Nu degeaba spune vorba din bătrâni: „Dumnezeu îți dă un copil, tot El îți poartă de grijă pentru acel copil”.

Eu însumi provin dintr-un centru de plasament din Chișinău părinții mei au murit devreme, nu am avut rude care să mă ia, așa că am crescut la Casa de Copii. Imediat după ce am împlinit 18 ani, am ieșit pe poarta instituției și am început să muncesc. Nu mi-am permis să merg la facultate nici bani, nici sprijin nu aveam. M-am ținut de orice muncă am spălat scări, am lucrat la brutărie, pe oriunde se găsea ceva de făcut, nu am fugit niciodată de muncă.

Apoi l-am cunoscut pe Sorin. Ne-am apropiat repede și am început să trăim împreună cu chirie într-un apartament din sectorul Râșcani. Relația noastră era liniștită, nu ne certam, ba chiar ne sprijineam cât puteam. Doar că, oricât am vorbit de viitor, Sorin niciodată nu a vrut să audă de nuntă.

Eu am tânjit mereu după o familie adevărată, cum văzusem doar la alții. După patru ani de conviețuire, am rămas însărcinată. Când i-am dat vestea, Sorin s-a făcut nevăzut. Singurul lucru pe care l-a lăsat a fost un bilet, în care scria că nu e pregătit să devină tată și că părinții săi îmi vor da niște lei moldovenești ca să rezolv problema. Banii au venit la scurt timp, dar eu știam că nu o să renunț la copilul meu, orice ar fi fost.

Am continuat să muncesc, deși îmi era tot mai greu cu sarcina. Vecina mea, Tanti Parasca, mă privea cu subînțeles și mi-a zis pe un ton aspru:

Ți-am zis eu, Ilinca, numai după cununie trăiești cu bărbatul, că așa ajungi de râsul lumii! Acum ce faci? Rămâi mamă singură…

Vorbele ei m-au durut. De mai multe ori mi-a strigat supărarea, ca și cum s-ar fi simțit datoare să mă aducă pe calea cea dreaptă. Totuși, nu am lăsat capul jos. Directorul de la brutărie mi-a dat o primă o dată, ca să mă ajute să trec peste perioada cea mai grea.

Nici nu bănuiam că oamenii străini îmi vor da o mână de ajutor. Într-o zi, când abia mă mai țineam pe picioare de oboseală, am auzit soneria la ușă. Era o femeie cu două sacoșe: haine de bebeluș, jucării, scutece toate adunate de femeile din scara blocului, la inițiativa Tanti Parasca. Mai apoi, nea Vasile, bătrânul care mătura curtea blocului, mi-a dat și el niște bani, spunând că vrea să-și ajute aproapele că așa-i creștinește.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi primi atâta bunătate de la oameni pe care abia îi știam. Și doamna Zina, proprietara, mi-a redus chiria pe timpul sarcinii și după ce am născut. Așa am reușit să nasc un băiat sănătos, pe Dragoș, și să-l cresc lângă mine. Practic, tot blocul a ajutat la creșterea lui, fiecare cu ce a putut.

Anii au trecut. Sorin vrea acum să-și vadă băiatul. Nu și-a făcut altă familie, iar părinții lui sunt curioși de nepot. Nu știu încă dacă să îi primesc sau nu în viața noastră. Dar am învățat ceva: uneori, cei mai apropiați ajung să fie străinii care îți întind o mână la nevoie.

Asta e cea mai mare comoară pe care am descoperit-o pe drumul vieții mele.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

17 + 16 =

Nu degeaba spune vorba din bătrâni: „Dumnezeu îți dă un copil, tot El îți poartă de grijă pentru acel copil”.
Întotdeauna voi fi cu tine, mamă. O poveste în care poți crede Bunica Valentina nu mai avea răbdare să vină seara. Vecina ei, Natalia, o femeie singură aproape de cincizeci de ani, îi povestise așa ceva, că efectiv i se învârtea capul. Și ca să-i dovedească că nu inventează, a invitat-o chiar să vină pe seară la ea, că are ceva să-i arate. Totul a început, de fapt, cu o discuție obișnuită. Dimineață, Natalia mergea la magazin și a trecut pe la bunica Valentina: – Să-ți iau ceva, mătușă Valentina? Dau o fugă până la magazinul din colț, vreau să fac o plăcintă și poate mai iau câte ceva mărunt. – Să știi, Natalia, ești o femeie tare bună și harnică. Țin minte de mică ce fată cuminte erai! Mare păcat că nu ți-a mers cu bărbatul, tot singură ai rămas. Dar uite, nici nu te plângi, nu-ți verși amarul, nu ca altele. – Dar de ce să mă plâng, mătușă Valentina? Eu am un bărbat la care țin, chiar dacă nu putem sta împreună acum. Îți povestesc eu de ce… Ție zic, la alții nici că aș spune! Și mai am eu să-ți spun ceva, dar la o cană de ceai. Bunica Valentina chipurile nu avea nevoie de nimic, dar tot a rugat-o pe Natalia să-i aducă niște pâine și niște bomboane pentru ceai. Curiozitatea o măcina – ce-o fi oare povestea asta care nu-i dă pace Nataliei? Natalia i-a dus ce-a rugat, bunica a pus de-un ceai aromat, și s-a pregătit să asculte. – Mătușă Valentina, ți-amintești tu ce mi s-a întâmplat acum vreo douăzeci de ani. Eram deja aproape de treizeci, aveam un om bun, urma să ne căsătorim. Nu-l iubeam, dar m-am gândit că tot e mai bine decât să rămân fără familie, fără copii. Am depus actele, s-a mutat la mine. Am rămas însărcinată, dar la opt luni am născut o fetiță care a trăit doar două zile… Mi s-a rupt sufletul de durere. Ne-am despărțit apoi, nu ne mai ținea nimic împreună. După două luni am început să mă adun. Încet-încet m-am liniștit. Și, deodată… Natalia s-a uitat iscoditor la bunica Valentina. – Nu știu cum să-ți zic, sincer… Aveam deja pătuțul pregătit pentru fetița mea, ca toate mămicile. Toți zic că-i semn rău să iei mobila înainte… dar ce mai credeam eu în semne? Și cum dormeam noaptea, mă trezesc în toiul nopții de plâns de copil… Am crezut că mi se pare de la suferință, dar nu, tot auzeam plânsul. Când m-am apropiat de pătuț, acolo era … o fetiță mică! Am luat-o în brațe și nu-mi venea să cred… M-a privit cu drag, a închis ochii și s-a culcat iar. Și de-atunci, se repetă… În fiecare noapte, fetița mea e cu mine. Mi-am luat și lapte praf, și biberoane, nu prea mănâncă. Plânge, o iau în brațe, îmi zâmbește și adoarme… – Așa ceva se poate?, – asculta bunica Valentina vrăjită – Parcă nu-i de crezut! – Nici eu nu m-aș fi gândit vreodată, – s-a fâstâcit Natalia. – Și mai departe?, – a întrebat bunica bâiguind. – Și așa e mereu. Fetița mea trăiește în altă lume, acolo are mamă și tată, dar pe mine nu mă uită, vine și la mine, aproape în fiecare noapte. Și mi-a spus odată: – Eu mereu voi fi cu tine, mamă. Între noi e o legătură pe care nimeni n-o poate rupe! Câteodată mă întreb dacă nu visez totul… Dar fetița mea îmi aduce chiar și daruri de acolo, numai că dispar repede, ca ninsoarea primăvara. – Chiar așa e?, – a mai gustat bunica o gură de ceai. – Tocmai de aceea te rog să vii pe seară la mine. Să vezi cu ochii tăi… Spre seară, bunica Valentina a venit la Natalia. Au stat la taclale în semiîntuneric. În casă nu era nimeni, doar ele două. Deja le lua somnul, când deodată s-a făcut o lumină blândă și în cameră a apărut… o tânără frumoasă: – Bună, mămico! Am avut o zi minunată, vreau să-ți dau un cadou, – și a pus pe masă un buchet de flori. – Bună seara, – a salutat și bunica Valentina, – va zice mama că doreați să mă vedeți. Eu sunt Mariană… După un timp fată și-a luat rămas bun și s-a făcut nevăzută. Bunica Valentina a rămas nemișcată, uimită de tot ce trăise. N-a zis nimic multă vreme: – Măi, Natalia, să știi că așa ceva chiar se poate întâmpla. Fetița ta e frumoasă, seamănă cu tine. Să fii fericită, Natalia! Ai tot ce-i mai bun pe lumea asta, poate chiar mai mult decât mulți oameni… Așa minune n-aș fi crezut dacă nu vedeam cu ochii mei! Ce suflet bun ești… Îți mulțumesc, tu mi-ai deschis ochii. Uite că viața merge mai departe, nu-i de temut moartea… Să fii fericită, scumpă Natalia! Florile s-au făcut tot mai palide, până au dispărut de tot. Iar Natalia, după ce și-a condus vecina, a zâmbit fericită gândurilor ei. Mâine urma o altă zi minunată, când avea să se întâlnească cu Arcadie, bărbatul pe care-l iubea, și care o iubea la rândul său. Cum? Asta n-ar putea nimeni povesti… Și poate, într-o zi, îi va face cunoștință, pe cei doi oameni dragi inimii ei: Mariana și Arcadie.