Hei, cine-i băiatul ăsta? – a rămas fără cuvinte Lusia, intrând în bucătăria Oliei. Sub lumina galbenă a lămpii, lângă dulăpiorul cel micuț, un bărbat aproape chel, parcă de vreo 40 de ani, se înghesuise timid și toca mărar cu dexteritate, folosind cuțitul Oliei cu mâner colorat. — Lusia, el e Tolica. Tolica, ea e Lusia, – a murmurat Olia, jenată la culme, – ține zahărul, hai cu mine. I-a întins vecinei cutia metalică de zahăr presărat cu cristale și a împins-o grabnic pe hol. — Îmi pare bine! – a reușit să strige Lusia peste umăr, încercând să surprindă dintr-o privire expertă noul „invitat” al prietenei. Totuși, la o privire mai atentă, Tolica nu impresiona. Nu era nimic la el care să justifice mutarea lui fulgerătoare în șorțul Oliei, cel cu gogoși multicolore. — Tolica, revin imediat, – a anunțat Olia spre bucătărie și a trântit ușa. Atunci, pe hol, Lusia s-a ținut de ea strâns: — Hai, povestește! — Dar ce să povestesc? – a încercat să se eschiveze Olia, – eh, bine, hai. Au ieșit din apartament, au traversat micul vestibul și au intrat în garsoniera Lusiei. La Lusia acasă mirosea a scorțișoară și parfum Dior. Întreg decorul, pornind de la taburetul alb de lângă ușă, transmitea grijă și drag pentru cămin. „Nu-i ca la mine!” – gândea mereu cu ciudă Olia când pășea la Lusia, amintindu-și de tapetul dezlipit din propriul hol. — Spune tot! – a repetat imperativ Lusia, turnând zahăr în crema pentru tort și fixând-o cu privirea peste tel. — Dar al tău Rodion? – a încercat Olia să o ducă pe altă pistă. — E la ședință. Vine târziu. Hai, zi odată! — Ce să mai… L-am văzut la piață. Și l-am luat… — Cum adică, ai „luat”? – s-a strâmbat neîncrezătoare Lusia. — Am trecut, stătea cu legăturile de verdeață. Într-un pardesiu, părea de treabă, dar cam părăsit. Întreb cât e mărarul. Și el zice: „Dați-mi voie să vi-l dăruiesc.” Eu: „De ce?” El: „Mi-am propus, dacă se apropie de mine o femeie cu ochi triști, îi dau totul. Luați-l, eu l-am crescut.” — Și tu?… — L-am luat. Dădeam să plec și-i zic: „De ce credeți că am ochii triști? Poate nu-s!” El m-a privit… apoi a luat sacoșele și a venit lângă mine. — Și tu ce-ai făcut? – Lusia, cu telul în aer, uitase să-și netezească bretonul. — Mergeam, tăceam, nu știam ce să fac. Dar apoi m-am gândit: e clar, e un om pierdut. Să fie. Ne-am cunoscut la drum. — Nu pot să cred! De pe stradă l-ai adus la tine? Ți-ai pus măcar lucrurile de valoare la adăpost? — Lusia! – s-a înfuriat Olia, – ce tot ai? E medic, radiolog chiar. — Da’ ai văzut vreun act? — Tu nu-mi povesteai tu, cum… cu avocado?! – s-a întristat Olia. — Ce avocado? – s-a zăpăcit Lusia. Olia și-a amintit brusc serile la bucătăria Lusiei… Avocado-ul feliat ca o acuarelă din verde în verde, gustul fin, proaspăt, pe care doar Lusia știa să-l aleagă. Olia, mereu la raft, pipăind fructele, nimerind rareori avocado-ul perfect. — Ziceai că niciodată nu-l ghicești doar după cum arată sau cum îl simți, ci trebuie să-l… simți, a explicat Olia. — Și-acum ce treabă au bărbații cu avocado? — Tu mereu ai avut noroc cu ei… ca și cu avocado, nu ca mine, – Olia se uita-n pământ. — Și Tolica ăsta „l-ai simțit”? – Lusia cu greu și-a amintit numele „noului venit”. — Lângă el s-a făcut brusc liniște, deși piața gemea. Și m-am gândit… poate nu-i rău că e atât de… obișnuit? — Eh… hai, du-te. Că poate îl apucă dorul. Lusia a zvârlit-o pe ușă cu cutia de zahăr și a ciulit urechea la zgomotul ușii de la Olia. Liniște. „Las’ că poate chiar i-o fi noroc…” – s-a întors la crema de tort. Olia a intrat la ea. Tolica, în șorțul cu gogoși, urcat pe taburet, ținea tapetul lipit de perete. — Scuză-mă, am găsit întâmplător tapetul pe bucătărie, căutam borcanul mărarului, era și lipiciul. Am zis… pot? – s-a bâlbâit el și taburetul a scârțâit. Olia a sărit ca o felină, i-a prins străinele picioare. Sub blugii întunecați i-a simțit genunchii și cu uimire a gândit: „ai mei”. Tolica a rămas nemișcat: poate se temea să nu cadă tapetul, poate nu voia să fugărească ceva vag, dar important. Abia atunci i-a mângâiat părul Oliei, cu grijă. — Îți place avocado-ul? – a întrebat ea, și a închis ochii. — Foarte! – a recunoscut sincer, deși nu-l gustase vreodată. Atunci au simțit amândoi cum, cu un foșnet domol, îi acoperă o coală caldă de tapet, încă umedă de aracet. Sau poate era chiar fericirea…

Vai, dar cine e acesta? a rămas blocată Corina când a intrat în bucătăria prietenei ei. Acolo, sub lumina gălbuie a lămpii, în colțul cel mai dosit, lângă dulăpiorul minuscul, stătea stingher un bărbat chel, pe la vreo patruzeci de ani. Omul, cu o modestie care nu-i ascundea îndemânarea, toca mărar cu cuțitul lat al Doiniței.
Corina, acesta e Vasile. Vasile, Corina, a murmurat Doinița, rușinată până-n vârful urechilor. Uite, aici ai zahărul, hai să mergem.
Doinița i-a vârât Corinei în mâini cutia de tablă presărată cu cristale de zahăr și a împins-o repede în coridor.
Îmi pare bine! a apucat să strige Corina peste umăr, încercând să prindă din ochi detaliile noului Doiniței.
Însă nici la o privire de aproape omul cel nou nu impresiona. Nu era absolut nimic aparte la el care să justifice mutarea asta rapidă în șorțul Doiniței, ăla cu gogoși colorați.
Vasile, revin imediat, a strigat Doinița spre bucătărie și a trântit ușa.
Și atunci, pe coridor, Corina s-a agățat cu ghearele de mâneca prietenei ei:
Povestește!
Ce să povestesc? a încercat să scape Doinița, dar până la urmă s-a dat bătută. Hai, bine. Mergem la mine.
Fetele au ieșit din apartament, au sărit pragul micuțului hol comun și s-au strecurat în garsoniera Corinei, din blocul de pe strada Ștefan cel Mare.
În garsoniera Corinei mirosea a scorțișoară și a parfum de la Dior. Fiecare detaliu, de la taburetul alb imaculat de la intrare, arăta grija gazdei față de casa ei.
La mine nici vorbă de așa ceva, ofta mereu Doinița când venea la Corina, amintindu-și de tapetul ei dezlipit pe jumătate din hol.
Hai, nu mai ține ascuns! a început din nou Corina, turnând zahăr în castronul cu cremă și învârtind absent cu telul, cu ochii pe prietena ei.
Dar ce face al tău, Andrei? a încercat iar Doinița să schimbe vorba.
E la ședință. Norocul tău, avem timp destul. Deci?!
Ce să fie? L-am văzut la piață. Și l-am luat acasă
Cum așa?! s-a încruntat sceptic Corina.
Uite așa: stătea omul cu mărarul lui. Avea o haină de ploaie curată, arăta om serios, dar părea abandonat M-am apropiat. Am întrebat de cât costă mărarul. El zice: pot să vi-l dau gratis. Eu: de ce, dintr-odată? El zice: așa mi-am pus în gând dacă se apropie de mine o femeie cu ochii triști, îi dau tot. Luați, am crescut eu mărarul.
Și tu?
Am luat. M-am întors să plec, dar l-am întrebat: de unde ați dedus c-am ochii triști? Că nu-s. S-a uitat lung la mine apoi mi-a luat plasele și a mers lângă mine.
Și tu? Corina, uitând că ține telul, a început să-și scarpine bretonul cu el.
Eu mergeam și mă gândeam ce-i cu omul ăsta Apoi am decis: nu-i păcat, e om necăjit. Să-l iau Ne-am cunoscut pe drum.
Ei, hai! Și l-ai adus așa, din stradă, acasă? Ți-ai ascuns măcar lucrurile de valoare?
Corina! s-a supărat Doinița. Ce vorbe-s astea? Omul e doctor. Radiolog.
Ai văzut tu actele?
Auzi la ea Dar nu mi-ai povestit tu cum ai ales tu avocado…
Ce avocado? s-a încurcat Corina.
Doinița și-a adus aminte cu lux de amănunte de acea seară, aici, la Corina.
Avocado era feliat subțire, nuanțele de verde se topeau una într-alta, de la verde crud spre margine la nuanță lăptoasă lângă sâmbure.
Doinița n-a știut niciodată să aleagă avocado. În piață le pipăia la stand zeci de minute, încerca să simtă coaja, le examina cu un soi de reverență. Lua una, o punea la loc, niciodată convinsă. Uneori credea c-a găsit acea bobiță perfectă și ajunsă acasă, tăia cu emoție fructul, dar de cele mai multe ori descoperea că e tare ca un cartof. De fiecare dată lăsa avocado necopt pe masă, unde în două zile devenea acceptabil.
Dar atunci, pe farfuria Corinei, era chiar avocado-ul perfect, ales de ea, care avea noroc la asemenea decizii. A gustat din pulpă, a simțit gustul delicat, textura untoasă, o explozie ușoară de nucă și verde proaspăt
Atunci ai zis: avocado nu-l alegi după ochi sau atingere neapărat. Trebuie să-l simți, și-a amintit Doinița.
Și ce legătură are una cu alta?
Păi tu cu bărbații tot așa nimerit ai. Cum ai ales avocado… Nu ca mine, a oftat ea.
Și pe Vasile ăsta l-ai simțit?
Parcă s-a lăsat o liniște când a mers lângă mine, deși în piață era vacarm și lume multă. Și m-am gândit, poate e bine că e… normal.
Eh merge. Du-te, poate-l pierzi și te întreabă de tine.
Corina a escortat-o pe Doinița afară cu cutia de zahăr și a tras cu urechea la ecoul închiderii ușii. Liniște.
Lasă. Poate o fi cu noroc… S-a întors în bucătărie la tortul ei.
Doinița a intrat cu grijă la ea acasă. Vasile era acolo, în șorțul cu gogoși. Urcat pe un scăunel, apăsa cu palmele un tapet la perete.
Iartă-mă, am găsit asta în bucătărie, căutam o cutie pentru mărar. Și era acolo lipiciul. Mi-am zis să te ajut… E în regulă? s-a speriat, clătinându-se pe scaun.
Doinița a sărit repede spre el, i-a cuprins picioarele străine. Dincolo de blugii întunecați a simțit niște genunchi necunoscuți, i-a apăsat și, cu uimire, și-a zis: ai mei….
Vasile a rămas nemișcat, poate temător că ar pierde foaia de tapet nedesprinsă, sau poate să nu sperie ceva neștiut, dar important.
A ridicat mâinile ușor, mângâind părul Doiniței.
Îți place avocado? a întrebat brusc Doinița, închizând ochii.
Foarte mult! a spus sincer Vasile, deși încă nu gustase vreodată.
Și atunci amândoi au simțit cum, cu un foșnet cald, îi cuprinde foița udă de tapet. Sau poate era fericireaÎn liniștea aceea prea proaspătă ca să fie comodă, Vasile a coborât încet de pe scăunel. Tapetul s-a lipit strâmb, dar nu le-a păsat. Doinița a râs, cu obrazul odihnit o clipă pe burta lui, și a oftat scurt, ca și când aerul s-ar fi descurcat până la urmă să-i îmbrace inimile, nu doar peretele.
Poate-l reparăm cândva, a zis ea, și pentru prima dată n-a sunat ca un regret.
Vasile a zâmbit larg, căutând ceva de făcut cu mâinile, dar n-a găsit.
Sau poate-l lăsăm așa, a continuat, ca să ne amintim.
S-au privit ciudat de senini, fără ezitari, fără să-și promite nimic peste măsură. În bucătărie, un fir de mărar căzuse pe podea, și lumina gălbuie îl făcea să pară o ramură norocoasă.
Apoi, pe nesimțite, Doinița a dus la gură un deget murdar de lipici și a râs, iar Vasile, fără să știe ce e îndrăzneala, a prins-o de mijloc, curajos ca un om care n-a avut până atunci nici șorț, nici tapet, nici pace.
Din coridor s-a auzit un clinchet: cutia de zahăr, lăsată acolo de Corina, se rostogolise și a spart tăcerea, plonjând direct într-un început care nu semăna cu niciun altul. Și de data asta, nimeni n-a simțit nevoia să repare nimic.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

five × 1 =

Hei, cine-i băiatul ăsta? – a rămas fără cuvinte Lusia, intrând în bucătăria Oliei. Sub lumina galbenă a lămpii, lângă dulăpiorul cel micuț, un bărbat aproape chel, parcă de vreo 40 de ani, se înghesuise timid și toca mărar cu dexteritate, folosind cuțitul Oliei cu mâner colorat. — Lusia, el e Tolica. Tolica, ea e Lusia, – a murmurat Olia, jenată la culme, – ține zahărul, hai cu mine. I-a întins vecinei cutia metalică de zahăr presărat cu cristale și a împins-o grabnic pe hol. — Îmi pare bine! – a reușit să strige Lusia peste umăr, încercând să surprindă dintr-o privire expertă noul „invitat” al prietenei. Totuși, la o privire mai atentă, Tolica nu impresiona. Nu era nimic la el care să justifice mutarea lui fulgerătoare în șorțul Oliei, cel cu gogoși multicolore. — Tolica, revin imediat, – a anunțat Olia spre bucătărie și a trântit ușa. Atunci, pe hol, Lusia s-a ținut de ea strâns: — Hai, povestește! — Dar ce să povestesc? – a încercat să se eschiveze Olia, – eh, bine, hai. Au ieșit din apartament, au traversat micul vestibul și au intrat în garsoniera Lusiei. La Lusia acasă mirosea a scorțișoară și parfum Dior. Întreg decorul, pornind de la taburetul alb de lângă ușă, transmitea grijă și drag pentru cămin. „Nu-i ca la mine!” – gândea mereu cu ciudă Olia când pășea la Lusia, amintindu-și de tapetul dezlipit din propriul hol. — Spune tot! – a repetat imperativ Lusia, turnând zahăr în crema pentru tort și fixând-o cu privirea peste tel. — Dar al tău Rodion? – a încercat Olia să o ducă pe altă pistă. — E la ședință. Vine târziu. Hai, zi odată! — Ce să mai… L-am văzut la piață. Și l-am luat… — Cum adică, ai „luat”? – s-a strâmbat neîncrezătoare Lusia. — Am trecut, stătea cu legăturile de verdeață. Într-un pardesiu, părea de treabă, dar cam părăsit. Întreb cât e mărarul. Și el zice: „Dați-mi voie să vi-l dăruiesc.” Eu: „De ce?” El: „Mi-am propus, dacă se apropie de mine o femeie cu ochi triști, îi dau totul. Luați-l, eu l-am crescut.” — Și tu?… — L-am luat. Dădeam să plec și-i zic: „De ce credeți că am ochii triști? Poate nu-s!” El m-a privit… apoi a luat sacoșele și a venit lângă mine. — Și tu ce-ai făcut? – Lusia, cu telul în aer, uitase să-și netezească bretonul. — Mergeam, tăceam, nu știam ce să fac. Dar apoi m-am gândit: e clar, e un om pierdut. Să fie. Ne-am cunoscut la drum. — Nu pot să cred! De pe stradă l-ai adus la tine? Ți-ai pus măcar lucrurile de valoare la adăpost? — Lusia! – s-a înfuriat Olia, – ce tot ai? E medic, radiolog chiar. — Da’ ai văzut vreun act? — Tu nu-mi povesteai tu, cum… cu avocado?! – s-a întristat Olia. — Ce avocado? – s-a zăpăcit Lusia. Olia și-a amintit brusc serile la bucătăria Lusiei… Avocado-ul feliat ca o acuarelă din verde în verde, gustul fin, proaspăt, pe care doar Lusia știa să-l aleagă. Olia, mereu la raft, pipăind fructele, nimerind rareori avocado-ul perfect. — Ziceai că niciodată nu-l ghicești doar după cum arată sau cum îl simți, ci trebuie să-l… simți, a explicat Olia. — Și-acum ce treabă au bărbații cu avocado? — Tu mereu ai avut noroc cu ei… ca și cu avocado, nu ca mine, – Olia se uita-n pământ. — Și Tolica ăsta „l-ai simțit”? – Lusia cu greu și-a amintit numele „noului venit”. — Lângă el s-a făcut brusc liniște, deși piața gemea. Și m-am gândit… poate nu-i rău că e atât de… obișnuit? — Eh… hai, du-te. Că poate îl apucă dorul. Lusia a zvârlit-o pe ușă cu cutia de zahăr și a ciulit urechea la zgomotul ușii de la Olia. Liniște. „Las’ că poate chiar i-o fi noroc…” – s-a întors la crema de tort. Olia a intrat la ea. Tolica, în șorțul cu gogoși, urcat pe taburet, ținea tapetul lipit de perete. — Scuză-mă, am găsit întâmplător tapetul pe bucătărie, căutam borcanul mărarului, era și lipiciul. Am zis… pot? – s-a bâlbâit el și taburetul a scârțâit. Olia a sărit ca o felină, i-a prins străinele picioare. Sub blugii întunecați i-a simțit genunchii și cu uimire a gândit: „ai mei”. Tolica a rămas nemișcat: poate se temea să nu cadă tapetul, poate nu voia să fugărească ceva vag, dar important. Abia atunci i-a mângâiat părul Oliei, cu grijă. — Îți place avocado-ul? – a întrebat ea, și a închis ochii. — Foarte! – a recunoscut sincer, deși nu-l gustase vreodată. Atunci au simțit amândoi cum, cu un foșnet domol, îi acoperă o coală caldă de tapet, încă umedă de aracet. Sau poate era chiar fericirea…
Dar cine te-ar vrea pe tine? Fără dinți, fără copii, fără neam, săraca Clava… — Cine te-ar vrea, mă rog? — a strigat Paul, scuipând și plecând. Clava a alergat la fereastră și a privit în urma omului cu care locuise 15 ani, crezând că e suflet pereche. Dar el, înainte să plece, i-a spus adevărul: doar era comod. Povestea unei sesiuni de fotografii de familie Clava are apartament, gătește minunat, gospodină desăvârșită, mereu gata să facă orice pentru el. S-a gândit să deschidă fereastra și să-l roage să nu o lase. Era gata să accepte orice umilință, doar să nu rămână singură la 45 de ani, părăsită. Dar ochii i-au căzut pe portretul tatălui, în uniformă militară, privirea mândră spre aparat. Brusc i s-a făcut rușine de propria slăbiciune. S-a uitat încă o dată la bărbatul elegant ce urca în mașina superbă cu bagaje, și a plecat spre bucătărie, trecând prin coridor. Acolo era oglinda bunicii, unde ea vedea o femeie obosită, cu părul cărunt și privirea stinsă. Clava știa că nu e frumusețe. În plus, sănătatea i s-a șubrezit, dinții cedează. Banii de alții nu sunt, pentru că Paul are nevoie de mașini și haine de firmă pentru serviciu. — Ce prostie! Al tău Paul arată ca actorul de la televizor, iar tu ai doar un pulover lăbărțat, fustă veche de pe vremea bunicii, două bluze și pantofi roșiți. Ba la cizme ai niște șoșoni. Și paltonul, de abia ar mai purta cineva. Meniul de la tine îl vrea ca-n restaurant: ba friptură, ba chiftele aburite, ba clătite umplute. Nu se face așa, dragă! — îi spunea colega și prietena Lucica. Clava asculta, dar făcea tot după cum gândea ea. Apoi soțul i-a zis că pleacă la o fată de 27 de ani cu patru copii. — E tânără… — oftează Clava, dar prietena investighează pe rețele și între vecini: — Să nu mai vorbească de neam! Tu ești din familie bună! Ea n-a lucrat niciodată, copiii sunt de la bărbați diferiți, nici educația nu contează. Nici tânără nu e, să știi! Dar bărbații se uită la firea ușuratică… Nu pe așa ceva se ține o familie. Tine-te tare! Clava și-a găsit curajul. Apartamentul bun din centru, lăsat de părinți, în acte nu-i aparținuse niciodată lui Paul. Clava a decis să închirieze o cameră. Tot în zona ei se construiau obiective și a venit inginerul Vladimir Vsevolodovici, domn distins și galant, care a oferit plata în avans și i-a sugerat să-și rezolve problema cu dinții, căci e o doamnă frumoasă. Clava a roșit, dar l-a ascultat. Peste timp, a venit fratele, stilistul Kiril, extravagant, și i-a oferit un look nou. Părul a prins strălucire, machiajul a scos la iveală trăsături frumoase, dinții s-au îndreptat, kilogramele s-au dus, a început să alerge dimineața. Dintr-o crisalidă a ieșit un fluture. Într-o zi sună cineva la ușă. Fostul soț, Paul, nici nu-l mai recunoaște. Slăbit, îmbătrânit, cu genți după el. — Ce cauți? — întreabă Clava. Paul începe să se plângă: noua parteneră doar cere bani, copii needucați, nu gătește, nu spală cum trebuie. — Clava… Viața cu tine era minunată. Hai să încercăm din nou, te rog! Dar Clava își amintește: — Cine te vrea pe tine? Fără dinți, fără copii, fără neam, Clava… Și atunci apare Vladimir Vsevolodovici, grijuliu: — Klavochka, ai nevoie de ajutor? — — Dumneavoastră cine sunteți? — strigă Paul. — E soțul meu! Vladimir. Să nu mai vii pe aici! — și îl scoate din ușă. Se explică față de chiriaș, care la rândul lui spune: — Cred că a venit vremea să-ți spun: te iubesc, Clava! Cum să lași o așa femeie? Vrei să fii soția mea, cu adevărat? Era văduv, iar Clava a acceptat. Peste două luni s-au cununat, iar soțul o răsfață cu trandafiri, au luat o casă la țară. Fostul îi urmărește ocazional, frustrat, regretând decizia. Iar Clava și Vladimir merg ținându-se de mână, fericiți și îndrăgostiți, iar ea așteaptă un copil. Dați un like și scrieți gândurile voastre în comentarii!