Sorin venea de fiecare dată în sat să-și viziteze mătușa, sora mai mare a mamei sale, pentru care făgăduise înainte de moartea mamei să aibă grijă. Mătușa Lenuța era o bătrânică măruntă, tot mai firavă cu anii. De multe ori, Sorin o rugase să vină să stea la oraș, la el acasă avea o cameră numai pentru ea, putea să iasă la plimbare în curte, și mai locuiau acolo și alte bătrâne cu care s-ar fi împrietenit. Dar Lenuța nici să audă nu voia, nu-și putea lăsa casa ei de la țară.
Așa că Sorin se vedea nevoit, la fiecare trei luni, să ceară la serviciu cinci zile fără plată și să vină la mătușă. Două zile se duceau pe drum, iar alte trei îi rămâneau să o ajute la gospodărie. Din fericire, el era șef de secție, își permitea astfel de scurte concedii, iar directorul firmei îi era prieten vechi. Primăvara asta nu reușise să ajungă în martie, ci abia pe la sfârșitul lui aprilie, din cauza multor treburi la serviciu.
Mătușa Lenuța era tare slăbită după iarnă, iar vecina ei, tanti Marioara, îl atenționase că de două ori chemaseră salvarea la ea.
De ce nu mi-ați spus? Ori de câte ori sunam, îmi ziceați că e bine.
Păi, mi-a cerut cuvântul să nu vă anunț, să nu vă deranjez de la muncă. Zicea: Anunță-l doar dacă mor.
Sorin s-a dus la magazin, așa cum i-a spus mătușa, să ia zahăr și sare. Și, desigur, a cumpărat mai de toate făină, orez, conserve, lapte condensat. Când s-a întors, la poarta casei stătea un cățel, cam de cinci luni, un amestec de ciobănesc cu botul subțire și cap mare.
Mătușă Lenuța, de unde ai tu cățel?
Și-a făcut de cap pe-aici de vreo lună. Am deschis poarta și l-am găsit ghemuit, tremura de frig și era vai de el de slab. De atunci îl hrănesc, să-mi țină de urât.
Sorin l-a mângâiat pe cap, iar cățelul, încrezător, i-a pus botul pe genunchi. Îi plăceau câinii de mic, visase să aibă unul, dar părinții nu-l lăsau. Acum însă, viața la oraș nu prea îi permitea așa ceva soția încercase odată cu o pisică, dar după trei ani animalul s-a pierdut. N-au avut copii, Irina nu putea avea, și s-au resemnat amândoi, cutreierând lumea spre mângâiere sufletească.
Cum îl cheamă pe ăsta, mătușă?
I-am pus Tarnișor. Așa chema mâțul meu.
Sorin a râs:
Se potrivește numele de motan la câine?
Ce importanță are? Vine la chemare.
Cât a stat Sorin, Tarnișor n-a lipsit nicio clipă de lângă dânsul. Când a venit vremea să plece, Sorin a rugat-o pe bătrânică să nu ezite să-l anunțe dacă nu se simte bine sau are nevoie de medicamente el venea oricând, fără supărare.
Te-am obosit destul, mă tot bați drumul Dar nu mai am eu mult.
Nu mai spuneți așa, mătușă, să trăiți cât mai mult. Nu îmi sunteți povară.
Sorin, vreau să te rog ceva. Dacă mi s-o întâmpla ceva, ai grijă de Tarnișor, suflet viu și el
Nu-l las, se găsește cineva să-l ia.
Nu, ia-l tu, dragule. Cred că nu degeaba a venit aici.
Când Sorin a privit în ochii animalului, acesta i-a pus botul pe genunchi, ca un legământ.
Bine, mătușă, dacă va fi nevoie, îl iau cu mine pe Tarnișor.
După o lună, mătușa Lenuța s-a stins. Sorin a îngropat-o cu vecinii și a ținut și pomana de nouă zile. Împreună cu Tarnișor, a mers la cimitir să-și ia rămas-bun. Apoi i-a venit vremea să plece. Sorin i-a luat zgardă și lesă, au pornit spre gara mică de lângă sat.
A cumpărat bilete la vagonul pentru animale, iar când au intrat în compartiment, Tarnișor s-a infoiat și a mârâit la bărbatul de la geam.
N-ați mai văzut, măi, vine omul cu lupul în tren! se miră omul.
Ce lup, domnule? E câinele meu, Tarnișor.
Zici tu dar e adevărat lup. Eu sunt vânător, cunosc!
Câinele a mârâit din nou.
Ia scoate dihania, să nu-l pun la pământ!
Mai bine taceți și vă vedeți de drum, nu vă deranjează nimeni.
Stau eu mai bine pe coridor până ajung la stația mea.
Rămași singuri, Sorin i-a spus câinelui, privindu-l cu șiretenie:
Tarnișor, tu ești cumva lup?
Câinele s-a așezat lângă el cu toată blândețea.
Nu contează, prietene, ești de-al casei.
A venit și controlorul.
Aveți câine sau lup?
V-au zis prostii! Acesta este un ciobănesc de rasă mixtă, mi-e de ajutor la căutări.
Aveți acte?
Le-am uitat la casă când am luat biletul, dar fără ele nu mă lăsau să-l urc, știți și dumneavoastră
Așa e, a aprobat femeia.
La casa de bilete lucra chiar fata lui tanti Marioara. Dimineață au ajuns la oraș, Sorin l-a dus pe Tarnișor la dispensarul veterinar din cartier.
Sunteți de la vreun circ? a întrebat medicul.
Nu, de ce?
E clar, aveți lup!
Sorin a oftat:
Nu e de circ; e de la sat. Mătușa mea a murit și m-a rugat să-i iau câinele, adică lupul, acasă.
Medicul s-a uitat cu atenție la animal, apoi a spus:
E metis, are sânge de ciobănesc, nu-i lup curat. Sunt blânzi, devotați, nu vă temeți. Vă facem actele și vaccinurile, totul va fi în regulă.
Irina s-a atașat mult de Tarnișor, îl plimba, îl hrănea și-l spăla cu drag. Zece luni au trecut, iar într-o seară de iarnă, în vacanța de Anul Nou, Irina a ieșit cu Tarnișor să se dezmorțească, că stătuse prea mult în casă. Au mers în parcul de la zece minute de bloc.
Plimbându-se, la un moment dat Tarnișor a înfundat urechile și a țâșnit în întuneric. Irina l-a strigat, dar n-a apărut nici după șapte minute. Când, necăjită, voia să-l sune pe Sorin, l-a văzut: cu greu, Tarnișor aducea în gură un pachet. Irina a alergat spre el era un prunc nou-născut, viu! Deși era medic, a chemat imediat ambulanța și poliția.
Nimeni nu s-a mirat cât de repede au ajuns. Nu putea merge cu ei, că avea câinele. Dar după ce l-a dus acasă, a mers la spital împreună cu Sorin. Acolo li s-a spus că fetița avea o lună și era sănătoasă. Avea asupra ei un bilet: O cheamă Otilia. Rog s-o dați unor oameni buni. Când Irina a văzut copila, a simțit că i se umple sufletul.
S-a uitat la Sorin el a înțeles și a aprobat, fără cuvinte. Irina le-a spus celor din tură că e medic și că ei vor s-o adopte. După două luni, casa le-a fost însuflețită cu micuța Otilia, găsită de credinciosul Tarnișor. Așa cum spusese și mătușa nu degeaba a venit câinele la poarta lor, cu un rost.
