Salvarea din cutia magică

Cât timp vei mai suporta asta? a auzit Ana în ecoul ascensorului, vocea bătrânei bunicii ei, când coborâse spre parterul unui bloc de șaisprezece etaje din București.

De la început familia se destrăma. Soțul ei, Andrei, o luase de la clasa a noua, fără să îi permită să ducă studiile la terminus. Învață să te plimbi și să te sprijini pe altcineva, îi spunea. Singurul lucru pe care la reușit să-l obțină a fost permisul de conducere, și asta pentru că tatăl său nu-l lăsase să iasă din atelier; prietenul tatălui era instructor de auto.

Ana ieșea din casă doar când era absolut necesar să umple frigiderul. Altă plimbare însemna să agațe rufele spălate pe balustrada balcoanelor. Andrei o supraveghea la fiecare pas, chiar și la aruncarea gunoiului: telefonul trebuia să fie în buzunarul halatului, să poată suna în orice moment și să verifice.

Weekendurile începeau vinerea seara și Ana le aștepta cu groază. Andrei sosea, cerea cină, iar pe masă trebuia să stea sticla de țuică, încă aburindă. După cină, cu o lacrimă de dispreț, o tortura cu vorbe: Bine, prostie, câine drăcător, de ce nu ai un moștenitor? Când îmi va veni să fiu tată? și, lăsând-o să plângă în dormitor, se întorcea în bucătărie să-și termine băutura. Când termină ultima cupă, cere și bere: Unde e berea?

Ana ştia că întrebarea va veni, dar ziua nu cumpăra bere, așa că se fura 2030 de minute pentru o plimbare în aer liber, să respire.

De ce taci? arătă vocea bunicii, trasă de durere. Ascensorul se opri între etaje, tremurând: Îţi place cum te tratează soţul?.

Nu, şopti Ana, îmi șterge picioarele cu el.

Încă e tot aşa, spuse bunica, dar odată va fi și mai rău. Vrei să-ţi desfacă lăbuţele?.

Doamne! se strânse gâtul Anei, nu, nu, desigur că nu!

Atunci fugi, copilă, fugi!

Unde? La mamă? Ea e cu un alt bărbat întrun apartament mic. La tată? El are o nouă soție. Eu sunt un tăietură dintrun lemn, bunico. Nu am pe nimeni, fugea glasul ei, ochii i se umflare, nasul se blochează.

Şi e minunat că eşti singură. Libertate totală, şansa să începi viaţa de la capăt. Ce miar fi dacă aș avea un copil?

Dar pe unde să merg? Ce să fac? ochii ei verzi, ca de la bunică, se măriră de spaimă.

Va fi o întâmplare în curând. Nu o rata. Fii atentă, privește pe fereastră des. Vei vedea.

Ce voi vedea?

Ţi-am spus tot ce trebuia. Gândeşteţi singură, dacă nu eşti prostească. Liftul porneşte. Nu te teme. Dute să iei berea căsătorului tău. Şi încă ceva, şoptit în mintea ei, caută cutiuța mea, cea ceţi am lăsat după moartea mea. E dublă, cu un compartiment secret. Ia conţinutul, nu lăsa martori. Dacă fuge, ia doar lucrurile, lasă cutiuţa, ca să nu băiatul tău băgă la fugă.

Ce e în ea?

Răspunsuri la întrebările tale.

Liftul se mişcă din nou. Deşi vocea nu anunţa totul, Ana tresări. Ajunse la parter, ieşi în stradă. Seara caldă topea zăpada, curenţii se îngreunau, natura se reînvia. De ce să nu se naască şi ea din nou?

Andrei, încă sub influenţa ţuicii, se întinse pe masa din bucătărie, sforăind ca o bestie. Zgomotul lui acoperi totul, iar Ana îl foloseşte pe moment ca să cerceteze cutiuţa. O ridică de pe pat; din ea căzură fire, ace, cârlige de lăcuit, nasturi, butoane tot ce rămâne dintro stricăciune veche. Când o primise, Andrei ridică ochii şi murmură: Voi arunca, numi place. Bunica ta e un personaj! Ce ai găsit pentru nepoata ta?.

Ana întoarse cutiuţa din lemn, căută sub stratul din interior, sperând să găsească un pasaj secret. Nimic în afară de lemn masiv. Cu fiecare lovitură pe pereţi, o găuriţă se auzi. Ceva exista, dar trebuia să-l descopere.

În cele din urmă, apăsă pe o crestătură; un mecanism se declanșă, iar un mic compartiment se deschise, lovind-o cu o lovitură în abdomen. Deschise cu mâinile tremurate: un plic, nişte chei și câteva pliculeţe cu etichete ciudate: porneşte creierul, îngheaţă frica, aprinde vigilenţa, nu fi leneş, ucide slăbiciunea din caracter, hrăneşte carnea. Bunica era, cu siguranţă, o povestitoare. Poate nu degeaba au spus vecinii că era vrăjitoare. În viaţă, coacea plăcinte și țesea șosete, dar nimeni nu ştia ce făcea când casa era goală.

Deschise plicul. Documente de proprietate ale casei aparţineau acum Anei. Casa e solidă, construită de bunicul, fără cuie, în mijlocul satului. Alt document arăta un automobil un Dacia 1300 clasic, cu motor importat, ce se aflau în garajul tatălui.

Apoi un scrisoare, cu litere mici şi curbate, ca un hieroglif:

Nepoată dragă, a sosit vremea să deschizi cutiuţa. Tot bunul meu patrimoniu, cu excepţia apartamentului, ţiam lăsat în moștenire. Dacă citeşti această scrisoare, e timpul să pleci. Ia acte, conţinutul cutiuţei și mașina. Găseşti bani în portbagajul mașinii pentru început. După vei câștiga singură. Învaţă, cumva, să înveţi. Bunica ta.

Bunica ştia ce-l aştepta pe Andrei, de aceea sa opus căsătoriei. Dar chiar dacă Ana nu asculta, nu se supăra, nu se întorcea. După moarte, ia lăsat sfatul.

Ana adună actele, le puse întrun dosar, împreună cu conţinutul cutiuţei. Niciun timp pentru gândire, doar grabă. Prima instrucţiune: Deschide plicul cu aprinde vigilenţa. Pune pulberea în lapte şi bea. Nu arunca hârtia, uităte din când în când la ea. Niciun alt punct nu era scris, dar bunica menţiona să nu se piardă.

Dimineaţa, foarte devreme, Ana se ridică cu mintea curată. Vederea şi auzul erau clare ca lumina de zori. În subşosul patului găsi dosarul. Totul era exact. Un mesaj nou: Bea în stare de jeun un pahar de lapte cu pulberea nufileneş.

Apoi se strecură în bucătărie, unde Andrei încă doarme. Şoptit, bău băutură. Deschise fereastra să respire și se întoarse la dormitor. Din nou citit dosarul:

Nu-ţi arunca dosarul, altfel vei întâlni un dușman. Întro oră bea ceai cu ucide slăbiciunea din caracter.

După o oră, bea cafea cu hrăneşte carnea. Fii pe fază.

A urmat toate sarcinile bunicii. După cocktailuri, simţi că poate înfrunta orice. Corpul său, nu sportiv, începu să se umfle cu forță. Se privi în oglinda de lângă fereastră: un corp de atletă, muşchi conturaţi, talie fermă, obraji sculptaţi.

Zbuciumul pe podea îl avertiză pe Andrei. Se întoarse, încruntat:

Eşti în salon?

Nu, ceva fi, Ana.

Arăţi ca şi cum altcineva ţiar fi modelat trupul. Un iubit, poate? spuse el, cu glas sâcâit, şi se îndreptă spre ea.

Degetele se strânse în pumni, ochii aruncau fulgere, gura se arcuia de furie.

Ce iubit?, strigă Ana, tremurând, dar cu o forţă nouă în spate. Andrei, furios, se aruncă spre ea, dar Ana îi blochează fiecare lovitură, cu graţia unei luptătoare. Îi împiedică să o atingă, îi distruge braţele, îi loveşte nasul până curge sânge. El cade, palid, pe podea.

Ana nu simţi milă. În locul lui, ridică dosarul:

Bine, mândră, uită-te pe fereastra balcoanelor. Îmbrăcăte aşa cum eşti. Lasă fereastra deschisă, pune bagajul lângă ea. Şi bea un pahar de suc cu îngheaţă frica. Când pleci pentru mașina bunicului, intră la cafenea, comandă un milkshake, bea-l cu porneşte creierul. Nu atinge celelalte pliculeţe, nuţi trebuie încă. Pleacă repede, micuţa mea.

Ana se grăbi în bucătărie, amestecă pulberea și bea, apoi se îndreaptă spre balcoane.

Pe asfalt, o tânără căzută, faţa în jos, cu părul, înălţimea şi silueta exact ca a Anei. Era o victimă a iernii, fără hanorac, pe trotuarul lângă şinele de căldură, în sfârşitul lui martie. Dar nu simţi frică; potenţialul băuturii bunicii o învăluise.

Îmbrăcămintea ei: blugi gri, tricou negru exact ca al Anei. Fără haină, doar încălţăminte uzată, un pulover gros, pufos, dar nualţi opţiuni.

Ea se pune la fel, ia dosarul, scoate portofelul, îl ascunde în dosar, şi, desculţă, fără haină, iese din apartament. La conductă găseşte un sac cu încălţăminte de toamnăprimăvară, nepotrivită, dar vafi. În sac găseşte o geacă de puf, puţin ciudată, dar nu are altă opţiune.

Lăsă pe cadavrul fetei neştiute o poşetă goală, ca şi cum ar fi fost jefuită. Aleargă prin curte, cu încălţăminţi care-i freacă picioarele. Magazinele încă nu erau deschise. O maşină de tramvai apare, nul așteaptă să ajungă la jigilul bunicului.

În birou Ana nu mai venea des. Astăzi, însă, avea noroc. Un vechi paznic o recunoscu: Bună, nepotă! Ceva cu maşina?

Nu îmi trebuie, nul mai sun pe tată. Îmi trebuie Dacia, să pot pleca.

Paznicul dădu fluturașul, Automat de băuturi, ce vrei, milkshake, ciocolată? Ana cumpără un milkshake, o pereche de adidaşi de iarnă, o geacă de puf şi bagă actele în buzunarul scaunului. Verifică banii în portbagaj sunt destui pentru început. Bravă, bunico! gândise, zâmbind.

Șoferul părăsește serviceul tatălui. Scaunul șoferului pare să fie ajustat de bunicul. Ana îşi ia bagajul, face cu mâna către unchiul Kolya, pleacă pe stradă, pe autostradă aglomerată.

Uităte sus, vezi semnele? rosti vocea bunicii în mintea ei.

Văd, răspunde Ana, zâmbind.

Ia la stânga, mergeţi spre Satu Mare. Veţi înţelege când ajungeţi. Drum bun, micuţa mea.

Mulțumesc, bunico! zâmbetul ei se lărgi, privind prin oglinda din parbriz. La locul ei, pe scaunul din spate, stă bunica, cu părul roşu ondulat, mereu în şal de puf, asemeni amintirii Anei.

Aceasta este evadarea Anei, ghidată de glasul vechii bunici, prin cutiuţa cu secrete, prin bătălia cu soțul ei, prin drumul spre libertate şi spre casa bunicului, în inima României.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

2 × five =

Salvarea din cutia magică
Trădarea copiilor proprii Dăscălița privea din nou cu admirație la fratele și sora ei. Ce frumoși erau! Înalt, cu păr negru, ochi albaștri. Iar îi premiau. Câștigaseră din nou la concurs. Ea s-a ridicat să ajungă prima la ei. Șchiopătând ușor pe piciorul drept, s-a grăbit înspre frați. Le împletise doi iepurași de jucărie, într-o rochiță și pantalonași în carouri – voia să le ofere cadou. Stângace, plinuță, cu părul rar prins neglijent, cu zâmbet naiv pe buze. Cristina și Marc s-au prefăcut că nu o văd pe soră. Ea își croia drum cu greu prin mulțime. — Dați-mi voie, vă rog! Sunt fratele și sora mea! Lăsați-mă! — spunea vesel Dăscălița. — Cris, uite o fată plinuță spune că-i ești soră. Serios? — se miră blonda Liza, prietena Cristinei. Cristina s-a întors un pic, a zărit-o pe Dăscălița și a gândit cu dispreț: — Proasta grasă! A venit aici… Sigur mama i-a zis. Ce rușine! Dar a spus cu voce tare: — Nu, sigur că nu e. Eu am doar un frate, pe Marc. — Știam eu, vrea să profite de faima voastră. Și vă tot bagă pe sub nas niște jucării, — a râs Liza. — Probabil e vreo fană locală. Ia jucăriile și vino după noi, că mergem la premiere! — i-a răspuns Cristina, luându-l pe Marc de mână și îndreptându-se spre scenă. Liza a luat iepurașii de la Dăscălița, promițând că îi va da mai departe. — Bine! Eu vă aștept acasă! Fac plăcinte cu brânză! — a spus fata, îndepărtându-se șchiopătând ușor. — Uite, ți-am dat ce voia. A zis că vă așteaptă acasă cu plăcinte — la cât arată, parcă e ea însăși o plăcintă! Cris, sigur nu-i ești rudă? De ce tot vine după voi? — a tot întrebat Liza. — Nu! Nu o cunosc! Toți vor aproape de noi, de faima noastră. Să mergem! — a spus Cristina, aruncând iepurașii în coșul de gunoi, apoi a plecat la premiere cu Marc și prietena. Cristina a mințit. Dăscălița era sora lor vitregă. Mama Cristinei și a lui Marc, Inesa Ioanovna, a luat-o în casă când o rudă îndepărtată a murit. Veneau din vacanță toți, iar Dăscălița a rămas singurică, cu o traumă la picior. Inesa Ioanovna nu era rudă apropiată – abia „a șaptea apă la borș”. Nici numele nu se potriveau. Cei mai apropiați au refuzat-o, dar ea a luat-o. Cu proteste, crize de nervi de la copii și soț. Cristina și Marc erau răsfățați, părinții nu le refuzau nimic. — Mamă, nu o aduce la noi! E grasă, șchioapă, prostuță. Ne e rușine și să mergem lângă ea! — Dragilor, vă rog, săraca fată e complet singură. Pentru un copil înseamnă totul… — încerca să-i convingă Inesa Ioanovna. Cu greu au acceptat. Ea era directoarea unui magazin, aducea banii în casă. Tatăl, adjunctul ei, nu prea punea mâna pe nimic, era mereu cu aventuri ascunse. Dacă știa sau nu, Inesa Ioanovna tăcea: Leonid, bărbat chipeș, iar copiii moșteniseră frumusețea. Dăscălița a crescut. Micuță, hazlie, cu păr bălai, ochi de culoarea laptelui, aproape transparenți, ca ai fraților. — Are ochi ca laptele cu cerneală. Grăsuță! — râdea Cristina. Dăscălița părea o pâinică – rumenă, cu gropițe în obraji, foarte bună la suflet. Doar că n-avea cu cine să se joace. Fratele și sora o ignorau și îi înscenau toate necazurile. Marc a spart o vază, l-au învinuit pe ea. Cristina a rupt o bluză, tot pe Dăscălița a pus vina. Ea nu riposta. Știa adevărul, dar nu voia să-i certe pe cei frumoși. Mama adoptivă nici ea nu o certa, dar tatăl răbufnea: — De ce ai adus sperietoarea asta? Ne e rușine cu ea în fața oaspeților! Merge greu, e ca un pui de elefant. Copiii noștri sunt de o frumusețe rară, și tu ții monstruozitatea asta la contrast? Când va crește, cine o ia? — urla Leonid. Dăscălița asculta la ușă, apoi stătea în fața oglinzii, dorindu-și să fie frumoasă ca Marc și Cristina, dar… A mers la altă școală, la insistența gemenilor. Inesa Ioanovna a fost nevoită să accepte – podul fragil pe care cu greu încerca să-l construiască între copiii ei s-a prăbușit… Timpul a trecut. Marc și Cristina au plecat la studii. Dăscălița a vrut să rămână acasă. — Poți merge oriunde, îți plătesc tot! Designer, traducător… orice vrei, Dăscălițo! — i-a spus Inesa Ioanovna. Fetița a îmbrățișat-o. Ea era singura care o aștepta întotdeauna acasă, iar această afecțiune nu o primea de la ceilalți copii. — Mamă, vreau să vindec animale. Să fiu veterinară! — i-a spus cu ochii curați. O alegere firească – mereu aduna acasă animale bolnave, le îngrijea, le găsea stăpân. O singură dată a rămas un cățel mare și blănos, spre nemulțumirea Cristinei, dar de partea Dăscăliței a fost mama. Așa au continuat să trăiască. Inesa, bolnavă, a rămas acasă. Soțul, văzând că banii se duc, s-a refugiat la prietena nevestei, proprietara unui salon. Copiii veneau rar și doar pentru bani. Mereu la nevoie, cu cereri mari. Doar Dăscălița a rămas cu mama, îngrijind-o, făcând-i masaj, ceaiuri, bucurând-o zi de zi. Seara stăteau sub meri la o vorbă. Era fericirea simplă a Dăscăliței. Cristina și Marc și-au făcut familii. Mama i-a ajutat pe amândoi cu locuință. Dar apoi a început dezastrul: Marc a venit disperat la mama, avea datorii mari. — Ce să fac, de unde bani? Am întrebat și pe tată, dar n-are! Nici dacă dau tot, abia de adun a zecea parte! Cum să facem? Marc a venit cu ideea: să vândă casa. — Dar noi unde mergem, eu cu Dăscălița? — s-a mirat mama. — Pe mine nu mă interesează unde merge grăsuța aia, e majoră, să se descurce! Ajunge, toată viața ne-a fost povară. Tu vii la mine cu Lera, soția mea! Inesa Ioanovna a acceptat să salveze copilul în nevoie, dar a pus condiție: să vină și Dăscălița cu ea. Marc a acceptat cu jumătate de gură. Însă Dăscălița a venit la mama și i-a spus: — Mamă, tu du-te, eu am pe cineva și mă mut la el. Nu-ți fă griji! Dar n-avea pe nimeni. Doar a simțit că n-o vor acolo, și nu voia să-i aducă griji suplimentare mamei sale, bolnave. Așa a găsit un anunț, a închiriat o cameră la moș Prohor, să-l ajute cu gospodăria și animalele. La Dăscălița totul a început să se așeze. Animalele o adorau, oamenii o respectau. Trata cu bunătate și grijă orice necuvântător. Dar inima îi era frământată: ce face mama? Tot mai rar răspundea la telefon, și când răspundea, Marc spunea grosolan că mama se odihnește. — Mi-e dor, n-am văzut-o de jumătate de an… — Atunci hai, mergem cu „Jiguliul” meu! — a zis moș Prohor. Au mers la adresa lui Marc. Le-a deschis Lera, soția lui Marc, plictisită. — Ce vrei? Repede, că n-am timp, plec la salon! — Unde e mama? Am venit să o văd. — N-o mai avem aici. Marc a dus-o. Unde? La azil, ce să-i facem? Era imobilizată. Eu cu treburile mele, el cu ale lui, cine s-o îngrijească? Iată o adresă… și să nu mai veniți! Dăscălița, cu inima frântă, a plecat cu moș Prohor. Ajunși, n-au recunoscut-o pe Inesa Ioanovna: slabă, mică, fără vlagă. Dăscălița a plâns, a cerut iertare și a promis că o ia acasă. Cu documentele sale de fiică și ajutorul moșului Prohor, care a agitat autoritățile spunând că-i veteran, au reușit să o ia. Au dus-o la casa simplă cu animale din sat. În a zecea zi, Inesa Ioanovna s-a ridicat, mirosind a plăcinte și lapte. Dăscălița sărea pe lângă ea, rugându-și iertare că nu a ajuns mai devreme, asigurând-o că de acum totul va fi bine. — Nu-i nimic, Dăscăliță, de azi înainte totul va fi bine, draga mea… — șoptea Inesa Ioanovna, strângând la piept unica fiică ce i-a fost aproape cu adevărat în anii de nevoie și suferință. — Fetelor! Bem un ceai? — a intrat vesel moș Prohor. Și, râzând, s-au luat de mână toți trei și au pășit spre noua lor viață…