În clasa business a avionului plutea o tensiune grea, ca o ceață densă dintr-un vis tulbure. Pasagerii aruncau priviri ostile spre bătrâna femeie în clipa când ea se așeză pe locul său. Totuși, căpitanul zborului s-a întors spre ea la sfârșitul călătoriei.
Elena se așeză cu emoție pe scaun. Imediat o dispută se aprinse…
Nu accept să stau lângă ea! strigă un bărbat de vreo patruzeci de ani, măsurând cu ochi ascuțiți rochia simplă a femeii și adresându-se însoțitoarei de zbor.
Bărbatul se numea Victor Popescu. Nu-și ascundea deloc aroganța și disprețul.
Îmi pare rău, dar pasagerul are biletul exact pentru locul acesta. Nu putem schimba nimic răspunse stewardesa calm, deși Popescu continua să o fixeze pe Elena cu priviri bănuielnice.
Locurile astea sunt prea scumpe pentru oameni ca ea aruncă el cu sarcasm, uitându-se în jur ca și cum ar aștepta încuviințare.
Elena tăcu, deși înăuntrul ei totul se strângea. Purta cea mai bună rochie a ei, simplă dar îngrijită, singura potrivită pentru acel eveniment atât de important.
Câțiva pasageri se priviră unii pe alții, unii dând din cap aprobator către Victor.
Atunci bunica ridică încet mâna, neputând suporta mai mult, și spuse:
E în regulă… Dacă e loc în clasa economică, mă mut acolo. Am adunat bani toată viața pentru zborul acesta și nu vreau să fiu o piedică pentru nimeni…
Elena avea optzeci și cinci de ani. Acesta era primul ei zbor. Drumul din Iași spre București fusese plin de obstacole: coridoare care se lungeau la nesfârșit ca niște șerpi într-un vis, terminale pline de agitație și așteptări fără capăt. Un angajat de la aeroport o însoțise ca să nu se rătăcească în labirintul acela neclar.
Acum, când mai erau doar ore până la împlinirea visului, trebuia să înfrunte umilința.
Dar stewardesa rămase fermă:
Îmi pare rău, bunico, dar ai plătit biletul și ai dreptul deplin să fii aici. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia asta.
Se uită sever la Victor, apoi adăugă rece:
Dacă nu încetezi, chem securitatea.
El se retrase în tăcere, mormăind.
Avionul se ridică spre cer. În entuziasmul ei, Elena scăpă geanta, când deodată Victor o ajută fără un cuvânt să adune lucrurile.
Când îi întoarse geanta, privirea lui se opri asupra unui medalion împodobit cu o piatră roșie ca sângele.
Frumos medalion zise el. Pare rubin. Știu puțin despre obiecte vechi. Un astfel de lucru nu e ieftin.
Elena zâmbi.
Nu știu cât valorează… Tatăl meu i l-a dat mamei cadou înainte să plece la război. Nu s-a mai întors. Mama mi l-a dăruit când am împlinit zece ani.
Deschise medalionul, unde se ascundeau două fotografii vechi: una cu un cuplu tânăr, cealaltă cu un băiețel zâmbind lumii.
Ei sunt părinții mei… spuse ea blând. Și aici e fiul meu.
Zbori la el? întrebă Victor cu precauție.
Nu răspunse Elena cu capul plecat. L-am dat unui orfelinat când era doar un prunc. Atunci nu aveam nici soț, nici muncă. Nu puteam să-i ofer o viață obișnuită. De curând l-am găsit printr-un test ADN. I-am scris… Dar mi-a răspuns că nu vrea să mă cunoască. Astăzi e ziua lui de naștere. Voiam doar să fiu lângă el, măcar o clipă…
Victor fu surprins.
Atunci de ce zbori?
Bătrâna zâmbi palid, cu amărăciune în ochi:
El e comandantul zborului. Asta e singura cale să fiu aproape de el. Măcar pentru o privire…
Victor tăcu. Rușinea îl cuprinse, își coborî privirea.
Stewardesa, după ce auzise totul, plecă liniștită spre cabina piloților.
După câteva minute, vocea comandantului răsună prin cabină ca un ecou din adâncurile unui vis:
Dragi pasageri, vom începe în curând coborârea pe aeroportul din București. Dar mai întâi vreau să vorbesc cu o doamnă specială de la bord. Mamă… te rog să rămâi după aterizare. Vreau să te văd.
Elena încremeni. Lacrimile i se scurgeau pe obraji. Tăcere se așternu, apoi cineva începu să aplaude, alții zâmbeau printre lacrimi.
Când avionul ateriză, comandantul încălcă regulile: ieși alergând din cabină și, fără să-și șteargă lacrimile, alergă spre Elena. O îmbrățișă atât de strâns, de parcă ar fi vrut să aducă înapoi anii pierduți în ceața timpului.
Mulțumesc, mamă, pentru tot ce ai făcut pentru mine șopti el, ținând-o aproape.
Elena suspină, lipindu-se de el:
Nu am ce să iert. Te-am iubit mereu…
Victor se dădu la o parte, cu capul plecat. Îi era rușine. Realiză că în spatele rochiei modeste și a ridurilor se ascundea o poveste de mare sacrificiu și iubire.
Acesta nu fusese doar un zbor. Era întâlnirea a două inimi separate de timp, dar care totuși s-au regăsit în visul acela ciudat.În clasa business a avionului plutea o tensiune grea, ca o ceață densă dintr-un vis tulbure. Pasagerii aruncau priviri ostile spre bătrâna femeie în clipa când ea se așeză pe locul său. Totuși, căpitanul zborului s-a întors spre ea la sfârșitul călătoriei.
Elena se așeză cu emoție pe scaun. Imediat o dispută se aprinse…
Nu accept să stau lângă ea! strigă un bărbat de vreo patruzeci de ani, măsurând cu ochi ascuțiți rochia simplă a femeii și adresându-se însoțitoarei de zbor.
Bărbatul se numea Victor Popescu. Nu-și ascundea deloc aroganța și disprețul.
Îmi pare rău, dar pasagerul are biletul exact pentru locul acesta. Nu putem schimba nimic răspunse stewardesa calm, deși Popescu continua să o fixeze pe Elena cu priviri bănuielnice.
Locurile astea sunt prea scumpe pentru oameni ca ea aruncă el cu sarcasm, uitându-se în jur ca și cum ar aștepta încuviințare.
Elena tăcu, deși înăuntrul ei totul se strângea. Purta cea mai bună rochie a ei, simplă dar îngrijită, singura potrivită pentru acel eveniment atât de important.
Câțiva pasageri se priviră unii pe alții, unii dând din cap aprobator către Victor.
Atunci bunica ridică încet mâna, neputând suporta mai mult, și spuse:
E în regulă… Dacă e loc în clasa economică, mă mut acolo. Am adunat bani toată viața pentru zborul acesta și nu vreau să fiu o piedică pentru nimeni…
Elena avea optzeci și cinci de ani. Acesta era primul ei zbor. Drumul din Iași spre București fusese plin de obstacole: coridoare care se lungeau la nesfârșit ca niște șerpi într-un vis, terminale pline de agitație și așteptări fără capăt. Un angajat de la aeroport o însoțise ca să nu se rătăcească în labirintul acela neclar.
Acum, când mai erau doar ore până la împlinirea visului, trebuia să înfrunte umilința.
Dar stewardesa rămase fermă:
Îmi pare rău, bunico, dar ai plătit biletul și ai dreptul deplin să fii aici. Nu lăsa pe nimeni să-ți ia asta.
Se uită sever la Victor, apoi adăugă rece:
Dacă nu încetezi, chem securitatea.
El se retrase în tăcere, mormăind.
Avionul se ridică spre cer. În entuziasmul ei, Elena scăpă geanta, când deodată Victor o ajută fără un cuvânt să adune lucrurile.
Când îi întoarse geanta, privirea lui se opri asupra unui medalion împodobit cu o piatră roșie ca sângele.
Frumos medalion zise el. Pare rubin. Știu puțin despre obiecte vechi. Un astfel de lucru nu e ieftin.
Elena zâmbi.
Nu știu cât valorează… Tatăl meu i l-a dat mamei cadou înainte să plece la război. Nu s-a mai întors. Mama mi l-a dăruit când am împlinit zece ani.
Deschise medalionul, unde se ascundeau două fotografii vechi: una cu un cuplu tânăr, cealaltă cu un băiețel zâmbind lumii.
Ei sunt părinții mei… spuse ea blând. Și aici e fiul meu.
Zbori la el? întrebă Victor cu precauție.
Nu răspunse Elena cu capul plecat. L-am dat unui orfelinat când era doar un prunc. Atunci nu aveam nici soț, nici muncă. Nu puteam să-i ofer o viață obișnuită. De curând l-am găsit printr-un test ADN. I-am scris… Dar mi-a răspuns că nu vrea să mă cunoască. Astăzi e ziua lui de naștere. Voiam doar să fiu lângă el, măcar o clipă…
Victor fu surprins.
Atunci de ce zbori?
Bătrâna zâmbi palid, cu amărăciune în ochi:
El e comandantul zborului. Asta e singura cale să fiu aproape de el. Măcar pentru o privire…
Victor tăcu. Rușinea îl cuprinse, își coborî privirea.
Stewardesa, după ce auzise totul, plecă liniștită spre cabina piloților.
După câteva minute, vocea comandantului răsună prin cabină ca un ecou din adâncurile unui vis:
Dragi pasageri, vom începe în curând coborârea pe aeroportul din București. Dar mai întâi vreau să vorbesc cu o doamnă specială de la bord. Mamă… te rog să rămâi după aterizare. Vreau să te văd.
Elena încremeni. Lacrimile i se scurgeau pe obraji. Tăcere se așternu, apoi cineva începu să aplaude, alții zâmbeau printre lacrimi.
Când avionul ateriză, comandantul încălcă regulile: ieși alergând din cabină și, fără să-și șteargă lacrimile, alergă spre Elena. O îmbrățișă atât de strâns, de parcă ar fi vrut să aducă înapoi anii pierduți în ceața timpului.
Mulțumesc, mamă, pentru tot ce ai făcut pentru mine șopti el, ținând-o aproape.
Elena suspină, lipindu-se de el:
Nu am ce să iert. Te-am iubit mereu…
Victor se dădu la o parte, cu capul plecat. Îi era rușine. Realiză că în spatele rochiei modeste și a ridurilor se ascundea o poveste de mare sacrificiu și iubire.
Acesta nu fusese doar un zbor. Era întâlnirea a două inimi separate de timp, dar care totuși s-au regăsit în visul acela ciudat.
