Jurnal, 15 martie
Zece minute am fost invizibilă pentru toți cei din magazinul de bijuterii. Am șters rafturi, am strâns cârpele murdare în găleata de plastic. Iar lângă mine, Ilinca fetița mea de cinci ani căra în pumni câțiva biscuiți, încercând să nu lase firimituri pe podeaua lucioasă de la Bijuterii Dobre.
La tejgheaua de mirese, o doamnă cu părul argintiu ținea în lumină o salbă cu safir albastru, sprijinită greoi pe piept. Domnul Dobre, patronul, îi toarna cafea în ceașca de porțelan, cu politețea care ascunde, de fapt, gheață.
Ilinca s-a oprit din mestecat.
Mama, uite!
I-am coborât mâna cu blândețe.
Nu se arată cu degetul, puiule.
Femeia s-a uitat la noi de sus. A zâmbit, tăios:
Nu-i nimic. Copiii se uită lung la lucruri pe care n-au să le aibă vreodată.
M-au durut vorbele, cu toate că glasul ei era aproape șoptit. Toți au auzit însă. În loc să răspund, am adunat cârpele.
Dar Ilinca s-a încruntat:
Nu-i frumos să ziceți așa. Și colierul acela a fost al bunicii mele.
Patronul a râs stânjenit:
Ce imaginație are!
Femeia a lăsat ceașca să-i tremure în farfurioară.
Cum ai zis?
Ilinca s-a uitat la salba de safir:
Era colierul bunicii. Spunea că piatra albastră veghează peste două surori.
Mi-a fugit podeaua de sub picioare. Bunica, Ecaterina Popa, îmi zicea mereu povestea asta, arătându-mi o poză veche: două fete pe prispă, una cu fundiță, alta cu o cutie de bijuterii.
Cum o chema pe bunica ta?
Ecaterina Maria Popa, am spus încet.
Femeia a pus mâna pe tejghea.
Cati? Doar familia îi spunea așa…
I-am simțit ochii umezi.
Sunt Sorina. Sora ei, a șoptit femeia cu lacrimi în ochi.
Patronul și-a plecat privirea, iar alți clienți s-au dat ușor înapoi, rușinați că au privit totul ca pe o piesă de teatru.
Sorina a început să povestească, printre suspine: un tată aspru, uși încuiate, o bijuterie luată, două surori despărțite de o minciună. Cincizeci de ani crezuse că Ecaterina a ales, pur și simplu, să dispară.
Am luat-o pe Ilinca în brațe.
Bunica păstra fotografia voastră într-un coș de cusut, până a murit.
Sorina s-a prăbușit, plângând ca un copil.
N-a plecat din magazin cu colierul într-o cutie; ci a ieșit cu noi două, pe sub luminile orașului, întrebând ce mai gătea Cati duminica, ce cântece știa la vase, cum râdea când nu era nimeni de față.
Primăvara următoare, Sorina a sădit hortensii albastre la mormântul bunicii. Ilinca a pus un biscuite pe piatră: așa îi dădea și bunica la gustare, mereu.
Și am înțeles: dreptatea nu vine întotdeauna cu zgomot, ci cu vocea sinceră a unui copil într-o tăcere care, până la urmă, a învățat să asculte.
Șocul Sorinei când a auzit numele Cati a fost cutremurător.
Cea mai elegantă femeie din oraș, cu mănuși albe și perle la gât, părea deodată mică lângă Ilinca. Buzele îi tremurau, ceașca vibra pe farfurie.
Am strâns-o pe Ilinca mai tare.
Bunica nu mi-a spus niciodată că are o soră aproape, am șoptit. Zicea doar că cineva cineva drag i-a rămas pierdut, fără să apuce să-și spună adio.
Sorina și-a acoperit fața:
N-a plecat de bunăvoie, a murmurat. Mi-au spus că și-a făcut bagajul și nu s-a mai uitat înapoi…
Tăcere grea. Patronul nu s-a mai prefăcut că aranjează inele. Înțelegeam cu toții că nu bijuteria era povestea, ci rana nevindecată de jumătate de viață.
Sorina a desfăcut șiragul de la gât cu mișcări grele.
Tata l-a luat în noaptea când Cati plângea pe hol, a spus cu glas stins. I-a spus nerecunoscătoare. Dimineața, n-a mai fost. Mi-au zis c-a ales altă cale, că nu mă vrea.
Am simțit lacrima coborând.
Avea poza ta într-un coș de cusut, cu ață albastră, bomboane de lămâie și nasturi vechi. Duminica, scotea poza și mângâia colțul: Sunt oameni care nu te părăsesc, chiar dacă rămâi singur în casă, zicea.
Sorina s-a plecat, ca și cum cuvintele mele i-au pătruns drept în inimă.
Nu m-a uitat?
În fiecare duminică.
Ilinca le-a cuprins pe amândouă cu privirea, apoi și-a scos un biscuite din pungă și l-a întins Sorinei.
Când plânge mama, gustările o ajută, a zis foarte serios.
Sorina a râs printre lacrimi, primind biscuitele ca pe o comoară.
Atunci am zărit pe închizătoarea salbei o zgârietură minusculă, văzută doar în vechea fotografie a bunicii: două inițiale gravate de mână.
C și S.
Cati și Sorina.
Patronul a tușit. Doamna Stoian a adus colierul acum ceva ani, a admis, spunând doar că era dintr-o cutie veche de familie. N-am întrebat mai mult.
Sorina nu era furioasă. Doar sleită, după atâta amar de poveste greșită.
Acum am întrebat destul, a spus. Și s-a întors către mine:
Colierul acesta e pentru urmașii lui Cati, dacă mă primești să vin la mormânt. Nu vreau să fiu străină pentru voi.
Am privit safirul. Ani întregi am șters podele, am făcut pachet ultimele resturi din frigider, mi-am crescut fetița să fie bună chiar când lumea n-o merită. Și totuși, în acest loc unde am fost tratată ca praful, dragostea bunicii s-a întors acasă.
Am dat din cap.
Vino duminica. Era ziua bunicii pentru ceai.
Duminica următoare, Sorina a venit cu plăcintă învelită în ștergar și floare albastră la braț. A stat la masa noastră, mâncând povestea duminicilor încinse cu miros de biscuiți arși și râs printre cearceafuri.
Ilinca s-a urcat la ea în brațe înainte de desert.
Sunteți bunica mea aproape? a întrebat.
Sorina a zâmbit printre lacrimi.
Dacă vrei tu.
Afară ploua ușor. Înăuntru, colierul cu safir sta lângă poza alb-negru: două surioare pe prispă, împreună, din nou.
Și atunci, cu ceaiul răcorindu-se în cești cu flori, sub hortensiile aduse de Sorina, am priceput și eu, la fel ca bunica: iubirea se poate rătăci ani întregi… dar tot ajunge, într-un final, acasă.
