Acesta este copilul lui Igor…

Ăsta e copilul lui Ionuț…

Stai să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat! Ți-aduci aminte Irina, colega mea de la liceu? Ei bine, să vezi aventură!

Într-un bloc cochet de la periferia Chișinăului, la etajul patru dintr-un bloc cu nouă etaje, locuia Irina, o doamnă încă în putere, dar deja la pensie. Deși avea o viață liniștită pensie, lucru cu schimbul la o policlinică privată, ieșiri cu prietenele la o cafea, vizite la nepoți la Orhei și grija pentru mama, bătrână și cam singuratică pe la Călărași viața îi mergea ca pe șine.

Ziua aia, de care-ți zic, părea și ea una banală. Se trezise devreme, sunase la mama să vadă cum se simte, apoi se pregătea să-i ducă de mâncare, că era ritualul zilnic una din datoriile care o cam storcea, dar n-avea ce face. De mers, mergeai două curți, nimic complicat. De gătit nici atât; și oricum, la mama găsea mereu borș de ieri și ceva copturi. Dar urcatul până la etajul cinci, fără lift… pfff!

Și apoi, ofurile mamei cu durerile ba la un genunchi, ba la ceafă. Irina le cunoștea deja toate episoadele și știa că nici nu trebuie să-i găsească vreun leac, că mama oricum avea deja pe-a ei: un cocktail de sfaturi de la vecine, plus emisiunile Elenei Malysheva, adaptate moldovenește.

Irina, deși făcuse toată viața pe asistenta la chirurgie, nici nu mai încerca să-și impună părerea medicală ba chiar i se reproșa: Tu ce știi, măi? Poate la tăiat oameni, dar să vezi ce simt eu nu-ai de unde…

În fine… Zi ca oricare alta.

Mai trebuia să treacă și pe la magazin… Așa că ia gunoiul, îl lasă la ușă, sare până la oglindă să-și aranjeze părul cărunt și buclele arăta surprinzător de bine pentru o femeie trecută de șaizeci, numa niște riduri fine la colțul ochilor, iar cerceii îi dădeau un aer șic.

La mama trebuie să iau pâine de secară și unt. Să nu uit!, își spunea conturându-și buzele, când sună la ușă.

Blocul cu interfon, știi tu, greu de crezut că o fi cineva neanunțat. Poate vreo vecină de la opt, tanti Sofia, care venea la ceai. Irina, cu rujul pe buze, deschide să vadă cine e.

În ușă, o fată blondă cu coadă, în tricou dungi și blugi, cu un rucsac în spate și un nou-născut în brațe, învelit într-o pătură maro. S-a uitat așa la ea, cu ochii tulburați, i-a întins pachetul și a zis scurt:

Este pentru dumneavoastră!

Irina, din reflex, ia copilul fără să realizeze, cu rujul în mână, simte greutatea Se uită: Doamne, un bebeluș!

Ridică ochii: fata deja fugea pe scări.

Este copilul lui Ionuț, eu trebuie să învăț…

Bubuia scara sub pașii fetei. O secunda, ușa, liniște

Irina rămâne mută cu pruncul la piept. Se întoarce, vede gunoiul la ușă, vede și alt pachet când l-o fi pus? Nu-și explică!

Apoi, încet-încet, realizează ce-i în brațele ei. Un băiețel de vreo lună, îmbrăcat chic, cu suzetă de broască. Liniștit, nici nu plânge.

Ptiu! Minune mică, sărăcuțul…

Se uită în pachet: două biberoane, lapte praf, pampersi, hăinuțe. Stă și așteaptă, poate-poate fata se întoarce, cere scuze, îl ia înapoi… Dar nimic.

Apoi, panică! Știi cum e când te lovește responsabilitatea? Dar dacă chiar e copilul lui Ionuț?…

Ionuț? Cine-i Ionuț?! Irina avea un singur fecior, pe Leon, cu familie și doi copii la Alba Iulia. Soțul, Ilie, de cinci ani nu mai era…

Apoi, să vezi harababură! Schimbă copilul, îl hrănește, bagă la loc. Sună mama, tot cu grija ei: Să nu iei iarăși pere tari! Bine, mamă, da le aleg moi!

Dar tot îi era mintea la copil, la cine-i, ce-i cu Ionuț și dacă de fapt copilul e a lui Leon, dar a mințit când s-a prezentat? Oare dacă a trăsnit-o pe cealaltă și îi e rușine să recunoască? Era să facă infarct la gândul ăsta!

Bea fuga telefon la Leon nu răspunde. Sună la nora, la copiii, se interesează e plecat într-o zonă fără semnal, revine abia peste două zile. Dar cu nevasta lui Leon ține legătura!

Între timp, fata tot nu apare, așa că Irina se plimbă cu bebelușa prin casă, îi face baie, îi cântă ce-a mai știut din cântecele de leagăn și îi povestește despre oraș o liniște se lăsa, altfel decât avea Irina de obicei. O liniște dulce.

Pe seară, apare vecina Victoria alt Sherlock Holmes! Ia la rând vecinii, găsește pe lista de la cutia poștală un singur Ionuț la etajul șase. O convinge pe Irina să-l caute, urcă amândouă (degeaba, că-și găsise și pe el): Ionuț, IT-st și blogher local, nici vorbă să aibă copil, nicio relație în vara trecută. Ba chiar propune să dea anunț pe Facebook, dar Irina, frică de bârfe: Nu, lasă

Ziua se termină cu Irina și Victoria simțindu-se cam prost că au suspectat tânărul, dar ce să faci?

Seara, îi dă mesaj Leon, sună: Mămică, cum să fie al meu?! Dacă ziceai și tu Dă fuga la poliție, nu te juca!

Dar, știi cum îi Irina inimă blândă, găsește tot felul de scuze… Fata, probabil, orfană, necăjită, ce să-i fi cerut?

A doua zi, cu fetița în port-bebe și shaful deasupra, Irina merge la magazin, la mama, minte că face pe bona la nepoata cuiva, să nu-și bată mama capul, apoi se întoarce acasă și, ce crezi?

Tocmai atunci sună la ușă… Fata! Rujul îi cursese pe obraz, ochii roșii de plâns.

Copila mea? Unde e copila mea? aproape îngenunchează.

Când o aude că fetița doarme la ea, fata se prăbușește pe covor și plânge. După un pahar de apă și un pic de ciocolată, povestește: o cheamă Marina, copilul Ema. A venit de la Sângera să studieze la Chișinău, s-a îndrăgostit de unul, Ionuț, care la început i-a promis marea și sarea și că o să o ajute, dar pe urmă a tăiat-o la București, la altă facultate, nici nu-i mai răspunde la telefon. Acasă, în sat, taică-su i-a trântit poarta-n nas, mama vitregă și ea pe drumuri; doar o mătușă i-a mai trimis pachet cu brânză și ceva bani.

A născut aici, la maternitatea municipală, s-a chinuit două săptămâni la o colegă, apoi, disperată că-i pică și sesiunea, și chiria, și tot, s-a gândit să ia în serios cuvântul lui Ionuț: Mama te va ajuta!. Dar a nimerit… altă scară, altă mamă a Irinei.

Am crezut că seamănați! Ați avut un tablou asemănător în sufragerie, era aceeași față caldă… Ce am făcut?!

Măi, fata, zice Irina, vezi tu, în viață e un păcat să dai de un dar de la Dumnezeu și să-l refuzi! Dar ai revenit.

Până la urmă, Irina n-a mai lăsat-o să se întoarcă la cămin a ținut-o la ea peste noapte, apoi o lună. I-a făcut rost de un post de infirmieră la salvare, grație relațiilor. Ionuț, vecinul, a găsit motiv să o invite să aibă grijă de bunica lui bolnavă. Mama Irinei nu mai avea dureri decât când nu era Marina prin preajmă, că era fată cu cunoștințe proaspete, nu ca doctorii bătrâni.

După sesiune, Marina a rămas cu Irina, ba chiar s-a mutat două etaje mai sus, unde era loc de o bonă la bunica lui Ionuț. Fetița a crescut, Irina și Victoria încă își amintesc cum era să caute tată inexistent, iar de atunci, la cafea, amândouă spun mereu cine știe ce ne mai aduce viața mâine, dar mereu trebuie s-avem inimă pentru cei pierduți…

Ei, să vezi tu ce întorsătură de poveste! Și dacă nu era căldura unei inimi de moldoveancă, cine știe unde ajungea Ema azi?

Asta să-ți fie învățătură: fă bine, că el te găsește din urmă. Restul se așază!

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

20 + ten =

Acesta este copilul lui Igor…
„Nepotul meu nu va fi stângaci!” – s-a revoltat doamna Tamara. Denis s-a întors spre soacră, privirea i s-a întunecat de iritare. – Și ce e rău în asta? Ilie s-a născut așa. E felul lui de a fi. – Fel? – a bodogănit doamna Tamara cu dispreț. – Asta nu-i o trăsătură, e o slăbiciune. Nu se face așa! Din moși-strămoși, dreapta e mâna principală, iar stânga… nu aduce nimic bun. Denis abia s-a abținut să râdă. Suntem în secolul XXI, iar soacra judecă de parcă trăim încă la sat acum o sută de ani. – Doamna Tamara, medicina de mult a dovedit… – Lasă-mă cu medicina ta! – l-a întrerupt ea. – Și pe fiul meu l-am corectat și a crescut om normal. Corectați-l pe Ilie, până nu e prea târziu. O să-mi mulțumiți după. A ieșit din bucătărie, lăsându-l pe Denis singur cu ceașca de cafea și cu un gust amar după discuție. Denis la început nu a dat importanță. E și soacra, cu ideile ei de pe vremuri – ce-i mare lucru? Fiecare generație vine cu prejudecăți. Îl vedea pe doamna Tamara cum îi mută ușor lingurița nepotului din mâna stângă în cea dreaptă și-și zicea: nu-i mare tragedie. Mintea copilului e elastică, nebuniile bunicii nu au cum să-i facă prea mult rău. Ilie a fost stângaci de mic. Denis își amintește cum la un an jumătate băiatul se întindea după jucării mereu cu mâna stângă. Apoi a început să deseneze – stângaci, copilăros, dar tot cu stânga. Totul i se părea atât de firesc, atât… corect pentru el. Doar parte din ceea ce înseamnă Ilie. Ca și culoarea ochilor ori o aluniță pe obraz. Pentru doamna Tamara totul era altfel. Stângăcia era pentru ea un defect, o eroare a firii, de corectat urgent. De fiecare dată când Ilie apuca creionul cu stânga, bunica strângea buzele de parcă făcea ceva rușinos. – Cu dreapta, Ilie. Cu dreapta se ia. – Iarăși? În familia noastră nu au fost și nu vor fi stângaci. – Și pe Sergiu l-am corectat, și pe tine te voi corecta. Denis a auzit-o într-o zi povestind „marea victorie” Olgăi. Povestea micului Sergiu, „și el greșit”, dar mama a corectat la timp: îi lega mâna, îl supraveghea atent, îl certa dacă nu asculta. Rezultatul – bărbat mare și „normal”. Tonul ei era atât de plin de mândrie, de siguranță oarbă în propria dreptate, încât Denis s-a simțit inconfortabil. Schimbarea la Ilie s-a văzut încet. Se oprea înainte să ia ceva de pe masă. Mâna îi rămânea suspendată o clipă, ca și cum făcea o alegere grea. Apoi a început să se uite rapid spre bunică, să verifice: se uită sau nu? – Tata, cu ce mână trebuie? Întrebarea a venit la cină, uitându-se speriat la furculiță. – Cu care îți e comod, băiete. – Dar bunica zice… – Să n-o asculți, fă cum te simți tu bine. Dar deja nu-i mai era bine. Se încurca, scăpa obiecte, rămânea nemișcat la mijlocul acțiunii. Mâinile sigure de copil fuseseră înlocuite de o grijă de nestăpânit. Parcă nu mai avea încredere în trupul său. Olga vedea tot. Denis observa cum mușcă din buze când mama îi muta lingura lui Ilie în cealaltă mână. Cum își ferește privirea când doamna Tamara începe predicile despre „educația corectă”. Crescuse sub tăvălugul voinței mamei și învățase un lucru: nu te contrazici cu ea. Mai bine taci și aștepți să treacă furtuna. Denis a încercat să o scoată la discuție. – Olgă, nu e normal. Uită-te la el… – Mama vrea binele nostru. – Ce treabă are „vreau bine”? Vezi și tu ce pățește copilul? Olga ridica doar din umeri și evita subiectul. Obiceiul format de mici de a se supune era mai puternic decât instinctul de mamă. Zilnic era mai rău. Doamna Tamara parcă prinsese gust. Nu doar că-i muta mâna nepotului – monitoriza orice gest. Îl lăuda când lua cu dreapta, oftând dezaprobator la stânga. – Vezi, Ilie, poți! Trebuie doar să te străduiești. Din fratele tău am făcut om, și din tine voi face. Denis a decis să vorbească direct cu soacra. Când Ilie se juca în cameră, a prins momentul. – Doamna Tamara, lăsați-l în pace. Copilul e stângaci – e normal! Nu-l mai corectați. Reacția a fost peste așteptări. Doamna Tamara s-a umflat de indignare. – Tu pe mine mă înveți? Am crescut trei copii! Iar tu, pe mine mă iei la lecții? – Nu vă iau la lecții. Vă rog să nu vă mai atingeți de fiul meu. – Al tău? Nu are și genele Olinei? Tot nepotul meu e. Și n-o să permit să crească… așa! Cuvântul „așa” l-a spus cu o dezgustare de parcă era ceva rușinos. Denis a înțeles: pe cale pașnică nu se rezolvă. Zilele următoare au devenit un război pe poziții. Doamna Tamara îl ignora demonstrativ, îi spunea totul doar Olinei. Și Denis făcea la fel. Între ei se lăsase o tăcere groasă, spartă doar de certuri scurte. – Olga, spune-i soțului tău că supa e pe aragaz! – Olga, spune-i mamei că mă descurc și singur. Olga zbura între ei, obosită și speriată. Iar Ilie tot mai des se retrăgea cu tableta, încercând să fie invizibil. Ideea i-a venit lui Denis sâmbăta dimineață, când doamna Tamara tăia varză pentru borș, cu mișcări sigure, domolite de ani. Denis s-a postat în spatele ei. – Tăiați greșit. Doamna Tamara nici nu s-a întors. – Cum, poftim? – Varza trebuie tăiată mai subțire. Și pe lung, nu pe lat. Ea a oftat și a continuat. – Pe bune, – Denis a insistat. – Nu așa se face. E greșit. – Denis, de treizeci de ani gătesc borș. – Și treizeci de ani îl faceți greșit. Hai să vă arăt eu. Uite, – și-a întins mâna spre cuțit, Tamara a tras mâna înapoi. – Ești nebun? – Nu. Vreau doar să o faceți corect. Uitați, – a arătat cu degetul în cratiță, – prea multă apă. Și focul e tare. Și sfecla nu se pune așa. – Eu am făcut așa toată viața! – Nu e un argument. Trebuie să vă corectați. Hai, încercăm de la început. Doamna Tamara a rămas blocată cu cuțitul în aer. Pe față i-a apărut o uimire sinceră. – Ce vorbești acolo? – Exact ce-i spuneți lui Ilie, zi de zi: să se corecteze. Nu e bine. Nu așa se face. Să o schimbe pe cealaltă. – Asta-i cu totul altceva! – Chiar? Pentru mine e la fel. Tamara a pus cuțitul jos, obrajii îi ardeau. – Compari mâncarea cu… Eu așa-s obișnuită! Mie-mi e comod așa! – Și lui Ilie îi e comod cu stânga. Dar nu-l lăsați. – E altceva! El e copil, se mai poate schimba! – Iar dumneavoastră – femeie matură cu obiceiuri de-o viață. Pe dumneavoastră nu vă mai schimbă nimeni, nu? Atunci de ce aveți dreptul să-l forțați pe el? Doamna Tamara a strâns din buze, ochii i s-au umezit de furie. – Cum îndrăznești? Eu am crescut trei copii! Și pe Sergiu l-am corectat, și nu i-a fost rău! – Și acum? E fericit? Are încredere în sine? Tăcere. Denis știa că a atins un punct sensibil. Sergiu, fratele Olinei, locuia departe și suna acasă rar. – Am vrut doar binele, – vocea Tamarei abia mai tremura. – Doar binele. – Știu. Dar binele dumneavoastră nu e același cu binele lui. Ilie e o persoană distinctă. Mică, dar distinctă. Cu ale lui. Și nu permit să-i stingeți unicitatea. – Tu mă iei la lecții?! – O să vă iau, dacă nu vă opriți. De-acum comentarii la orice mișcare, orice gest, orice obicei. Vedem cât rezistați. Au rămas unul în fața celuilalt – ginere și soacră, ambii la limită. – E josnic și mărunt, – a șoptit printre dinți doamna Tamara. – Altă cale nu înțelegeți. Parcă s-a frânt ceva în ea. Denis a văzut: siguranța ei de fier s-a fisurat. Deodată părea mai bătrână, mai mică, mai vulnerabilă. – O făceam din iubire… – nu a mai continuat. – Știu. Dar iubirea nu trebuie să doară așa. Altfel, nu-și mai vede nepotul. Borșul fierbea peste cratiță. Nimeni nu s-a mișcat. Seara, după ce doamna Tamara s-a retras, Olga s-a așezat lângă Denis pe canapea. A tăcut mult, lipită de umărul lui. – Pe mine, copil, nu m-a apărat nimeni așa, – i-a șoptit. – Mama mereu știa ea mai bine. Eu doar… acceptam. Denis și-a îmbrățișat soția. – La noi în casă, mama ta nu-și mai impune părerea. Nimănui. Olga a dat din cap, strângându-i mâna. Din camera copilului se auzea foșnet de creion pe hârtie. Ilie desena. Cu stânga. Nimeni nu-i mai spunea că face ceva greșit.