Așteptam la staţia de autobuz din Iaşi, aşa cum fac de obicei cei obosiţi şi rătăciţi, dar nu pe un scaun de lângă şezut, ci direct pe banca din faţa staţiei. Stătea ca un om liniştit, încrezător, cu ochii atenţi. În lumina palidă a ninsorii privea drumul, uneori ridicând capul să scaneze trecătorii, parcă căuta pe cineva. Nu se agita, nu lătra, nu se apropia de nimeni doar aştepta. Era o privire ciudată, aproape omenească.
Mamă, uite! am tras de haina ei. Un căţel!
Era mic, cu oasele prinse la suprafaţă, urechi mari, puţin stângaci şi năpăstuit, ca un adolescent ce încă nu şi-a stăpânit picioarele lungi. Cel mai mult m-a prins privirea obosită, dar nu stinsă. În ochii lui era o adâncime pe care cuvintele nu o pot descrie, dar pe care o simţi imediat.
Mama, cu o privire rapidă, a oftat obosit:
Nu-l atinge. Probabil e plin de căpuşe. N-a fost vaccinat. Nu-l putem urca în autobuz. Dacă plecăm, şi el va pleca.
A venit autobuzul, apoi altul şi el încă stătea acolo. Aşeză o labă peste alta, se uită în jur, dar nu se mişca. Parcă aştepta să aleagă pe cineva din mulţime. Şi când m-a privit, mi s-a părut că a şoptit: Tu eşti cel pentru care am venit, nueașa?
Mamă, te rog nu am reuşit să cer ajutorul ca un adult. Doar am privit, cu ochii umezi, cu inima strânsă. O să îngheţe!
Mama a muşcat buza, a ridicat privirea spre cerul cenuşiu, apoi s-a întors la căţel şi a tras o gură adâncă de aer:
Dacă până seara nu ne ia nimeni, îl ducem acasă. Dar ştii, asta e responsabilitatea ta. Dacă tata va fi supărat, va trebui să-i explici tu.
Am încuviinţat, parcă întreaga viaţă a celor doi depindea de asta. Mam întors la staţie, am scos şalul şi lam învelit în el ca pe o pătură. Nu sa opus. A şoptit uşor, copilăresc, şi a ascuns nasul în haina mea.
Acasă am mâncat în tăcere, repede, cu poftă, ca şi cum tot ce mâncăm ar fi ultimul prilej. Nu cu bucurie, ci cu disperare. Fiecare firimitură, fiecare muşcătură părea ultima şansă.
Apoi mam așezat pe vechiul sacou şi am adormit. Separe că nu mai trebuie să lupţi, să fugi, să speri. Doar să te odihneşti.
Cum săl numim pe eroul nostru? a întrebat mama, pus pe jos farfuria goală.
Mam gândit puţin şi, dintro dată, mia venit în minte:
Azi e 12 aprilie.
Şi ce?
Gagarin am răspuns.
Mama mia ridicat sprâncenele, surprinsă:
Pentru onoarea spaţiului?
Pentru prima onoare. El e primul meu erou. Şi un adevărat erou.
Mama a zâmbit, dar numele a rămas. Gagarin a rămas Gagarin.
La început nu a fost uşor. Pisica a intrat prin uşă şi sa ghemuit în sertar. Bunica a exclamat că în casă miroase ca la un câine. Tata, aflat la muncă, a sunat că are alergii şi că totul seadupe. Eu am ascultat, am încuviinţat şi nu am renunţat.
Gagarin sa comportat aproape perfect. Nu lătra prea mult, nu cerea atenţia, nuşi rosă pantofii. Era mereu lângă mine, liniştit, ca şi cum ar fi ştiut că prezenţa noastră îi este destulă.
A crescut. Urechile iau devenit şi mai mari, lăţimile sau întins, corpul ia luat o formă unghiulară, dar era foarte drăguţ. Când mă întorceam de la şcoală, el aştepta la uşă nu săria, nu ţipă, doar îmi privea ochii, parcă ma întreba: cum a fost ziua ta?
Ştia exact starea mea. Când eram bolnav, se apleca lângă mine şi nu se mişca. Când plângeam de supărare, îmi aducea mingea: Joacă cu mine, nu te întrista. Dacă mă certa cu un prieten, se aşeza lângă mine şi îşi sprijinea capul în poala mea. Mereu era acolo.
Iarna aceea a fost cu adevărat iarnă. Ninsori puternice, geruri aspru, râul din spatele şcolii era acoperit de gheaţă groasă toţi, copii şi adulţi, patinau pe el. Gagarin venea cu mine aproape în fiecare zi. Îi aruncam bulgări de zăpadă, el îi prindea, alerga, aluneca pe gheaţă. Era o bucurie imensă.
Întro zi am mers singur. Prietena mea era bolnavă, mama a întârziat să se întoarcă de la muncă. Niştea altceva decât liniştea zăpezii, paşii mei erau singurele sunete pe albul alunecos.
Gagarin fugea în faţa mea, se strecură prin tufișuri. Am ajuns la malul râului. Gheaţa era netedă, frumoasă, cu crăpături fine părea solidă.
Am păşit o dată. Apoi încă o dată. Şi, brusc, a trosnit.
Nici măcar să strig nu am avut timp.
Totul sa prăbuşit sub picioarele mele. Apa a inundat totul. Frigul a pătruns în piept. Panică. Mâinile misau alunecat, nu am putut să mă ţin de nimic. Gheaţa sa rupt. Tot ceam simţit era un strigăt înăuntru. Nu şedeam ce să fac, încotro să fug.
Şi, brusc, un săritură.
Mam agăţat de haina mea.
Am întors capul spre stânga. Gagarin.
Cu dinţii lui, sa agățat de mânecă, trăgând cu toate puterile. El însuş sa alunecat, a şiştinat, dar nu ma lăsase. Trăgea, smulgea, lătra, scârțâia, dar nu renunţa.
Numi amintesc cum am ieșit de acolo. Am văzut doar gheaţa sub mine, coatele sângeroase, corpul tremurând şi pe el lângă mine. Udă, tremurând, cu tot trupul mă strângea.
Sa culcat pe mine, parcă se temea că îl voi pierde din nou.
Apoi au venit ambulanţa, mama, medicii. Mau dus la spital, pe el la veterinar. Eu am avut o hipotermie uşoară. El, inflamaţii, răni, epuizare.
Neau salvat pe amândoi.
O săptămână mai târziu mam întors acasă. Gagarin ma întâmpinat la uşă. Sa apropiat încet, şi-a sprijinit nasul de burta mea şi sa așezat lângă mine. Fără cuvinte. Totul era clar.
De atunci nu e doar un câine. E universul meu. Gagarinul meu.
A trecut un an. Neam mutat. Un nou apartament, o uşă cu o placă pe care scrie: Atenție, erou în interior.
Nu mai las pe nimeni să se apropie de râul acela, nici iarna, nici vara. Când plec, el stă în faţa mea. Se uită în ochii mei, nu cu furie, ci cu hotărâre.
Câteodată se aşează pe balcon și priveşte cerul. Sta o clipă lungă, parcă caută ceva.
Din nou numeri stelele, Gagarin? zâmbesc.
Nu răspunde. Doar îşi sprijină capul pe umărul meu.
Şi se încălzeşte.
Foarte.
Pentru totdeauna.
Dacă şi voi aveţi o poveste cu propriul Gagarin, scrieţio în comentarii. Şi nu rataţi următoarea poveste rămâneţi cu noi, că încă multe momente calde aşteaptă.
