai rar. Ultima a primit-o Varvara pe la zece ani: mama îi mărturisea că și-a găsit dragostea și trăiește acum cu italianul Lorenzo, s-au căsătorit și stau la marginea Florenței, rugându-l pe tată să nu-i mai scrie, căci noul soț era foarte gelos. – Oricum, fata nu rămâne chiar singură, ci cu tatăl ei, care ar trebui s-o susțină și nu să trăiască din banii unei femei, – scria mama. Tatăl Varvărei n-a cerut niciodată nimic de la fosta soție. S-au descurcat cum au putut. El a fost ba electrician, ba instalator, ba muncitor în construcții, deși avea facultate. Dar Varvara n-a dus lipsă de cele necesare. Nu trăiau în lux, dar nici nu le-a lipsit ceva vital. Tatăl, adesea, își refuza lucruri mărunte, ca să nu-i lipsească fetei nimic. – Instalatorii nu merg cu costum la lucru, – spunea el fiicei când îi dăruia un pulover nou sau portofel de piele și refuza cadoul cu încăpățânare. – Îl dai soțului tău, să vezi că-i va plăcea. Eu mă descurc și-n zdrențe la conducte. La 40 de zile după moartea tatălui, Varvara nu-și amintește prea bine cum a trecut timpul. A comandat o slujbă la biserică și a pornit pe jos spre casă, lipsindu-i discuțiile cu tata, desenele animate, sprijinul și grija lui – ca atunci când, după schimbul de lucru, o aștepta mereu la birou cu bătrâna lui Lada, să n-o prindă ploaia… Se făcea seară, burnița rece, zăpadă murdară topită peste tot. Varvara era aproape de bloc când a observat o lumină mică, portocalie, în ceața de la sfârșit de iarnă. S-a apropiat: era o mogâldeață cât o palmă – un pisoi roșcat, ud fleașcă, tremurând și mieunând jeluitor la scara blocului. – Cineva iar l-a aruncat, – a simțit o tăietură în inimă Varvara. Pisoiul s-a uitat la ea. Știa că, dacă nu-l ia acasă, e condamnat. Iar ea nu mai putea îndura încă o pierdere. L-a ridicat, l-a ascuns sub paltonul cald. Micul ghemotoc a început imediat să toarcă fericit. – Ți-e foame? – l-a întrebat. Pisoiul i-a răspuns cu o privire atât de inteligentă, de parcă înțelegea totul. Cu prietenia micii creaturi, casa pustie nu mai părea atât de apăsătoare. – Oricum, mai bine decât să fiu singură – și-a spus Varvara, punând bolul de mâncare, dând drumul desenelor preferate, pe care le vedea cu tata de sute de ori… Pisoiul nu s-a repezit la mâncare, deși era flămând. S-a uitat fascinat la televizor, ochii îi urmăreau fiecare personaj. Atunci Varvara i-a apropiat și farfuria: să poată mânca și privi în același timp. Asta l-a mulțumit pe micul prieten – a năvălit pofticios. – Parcă-l văd pe tata, – i-a trecut ei prin minte, – ba chiar seamănă cu el… Privind mai atent, a observat că petele roșcate de pe obraji aduceau cu pistruii tatei, iar sub ureche pisoiul avea o pată ce semăna perfect cu alunița lui. Ochii mari și cenușii – exact ca ai lui tata. A strâns ochii alungați de superstiții. Obosită, după ziua grea, Varvara a adormit cu micul foc lângă ea. *** Să mori nu e înfricoșător – ci să lași treburile neterminate. Iar cea mai mare treabă era fiica lui! Cum să plece liniștit când ea rămâne singură pe lume? Apoi își aminti de visul lui: să-și vadă nepoții, să le spună povești… Dar n-a fost să fie. Sufletul i s-a eliberat, s-a simțit ușor… A văzut o vâltoare de lumină, de dragoste divină. Totul era cald, primitor, o iubire nemărginită. Totul era Dumnezeu. Și el făcea parte din Ființă, din iubirea fără sfârșit. Ar fi putut rămâne acolo, dar chipul Varvărei i-a apărut înaintea ochilor. Nu putea s-o lase. – Oricum, trebuie să mă întorc! – și-a spus. Lumina s-a stins… și s-a trezit în grădina copilăriei sale. L-a întâmpinat familia, rudele – toți tineri. Grădina, casa bunicii, merele, soarele… Doar iazul de la margine era nou. – Ce e cu iazul? – a întrebat pe bunicul. – Ei, nu era, dar aici lucrurile-s altfel. Ăla e drumul spre întoarcere. Cine vrea acasă, sare-n apă. Fiecare la timpul său, – îi zâmbi bunicul. – Și eu pot? – Poți, dar nu mai vii la fel, căci niciun om nu pășește de două ori în aceeași apă! Ți se va da straie noi la trecere, n-avea grijă… Și bunicul și-a luat rămas-bun, însemnându-l cu semnul crucii și împingându-l ușor în adânc… *** Sunetul telefonului a trezit-o pe Varvara și pe Voinicel (așa i-a pus numele micuțului). O voce de bărbat, blândă: – Bună. Ai dormit prea mult. Nu vii pe la mine, mi-e dor. Nu i-a venit să iasă seara, nici măcar pentru iubitul de pe net. Avea alt gând – cum să lase pisoiul singur? – Nu, nu acum. Am găsit un pui de pisică, are nevoie de mine. Alta dată. – Dacă vrei să suferi, suferă – îi sună aspru-n receptor și apoi se întrerupse. Varvara privi spre Voinicel și îi şopti: – Crezi că am să rămân toată viața singură? Măcar pe tine te-am găsit… Voinicel a tors ca și cum ar fi înțeles. – Bine, vom fi împreună. Și dacă mai adun zece pisici, o să mor singură ca o bătrânică ciudată, – a glumit Varvara. Apoi a realizat că uitase de rapoartele de trimis. – Mă duc să-mi fac un ceai, tu să fii cuminte, – l-a dojenit pe pisoi. Dar Voinicel n-o asculta – a început să roadă cablul laptopului. – Să te ia naiba! – s-a enervat Varvara. – Putea să te lovească curentul! Acum am rămas fără laptop… S-a așezat istovită pe podea, cu lacrimi de neputință. Voinicel s-a urcat pe ea, a lins-o pe obraz… Și așa s-a liniștit și ea. – Ce să fac cu tine? Mai lipseai să adaugi și tu la necazurile mele! L-a pupat, iar pisoiul s-a apucat să se spele grăbit. – Uite-așa a dat și dimineața… A pus pelerina roșie ca pe pijamaua cea haioasă și s-a grăbit spre ușă. Numai că Voinicel a fugit înainte, direct în subsolul blocului. – Voinicel, stai! Ce animal ești tu? În subsol, Varvara a dat peste un băiat care repara ceva la conducte. – Scuzați, nu ați văzut un pisoi roșcat pe aici? – A fugit? Tânărul, curat și ordonat chiar dacă lucra printre țevi, avea o trusă de scule, exact ca tatăl ei. – Foarte cunoscut totul… – Gata, termin treaba, vă ajut să-l găsiți. Într-o clipă a scos lanterna, a luminat colțurile și a prins pisoiul. – Al dumneavoastră? – Al meu! Mulțumesc din suflet! Dar Varvara s-a întristat iar: – S-a întâmplat ceva? – Am rămas blocată pe-afară, cheile mi-au rămas înăuntru… – Fără panică! Poate vă ajut. După jumătate de oră de meșterit, ușa s-a deschis iarăși, reparată. – Mă întreb cum pot să vă mulțumesc, că bani momentan nu am, mi s-a stricat și laptopul… Dar am scule de la tata. Poate vă folosesc mai mult dumneavoastră decât mie? Invitându-l înăuntru, Varvara a căutat uneltele. Băiatul – înalt, solid, cu ochi albaștri, cu părul șaten și scurt, îngrijit, deși era “instalator”, arăta modern. Voinicel îl examina atent. Băiatul l-a mângâiat: pisoiul a tors. – Uite, sculele tatălui meu… – Wow, domnul a fost meșter adevărat! – Și dumneavoastră sunteți instalator? – Nu, eu sunt “bărbat la nevoie”, – zâmbi el. – Bărbat la nevoie? Adică? – Chem la urgențe, repar, găsesc soluții cât timp proprietarul e ocupat sau vrea să se odihnească. Tot ce face un soț pentru soție. – M-am mutat în București de vreo doi ani, eram profesor, dar m-am apucat de lucrul pe cont propriu. Plătit bine, mereu ai clienți… Totul îi părea atât de cunoscut Varvărei. – Aveți vreo șurubelniță ca a tatălui dumneavoastră de care n-am eu… Uite cartea mea de vizită, poate aveți nevoie. Varvara a zâmbit: – Poate… Dar acum am laptopul de dus la reparat. – Vă duc eu! Cunosc un loc ieftin și rapid. Sunt totuși “bărbat la nevoie”. Iar cu tarif ca al dumneavoastră, lucrez pentru dvs. o săptămână! – Dați-mi un minut; mai sunt în pijamale… Până seara, laptopul era gata, iar Varvara acasă. Voinicel a adus ceva în gură: portofelul băiatului! Era ros și jerpelit, dar banii și cardurile – intacte. – Ce să-i spun acum? Apoi și-a amintit de portofelul pentru tata pe care nu apucase să-l dea: piele, maro, miros nou, încă păstrat. “Ai fi de acord, tati?”, l-a întrebat pe Voinicel. Acesta a tors mulțumit. Sună la băiat: – Antone, sunt fata cu pisoi. Cred că ați uitat portofelul la mine… – Îl caut de dimineață! Vin să-l iau! Pe când pregătea cadoul, soneria a sunat. Anton, la ușă, cu pachet de jucării pentru Voinicel și ceva bun pentru ea. – Ce noroc, chiar mi-ar trebui un portofel nou! – a zâmbit băiatul. – E de la tata, mi-a rămas… – Aveți mereu ce îmi trebuie! – Datorită lui Voinicel, – i-a făcut cu ochiul Varvara. – Și, dacă tot sunteți aici, la mine pe chiuvetă picură… – Chiar acum mă uit. – Până atunci, pun de ceai. – Verde, cu miere, dacă se poate, – i-a răspuns el. Și, în apartamentul ei micuț, s-a făcut un cald firesc, ca și cum așa ar fi fost mereu. Iar Voinicel, pisoiul roșcat, torcea misterios și parcă zâmbea cu ochii, de parcă știa că asta e, de fapt, zâmbetul lui Dumnezeu.

Bărbat la oră

Tatăl Dorinei s-a stins pe neașteptate, de tot neașteptat. În nici trei luni, s-a topit din cauza unei boli nenorocite. A luptat însă până la ultima răsuflare. Avea un vis să-și vadă unica fiică măritată și fericită. Din păcate, nu i-a fost dat. Tatăl Dorinei s-a dus tocmai iarna, la câteva zile după Crăciun.

Măcar nu i-a stricat copilei sărbătorile pe viață, murmurau vecinii, dând din cap cu compătimire.

N-a apucat să-și vadă visul cu ochii, căci Dorina nu avea pe nimeni. Ei, în afară de-un pretendent de pe internet cu care schimba mesaje lente de vreo câțiva ani. Mai mult de un-două întâlniri pe lună nu s-a legat. Și tatăl știa că-și lasă fata singură cuc pe lume.

Mama Dorinei, pe vremea când Dorina era copilă, i-a părăsit pentru o slujbă în Italia. La început trimitea bani, jucării și dulciuri din însorita Florența, pentru scumpa mamițăi. Dar, încet-încet, coletele și scrisorile s-au rărit cam ca ciupercile pe secetă. Ultima carte primită a fost când Dorina avea zece ani. O scrisoare de rămas-bun, în care mama îi povestea că și-a găsit dragostea vieții și acum locuiește cu Lorenzo, un italian respectabil, la un conac mai la marginea orașului. Îl ruga pe tatăl fetei să nu-i mai scrie, că soțul e teribil de gelos. Așa că îi cerea iertare lui Dorina și tatălui, și le cerea să o înțeleagă. Nu mai putea trimite nici scrisori, nici cadouri pentru fiică.

Oricum, fata nu rămâne chiar singură, e cu tat-su, care ar trebui s-o țină în puf, nu să trăiască pe spinarea nevestei! scria mama, cu o logică de mamă tradițională italiană, chiar dacă împrumutată de la Moldova.

Dar tatăl Dorinei n-a cerut niciodată nimic de la fosta soție. El și Dorinuța s-au chinuit cum au putut. Ba electrician, ba instalator, ba amărât pe la construcții, deși avea diplomă universitară. Dar Dorina a avut tot ce-i trebuia. Nu pe roze, dar nici nu s-a plâns. De multe ori, tatăl îi refuza plăceri mici haine, încălțăminte pentru sine. Pentru ce să mă fandosesc, când tot cu sacoul murdar stau în țevi?

Niciun instalator nu merge la muncă în costum, îi repeta el Dorinei ori de câte ori îi cumpăra cadou vreun pulover ori portofel din piele. Lasă, îi dai tu soțului tău! O să aprecieze el. Eu mă bag în țevi și în haine vechi merge perfect.

Cum au trecut cele patruzeci de zile de la moartea lui, Dorina nici n-a băgat de seamă. Zi de zi, ca una și aceeași. A dat de pomană la biserică pentru tată, apoi s-a întors pe jos acasă.

Îi lipseau vorbele lui, desenele animate pe care le urmăreau împreună (deși de mult părăsiseră copilăria), grija, sprijinul. Când venea după o tură lungă de muncă, tot el venea să o ia pe Dorina de la birou cu bătrânul lui Moskvici, ca să nu-i uda Deltei picioarele-n ploaie.

Era spre seară, afară burnița un fel de ploaie dezamăgită, iar zăpada semi-topită pocnea sub cizme. Aproape ajunsă acasă, zări în ceața cenușie a iernii un punct portocaliu. Când se apropie, era un pui de pisică roșcat, care tremura și mieuna lăcrimos la scară.

N-a mai vrut cineva prichindeul, îi trecu Dorinei prin cap. Pisoiul o privea pe Dorina, și invers și amândouă știau: dacă nu-l ia, îl paște moartea. O moarte în plus nu-i trebuia fetei.

A întins mâna, l-a ascuns sub pardesiul gros și cald. Pisoiul a început să toarcă, lipindu-și năsucul de palma ei.

Ți-e foame? l-a întrebat fata. El a aruncat o privire de o istețime dezarmantă de s-au ridicat firele de păr pe spatele Dorinei. Dar s-a liniștit singură.

Totul de la foame. Pentru o bucată de viață, faci și pe deșteptul, a gândit.

Cu pisoiul, brusca singurătate a apartamentului nu mai era așa apăsătoare.

E clar, mai bine așa decât singură de tot, a decis și a pus un bol pentru Motănel, deschizând, firește, desenele animate preferate, aceleași pe care le văzuse de sute de ori împreună cu tata.

Dar, surprinzător, pisoiul n-a dat buzna la mâncare. Ci a stat cu ochii la televizor, ca hipnotizat de personaj. Dorina i-a apropiat bolul de ecran așa, să poată mânca și uita la acțiune. Motănelul s-a declarat de acord și a început să înfulece.

Parcă-i tata, i-a țâșnit gândul, și la chip seamănă leit. Pe obraji, petele roșcate chiar aminteau de pistruii lui tata. Iar după ureche, o pată roșcată exact ca semnul din naștere al bătrânului. Ochii mari, gri, identici. A simțit un nod în gât, dar a dat duhul de superstiție la o parte. După o zi obositoare, a adormit îmbrățișată cu pisoiul, făcut covrig lângă ea.

***

A muri, de fapt, nu-i mare scofală. Să lași treabă neterminată, asta-i greu. Iar cea mai importantă treabă, firește, era fată-sa! Cum să plece, când Dorina rămânea singură cuc? Și cadea robust, o știe tata, dar putea el să-i neglijeze nevoia de sprijin, de-un umăr prietenos, mai ales acum?

Cum să nu vadă nepoți? Era tot ce-i trebuia: niște draci mici care să-i asculte poveștile și să-i învețe să bată cuie. N-a fost să fie

Ultima răsuflare și-a luat zborul și, dintr-o dată, a simțit cum devine ușor ca aerul. În fața lui s-a deschis un vârtej luminos, călduț, de o dragoste cosmică. Fără timp, fără spațiu, totul era, s-ar zice, Dumnezeu. Și el era numai o părticică din această dragoste infinită.

Nu știa de unde știe toate astea dar n-a simțit niciodată așa liniște și siguranță. Până când i-a venit fata în minte. Cum s-o lase? Nu-i corect! S-o lase fără tată? N-a lăsat-o când era mică, de ce ar pleca acum?

Trebuie să mă întorc! a decis.

Lumina s-a stins ca un bec și, brusc, s-a pomenit în grădina din copilărie. Dar totul părea altfel. Casa bunicilor, grădina de lângă gard, meri înfloriți, soarele lăptos de amurg. Pe prispă, mama și tata lui, veseli, cu rude pe care nu le văzuse de un veac parcă. O fântână veche și, în departare, un lac ciudat, necunoscut cu coadă la mal.

Iaca noutate! și-a zis omul. Ce-or face? Pescuiesc ori se scaldă?

A făcut cu mâna la părinți, de parcă n-ar fi trecut peste douăzeci de ani de când nu-i mai văzuse. Bunicul tânăr ca la vremea când era copil el însuși. Bunica freca masa din grădină, pregătind o masă de sărbătoare pe cinste. Nimic nu semăna cu bătrânețea pe care și-o amintea.

Tatăl Dorinei s-a așezat sub mărul Paparuda, servit de bunică.

Vai, mă bucur de voi! Ce mai faceți pe-aici? E bine?

Ce să fie rău, măi băiete, a zis bunica, ștergându-și nejustificat fruntea cu basmaua.

Soarele cică ar trebui să apună, i-a trecut gând, dar s-a risipit.

De ce nu mi-ați dat de veste că vă e bine?

Bunicul zâmbea din colțul gurii:

La noi cu legătura-i ca-n vremea aceea, fir-ar să fie: mereu pică linia, mereu e în reparație, ocupată. Doar de sărbători putem telefona la rude. Dar nu ne plângem, n-are rost.

Cum trăiți aici? Într-o casă toți?

Ce casă? Ne-am strâns pentru venirea ta. Fiecare cu casa lui, pământul lui. Cine cum și-l organizează. Vezi că Pană al nostru mai așteaptă pe cineva. Nevasta-i a promis că-l vizitează și îl ajută cu gospodăria. Mirela stă gard în gard cu Miron, s-au căsătorit pe furiș. Nu-și mai amintește de primul soț. Iar Moș Ion s-a pornit la lac. Nu mai auzi nimic de-acolo.

A înecat?

Aiurea! S-a băgat la scăldat, a plonjat și dus a fost.

Dar lacul acela? N-am mai văzut așa ceva.

Drăguță, e nou pe aici. Totul e un pic altfel decât știai. Vino să-ți arăt.

Bunicul îl conduce la lac. Lacul era mai degrabă o copcă fără fund apă neagră, adâncă, rece ca iadul, dar nu deranjantă; cumva chiar îmbietoare. Oamenii intrau în ea, pe rând, se scufundau; dar nimeni nu mai ieșea. Și nu preocupa pe nimeni! Nici țipete, nici agitație.

Bunicule, ce-i cu asta? De ce nu mai iese nimeni?

Bunicul a tăcut, s-a gândit:

E poarta, băiete. Cine vrea să se întoarcă acasă intră în apă.

Păi, se poate așa, să vii la loc, să te naști iar?

Nu să te naști. Dar să revii, da. Nu cum ai fost, ci altfel. Fiecare se îmbracă altfel la reîntoarcere. Du-te la trecere, găsești tu de toate.

Bunicule, te superi dacă mă pun la rând?

Pune-te, dacă vrei. Dar vezi că bunica se supără dacă nu mănânci. Eh treaba ta.

Când vine rândul tău, bunicule?

Numai Domnul știe. Pe voia Lui.

Și i-a făcut cruce, îndemnându-l cu hotărâre. Apoi, cu un brânci abia camuflat, l-a aruncat direct în adânc. Și a rămas la marginea lacului, scăldat de soarele netrecător de amurg.

***

Un sunet de telefon a trezit-o pe Dorina. Ea și Pufos (căci așa i-a zis pisoiului) au dormit duși până la al treilea apel.

O voce bărbătească, plăcută, în difuzor:

Salut! Te-am trezit? Hai, destul ai dormit, vei pierde toată viața cu moftul după somn! Nu vii la mine pe seară? Mi-e dor.

Dorina nu avea chef nici să iasă, nici să meargă la iubitul ei; nu era în acea seară cu fluturași în stomac, nici nu știa cu cine să lase pisoiul, care o privea de parcă pricepea fiecare cuvânt.

Hai, frumoaso, lasă jalea! Nu o să-ți plângi toată viața de milă. Toți își pierd părinții, așa-i rânduiala. Viața merge înainte! Și eu am cumpărat și sticla aia de vin care-ți place. Ce zici?

Tonul dulceag era de-a dreptul sâcâitor, mai ales cu rana proaspătă din sufletul Dorinei.

A oftat și a strâns pisoiul lângă ea.

Nu, nu azi. L-am găsit pe Pufos, trebuie să am grijă de el. Altă dată.

Vrei să fii victimă atunci plângi! și-a încheiat brusc conversația cavalerul.

Linie.

Dorina a înghițit în sec, apoi și-a mângâiat noul prieten.

Tu crezi c-o s-o țin tot așa, singură? Acum măcar te am pe tine i-a vorbit, ca și cum Pufos ar fi putut răspunde.

Pisoiul torcea și o încuraja cu ochii.

Așa deci. Vom fi împreună. Poate, cu timpul, mai adun vreo zece și devin bătrâna cu pisicile, a râs amar.

Aproape uitase de raportul de serviciu, deja întârziat cu două zile. Treabă multă se anunța.

Eu îmi pun de-un ceai, tu să fii cuminte!

Numai că Pufos avea alte planuri. Dintr-o dată, a început să alerge pe tastatură, să roadă cablul de la laptop.

Să-ți stea rahatul în gât, măi motane! s-a răstit Dorina, văzând laptopul ciopârțit. Era să te electrocutezi! Și eu tot fără raport am rămas

S-a lăsat pe podea, istovită, lacrimile i-au început să curgă ca la robinetul spart.

Când se termină ghinionul? Moartea lui tata, băiatul ăsta de care n-am nevoie, și-acum laptopul Nici bani de altul n-am! O să mă dea afară, n-o să-mi plătească salariul îi povestea ea micului diavol cu codiță care, deși părea că o înțelege, n-avea cum s-o ajute.

Dând să o despovăreze, Pufos i-a sărit în brațe și i-a lins fața sărată de lacrimi. Gest, deloc științific, surprinzător de eficient. Dorina s-a oprit din plâns și l-a închis într-o îmbrățișare și-un pupic pe botișor motiv suficient ca motanul să înceapă ritualul spălării intense.

Gata, e dimineață. Duc laptopul la reparat, tu să fii cuminte, clar?

Pufos n-a răspuns, ci a dat gata mâncarea, bătând din coadă de satisfacție.

Într-o grabă nebună, și-a tras un pardesiu roșu țipător peste pijamaua de flece cu pinguini și s-a îndreptat spre ieșire. Pe când descuia, Pufos a șters-o afară și Dorina după el, aruncând tot pe unde apucă.

Pufos, stai! Blestemătoare să fii, pisică! Ce mai anomalie ești și tu?

Pisoiul speriat s-a băgat în subsolul blocului, la fix că era ușa deschisă. Dorina, cu ochii săritori, s-a strecurat după.

Drace de mâță! Iar numai belele!

Acolo, în loc de pisoi, a dat peste un tânăr instalator. Sorbea dintr-o cafea rece și lucra la țevi.

Nu vă supărați, ați văzut un motan roșcat, minuscul și zglobiu pe aici? s-a repezit ea.

A fugit? O prindem, lăsați! Mai termin ceva și vă ajut.

Cu o cheie fixă și un zâmbet calm, a apăsat, a strâns. Arăta ciudat de curat pentru meserie, cu trusa la brâu de parcă ar fi ieșit fix din vitrina cu scule noi.

Prea cunoscut, a gândit Dorina, dar n-a zis nimic.

Gata! Unde-a fugit animalul?

A prins o lanternă, a luminat colțurile, și după câteva secunde l-a zărit pe Pufos băgat după o țeavă.

Ia uite-l! Țineți-l! E sprinten!

A prins motanul și l-a dat Dorinei.

Al dumneavoastră? a întrebat, cu ochii albaștri ca cerul.

Al meu! și-a strâns Dorina motănelul la piept. Vă mulțumesc mult!

Fața ei s-a umbrit după un moment.

Ce s-a întâmplat? a întrebat tânărul.

Nu mai pot intra în casă. Ușa s-a încuiat când am fugit, iar cheile sunt înăuntru.

Liniște! Vedem noi. Poate pot să vă ajut, a zâmbit el.

Chiar?

Desigur!

Într-o jumătate de oră, tânărul a demontat, montat și uns yala, astfel încât Dorina a reintrat triumfătoare.

Vă mulțumesc de două ori azi. Nu știu cum să vă răsplătesc. N-am bani, nici pentru reparații, nici pentru laptopul stricat, spuse Dorina sincer.

Ei, nu mor caii când vor câinii, a glumit băiatul. Salvarea domnițelor din necaz e o plăcere.

Roșind, Dorina a continuat:

Tatăl meu mi-a lăsat o grămadă de unelte; nici nu știu la ce folosesc. Dacă vă trebuie, le pot da. Vă interesează?

L-a poftit în casă. El, discret, a rămas pe hol.

Pufos l-a măsurat mustrător, ca un portar sever.

Tânărul era înalt, cu umeri lați, ochi albaștri ca cerul de vară, păr șaten tuns scurt. Pentru meserie, arăta suspect de aranjat. Geaca modernă și blugii contrasta frumos cu arsenalul de scule de la brâu.

L-a mângâiat blând pe motan și Pufos a tors ca pentru tata.

Uitați, sculele, spuse Dorina.

Ia te uită! Tatăl Dvs. era meșter desăvârșit!

Și el a fost instalator. Ca tine.

Nu chiar. Eu sunt bărbat la oră, zâmbi tânărul.

Bărbat la oră? Asta ce-i?

Adică mă cheamă cine are nevoie, repar, instalez, ce n-a făcut soțul. Muncesc cât clientul citește o carte, mănâncă sau iese la plimbare. Să nu vă faceți griji!

Acum doi ani m-am mutat dintr-un orășel de provincie. Am încercat să fiu profesor, dar am priceput repede că-i mai rentabil pe cont propriu. Mă pricep la de toate, banii vin, treabă este la tot pasul.

Dorina a simțit un deja vu, ca-n copilărie.

Uitați, ia această șurubelniță e altceva! Nu găsești așa ceva, doar de moștenire.

Primiți cartea mea de vizită, poate vă folosește!

Ea zâmbea, și-a pus cartea în buzunar.

Mulțumesc, poate. Acum mă duc cu laptopul la reparat, sincer să fiu.

Vă duc cu mașina, cunosc cel mai bun atelier ieftin și prompt. Dumneavoastră mi-ați propus o plată, la cât ați oferit, ar trebui să lucrez pentru dumneavoastră o săptămână!

Stați să mă schimb; încă-s în pijama!

Până seara, laptopul Dorinei era ca nou, reparația nesemnificativă, așa că s-a întors veselă acasă.

Pe hol, o aștepta Pufos, cărând, cu mândrie, un portofel. Era portofelul tânăruluiacum arăta ca un prosop ros și mânjit. Cardurile și banii nu pățeau nimic.

O, Maica Domnului! Cum îi spun?

Răsfoind buzunarul, a găsit cartea de vizită.

Alo, Anton? Sunt fata cu pisica. Ați uitat portofelul la mine cam mestecat!

Vocea lui Anton s-a destins:

Îl caut de-o zi întreagă! Vin în două minute, bine?

Ea ezită, dar până să zică nu, Anton era deja pe drum. Și Dorina, privindu-l pe Pufos, a avut o idee.

A scos din dulap portofelul păstrat cândva pentru tata din piele, nou-nouț, elegant.

N-ar avea nimic tatăl să-l dau cadou, nu-i așa?

Pisoiul a tors, bătând vesel în cești.

Facem și ceai de musafiri?

Sunetul soneriei i-a scurtat gândurile.

Anton, pe prag, cu un pachet de jucării pentru pisici.

Pentru obraznic, să nu mai roadă. Iar jos sunt gustări pentru tine!

Ea i-a întins portofelul nou și pe cel ros.

Mereu aveți ce-mi trebuie! a râs Anton.

Dorina a chicotit.

Asta-i de la el, a făcut din cap spre Pufos. Uite, la bucătărie se scurge chiuveta. Vezi să nu inunde?

Oricând! Chiar am timp acum!

Atunci cobor ceainicul. Ceai cu lămâie, merge? Ori cafea?

Ceai verde, cu miere dacă ai a zâmbit Anton.

Și, dintr-o dată, apartamentul părea acasă, de parcă așa fusese mereu. Iar Pufos torcea de bucurie ori de fericire și i s-a părut Dorinei că răspunsul la toate necazurile lumii seamănă fix cu un motan care toarce, cu Dumnezeu zâmbind printre raze de soare.