— Dobro, momci, ribolov može pričekati, — odlučio je Viktor i zgrabi ribarski podac. — Treba spasiti jadnog.

Dobro, ekipo, pecanje može pričekati, odluči Viktor Horvat i zgrabi ribarski mrežasti kolac. Moramo spasiti jadnog mačora.

Viktor upravlja malim čamcem po mirnoj površini Jadranskog mora, a njegovi putnici turisti iz Zagreba uzbuđeno bacaju udice. Dan je savršen: sija vedro sunce, lagani povjetarac miluje lice, a ribe ganjaju zanosno.

Viktore, gledaj, nešto pliva tamo! iznenada uzvikne jedan od odmarača, pokazujući u daljinu.

Kapetan zamrači oči i zagleda vodenu daljinu:

Kao ptica Ili ipak nešto čudno.

Kad čamac priđe, svi se iznenađeno pogledaju. U vodi, jedva držeći se na površini, očajnički se borio preplašeni mačak. Crvenkastosmeđi, mokri, potpuno iscrpljen.

Ma, ne! promrši Viktor. Kako je završio ovdje? Obala je udaljena pola kilometra!

Možda je pao iz čamca? pretpostavi jedan turista.

Ili ga je odnijela struja, doda drugi.

Mačak žalosno mijauče i pokušava plivati prema čamcu, ali snage mu sve manje.

Dobro, ekipo, pecanje može pričekati, ponovi Viktor i podigne ribarski kolac. Treba spasiti tu jadnu dušu.

Izvaditi mačka nije lako uplašio se, grebe, skakuće s jedne na drugu stranu. Na kraju ga uspiju dovući do kolaca i pažljivo podižu na palubu.

Jadni si, baš si iznemogao, uzdahne Viktor, umotavajući drhtavog mačka u staru jaknu. Koliko si dugo bio u vodi?

Mačak se stisne u kutu palube i gleda ljude opreznim, uplašenim očima. Mokro krzno štrči na sve strane, brkovi se cvijele.

Kakav je ljepotan, zaprešće žena jednog od turista. I još mlad.

Trebamo ga odvesti veterinaru, zabrine se Viktor. Tko zna koliko je popio vode.

Veterinar pogleda mačka i smiri sve:

Zdrav je, iako iscrpljen. Dehidriran je, uplašen ali živi. Trebat će mu deset dana odmora i bit će kao nov.

Možda bismo trebali tražiti vlasnike? upita Viktor.

Mogli bismo objaviti oglas. Ali čini se da je lutalica. Na izgled ulični.

Viktor odnese mačka kući. Njegova supruga, Gorana, toplo dočeka novog gosta:

O, kakav mršavi! Sad ćemo ti dati sve što treba!

Prvih nekoliko dana mačak leži pod sofom, izlazi samo kad ga hrane. Postepeno počinje istraživati novi dom. Za tjedan dana već prede kad ga Gorana nježno miluje po leđima.

Znaš, kaže Viktor Gori, možda bi ga zadržali kod nas? Teško da će se vlasnici naći.

Nije mi protiv, nasmiješi se Gorana. Dugo sam sanjala o mački. Kako ćemo je zvati?

Sretko, odmah odgovori Viktor. Niko ne uspijeva preživjeti tako na otvorenom moru.

Mačak, čujući novo ime, podigne glavu i glasno mjauče kao da odobrava izbor.

Prolazi mjesec, i Sretko postaje pravi član obitelji. Dobar je na pragu, grije se u Goraninim krilima, vješto traži ribicu u kuhinji. Vodu još izbjegava čak i do svoje zdjelice pristupa oprezno.

Vjerojatno mu je psihološka trauma, govori Gorana susjedicama. Nakon toga ništa ne iznenađuje.

Ili je sudbina to tako odredila? razmišlja susjeda Tihana. Da nam je doslovno prišao.

Viktor nježno podmaže mačku za uho:

Možda je stvarno sudbina. Dobro da smo tog dana odlučili ići na pecanje. Inače…

Crveni mačak se utrlja o njegovu ruku i zadovoljno prede, kao da kaže: Sve će biti u redu. Sad sam s vama. Zauvijek.

I Viktor i Gorana tiho se slažu s tim.

Ponekad pomoć u pravom trenutku pretvori se u najneočekivaniju sreću. Ponekad spasonosna ruka ne dolazi tamo gdje je očekuješ, a prava sreća ti priskoči nasuprot. Najvažnije je ne propustiti onaj trenutak kad netko treba tebe.

U tim trenucima u život ulazi nova, neočekivana ljubav. Iako je početak bio napet, najjače veze najčešće nastaju u najtežim vremenima.

Za nove zanimljive priče, pratite našu stranicu! Ostavite svoje misli i dojmove u komentarima, podržite lajkove.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

four × 4 =

— Dobro, momci, ribolov može pričekati, — odlučio je Viktor i zgrabi ribarski podac. — Treba spasiti jadnog.
Cât timp nu vine autobuzul Sfârșit de octombrie în oraș — starea specială a serii reci, cu miros de frunze căzute și promisiunea primei brume. Vica, înfășurată într-un fular imens în carouri, aștepta la stație, privind cu nostalgie la șirul lent de mașini, în timp ce telefonul tăcea și nu avea semnal, iar în minte îi răsuna insistent o melodie din serialul de ieri. A întârziat la autobuz. Ca de obicei. Lângă ea stătea un băiat. L-a observat cu coada ochiului: mâinile în buzunarele hainei, postura dreaptă, privirea nu pierdută, ci atentă. Nu se uita la drum, ci la cuibul de coțofene din vârful unui arțar golaș. Vica a urmărit instinctiv aceeași privire: păsările, agitate, adunau ultimele crenguțe, încălzindu-și cuibul pentru iarnă. — Sigur și la ele sunt ambuteiaje, — a spus el deodată, cu o voce calmă, fără să o privească. — Și o coțofană întârzie mereu. Vica râse necontrolat. — Și tot ea își pierde ciocul prin vreun tunel, — a completat ea. El a zâmbit larg, prietenos, și s-a prezentat: — Nicolae. — Vica. Autobuzul întârzia. Dar acum, tăcerea la stație nu mai era solitară — ci a devenit împărtășită, confortabilă. Și totul s-a schimbat când, a doua zi, s-au regăsit acolo, nevorbiți la 18:30, Vica cu termosul de ceai verde, el cu un pliculeț cu două mini-ecleere. — Pentru caz de foame culturală, — a explicat el. Așa a început „așteptarea lor”. Fără întâlniri stabilite, ci simple revederi la 18:30, după birou. Uneori autobuzul venea rapid, apucau doar două vorbe. Alteori întârzia o jumătate de oră, și atunci se vorbea despre tot: șefi ciudați, vise, de ce pizza cu ananas e o crimă (părere comună) sau ce muzică se potrivește serilor de toamnă (aici, discuții aprinse). Într-o zi, Nicolae nu a apărut. Nici în următoarele. Vica își surprindea privirea nu la drum, ci la cuibul de coțofene — gol, tăcut, ciudat de pustiu. După o săptămână, început de noiembrie, el a revenit la locul obișnuit, palid, cu umbre sub ochi. — Tata. Internat la spital, — a explicat scurt. — Acum e bine, slavă Domnului. Au stat tăcuți unul lângă altul. Apoi Vica, cu grijă, i-a luat mâna. Era rece ca gheața. Ea i-a strâns-o în palma ei caldă. — Hai, — i-a spus ea încet. — Azi, să lăsăm autobuzul! Mergem la ciocolată caldă, cu frișcă. Și două eclere la comun. De atunci, viața lor s-a schimbat. Nu mai așteptau — mergeau împreună, spre o cofetărie mică, cu miros de vanilie și scorțișoară. Discuțiile lor au devenit tot mai profunde. Amândoi au descoperit lumi unul în celălalt: Nicolae nu era doar inginer constructor, ci un povestitor de poduri, Vica nu era doar bloggeriță, ci exploratoare de conexiuni invizibile. Știau cine fierbe borș de ștevie la geamul trei, cine repetă „Pentru Elisa” la pian în blocul vecin. S-au vizitat, au descoperit locul de muncă haotic și colorat al Vicăi, cu ceaiul rece și cărți de poezie, iar Nicolae, în apartamentul lui ordonat și luminat, i-a arătat Vicăi fotografii vechi cu tatăl său restaurând ceasuri și i-a spus lecția principală: orice sistem, oricât ar fi de complicat, trebuie reparat pas cu pas. Au renunțat să impresioneze; au început, strat cu strat, să fie ei înșiși — cu poezii naive și vechi pasiuni de club literar, cu rețete de biscuit cu ghimbir și ceai din cana albastră, la vorbele tăcute lângă fereastră când lumea trebuie pusă în ordine. Într-o iarnă, cu Vica bolnavă și învelită într-o pătură, Nicolae a apărut cu lămâi, miere, plante de ceai și noul volum al poetei preferate. — N-am știut ce să aduc, — a spus el. — Așa că am luat tot ce ar putea fi de folos pentru repararea sistemului. Fericirea a crescut, trainică și firească, ca un pod construit împreună, ca un DA spus la timpul potrivit. La un an și două luni de când s-au cunoscut la stația de autobuz, într-o cofetărie cu arome de scorțișoară, Nicolae a ridicat privirea și i-a spus: — Vica, am o propunere. Nu răspunde pe loc. Bunica mea de la țară, lângă Vaslui, mă cheamă an de an de Anul Nou. A insistat să o aduc pe „fata aceea despre care povestesc la telefon”. Nu e hotel, nici internet nu merge decât la cutia poștală, e ger și, ce să mai, gâștele sunt cam agresive… Poți spune „nu”. — Gâște? — a întrebat ea cu seriozitate. — Gălăgioase tare. — Zăpadă avem? E adâncă? — Până la brâu. — Are bunica sobă adevărată? — Element central al casei, — a zâmbit el. — Atunci îmi fac bagajul, — a decis Vica. — Dă-mi lista de ce să iau și instrucțiuni pentru fauna locală! Satul de iarnă era parcă rupt din basm, cu aer dulce ca acadeaua, bunica atât de sprintenă, cu blănuri groase, clătite cu miere și drum spre tăiat bradul în pădure. Masa de Revelion gemea de bunătăți, iar la miezul nopții, când s-au trezit singuri cu clinchetul globurilor și trosnetul lemnelor în sobă, Nicolae s-a ridicat, s-a apropiat de Vica, și cu emoție i-a spus: — Știi, azi, când mergeam prin troiene, în haina bunicii, cu nasul roșu și râsul tău ca un clopoțel… am înțeles că acesta e sensul fericirii pentru mine. Mai important decât orice oraș, pod sau proiect. S-a aplecat, i-a dat cutiuța cu inelul: — Vica, fata de la stație, cea care mi-a deschis lumea. Vrei să fii soția mea? Să construim împreună poduri și fericire, cu haosul tău creativ, planșele mele, cu clătite de la bunica — și cu tot ce va fi? Vica plângea de fericire și râdea, răspunzând DA — cu ușurare și senzația de jurământ. A pus inelul pe degetul ei; se potrivea perfect. Afară, peste sat, au explodat artificiile de sărbătoare, iar fericirea lor era acum solidă, trainică, ca un pod adevărat. Și drumul lor, pornit într-o seară rece la stația de autobuz, i-a condus aici: spre o iarnă de basm, cu foc cald, și promisiunea că orice pod ar construi peste viață, vor fi mereu — ÎMPREUNĂ. Pentru că legătura lor — a început în acea zi când, pur și simplu, amândoi au întârziat la autobuz.