Nitko od moje djece nije htio brinuti se za mene kad sam završila u bolnici. Srećom, još uvijek postoje dobri ljudi na ovom svijetu

Nitko od moje djece nije htio brinuti o meni kad sam završio u bolnici. Srećom, još postoje dobri ljudi na svijetu.

Kad su mi se rodila dvoje djece, vjerovao sam da će mi barem oni biti oslonac kad ostarim. Cijeli sam život posvetio odgoju svoje kćeri i sina. Nažalost, sada kad sam bolestan i ne mogu se sam brinuti o sebi, nitko od njih nije želio uzeti me k sebi ili mi pomoći. Teško je prihvatiti da svojoj djeci više nisi potreban.

Djecu sam odgajao sam. Supruga je preminula kad nam se rodio sin, još smo s kćeri bili na samom početku roditeljstva. Radio sam dva posla kako bi imali sve što im treba. Dao sam im oboma visoko obrazovanje kći je završila dizajn, a sin strojarstvo. Oboje su se zaposlili na dobrim mjestima. Dok sam bio zdrav, pomagao sam im oko njihovih mališana. Imam dva unuka: Marko, kćerin sin, i Ivan, sinov sin. Vodio sam ih na izvanškolske aktivnosti i iz škole ih kupio.

Često su spavali kod mene. Jednog dana mi je pozlilo na ulici i završio sam u KBC-u. Tu sam vidio pravo lice svoje djece. Kći je došla samo jednom, a sin se jedva javio telefonom. Nakon tjedan dana su me otpustili, savjetujući mi da se ne umaram. Djeca su mi dovela unuke da ih čuvam. A znate i sami: treba se s njima igrati, kuhati, voditi ih na igralište. Nakon dva mjeseca mi se pogoršalo stanje. Zamolio sam sina da me odveze na pretrage stalno je imao nešto važnije, pa sam platio taksi, što nije mali izdatak za jednog umirovljenika. Vrijeme je prolazilo, a jednog jutra jednostavno nisam mogao ustati iz kreveta. Nazvao sam kćer, ali je bila na poslu pa mi je savjetovala da zovem hitnu. Odvezli su me opet u bolnicu. Od tada više ne mogu sam hodati. Liječnik je prilikom otpusta razgovarao s mojom djecom i objasnio im da me ne smiju ostaviti samog treba mi stalna njega.

U mom stanu sin i kći su se natezali tko bi me trebao uzeti k sebi. Kći je tvrdila da ima premali stan i nema sobu za mene. Sin, iako ima veliko stanovanje, rekao je da mu žena čeka dijete i nikako ne želi punicu u kući. Toliko sam se posramio svojeg života, shvatio sam da sam ga proživio, a nisam zaradio suosjećanje vlastite djece. Prekinuo sam njihovu svađu i rekao im da idu nikog od njih više ne želim vidjeti! Sve mogu sam, ne želim biti nikome teret. I otišli su. Ja sam ležao i plakao u jastuk. Kako je do toga moglo doći? Kako su se moja draga djeca pretvorila u sebične odrasle ljude? Zaslužujem li to nakon svega što sam im dao? Te noći nisam oka sklopio. Ujutro me obuzeo očaj. Tada sam čuo kako se otvaraju ulazna vrata i preplašio sam se.

Pokazalo se da su djeca otišla sinoć i cijelu noć je stan bio zaključan, a ja nisam mogao ustati. Ušla je susjeda s prvog kata, dobra mlada žena koju znam već dugo, samohrana majka. Došla me obići. Bilo mi je teško pa sam joj sve ispričao. Ponuđena mi je pomoć, ali kako da je prihvatim od susjede kad mojoj vlastitoj djeci nisam potreban? No, susjeda je bila uporna. Donijela mi je ručak i skuhao sam nam čaj. Od tada ta samohrana mama brine o meni, a ja joj dajem pola svoje mirovine. Od tog novca kupuje hranu i kućne potrepštine, ostatak ide za režije. Moj je život danas u rukama tuđe osobe, a moju djecu kao da nije briga. Povremeno nazovu i olakšano odahnu kad čuju da netko drugi brine o meni. Nikad nisam mislio da ću dočekati ovakvu izdaju, još k tome od vlastitog sina i kćeri. Odrastali su u ljubavi, a iza sebe sam ostavio nezahvalne ljude.

Naučio sam danas da krvna veza ne jamči poštovanje ili zahvalnost. Dobrota ponekad stiže iz najneočekivanijih izvora, a prava ljudskost nije određena samo obitelji nego srcem čovjeka.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

15 − 14 =

Nitko od moje djece nije htio brinuti se za mene kad sam završila u bolnici. Srećom, još uvijek postoje dobri ljudi na ovom svijetu
Scumpa mea, mama… Poveste Marina a aflat că a crescut într-o familie adoptivă. Cu greu putea să creadă și acum. Dar cu cine să mai vorbească despre asta? Părinții adoptivi au plecat dintre cei vii aproape unul după altul. Întâi tata a slăbit. S-a prăbușit la pat și nu s-a mai ridicat. Apoi, și mama. Atunci, Marina stătea la căpătâiul mamei, ținându-i mâna slabă și fără vlagă. Starea mamei era gravă. Deodată, Marina a observat că mama deschide ușor ochii: – Marinică, fetița mea, noi cu tata n-am putut niciodată să-ți spunem… Nu ne-a lăsat inima… Să știi, te-am găsit… Da, da, te-am găsit în pădure, plângeai, erai pierdută. Am sperat că te va căuta cineva. Am anunțat miliția. Dar nu te-a căutat nimeni. Nu știu ce s-o fi întâmplat. Și ni s-a permis să te înfiem. Acasă, în comoda cu actele mele sunt niște hârtii… Corespondență, să le citești. Să ne ierți, fetița mea. Mama e obosită… și și-a închis ochii. — Lasă, mamă, – fără să știe ce să spună, Marina a lipit mâna mamei de obraz – mămicuța mea, te iubesc și-mi doresc să te însănătoșești. Dar miracolul nu s-a întâmplat. Și în câteva zile, mama nu mai era. Mai bine nici nu-i spunea Marinei nimic. Bărbatului și copiilor n-a zis nimic de ultimele cuvinte ale bunicii. Parcă și ea uitase, lăsând mărturisirea mamei într-un colț al memoriei. Copiii o iubeau mult pe bunica și pe bunelul. Și Marinei nu-i venea deloc să-și tulbure familia cu o adevăr inutilă. Dar într-o zi, dintr-un impuls ciudat, a deschis dosarul despre care-i vorbise mama. Decupaj din ziar, cereri, răspunsuri. Marina a început să citească și nu s-a mai putut opri. Dragii și iubiții părinți! Au găsit-o, pe Marina, la un an și jumătate, în pădure. Ei doi, trecuți de 40. Nu aveau copii. Și, dintr-odată – o fetiță care, plângând, le întindea mânuțele. Polițistul din sat dădea din umeri: niciun anunț despre copil pierdut. Au înfiat-o pe Marina. Dar mama tot a căutat rudele fetei. Probabil nu pentru a le găsi. Doar să se asigure că nimeni nu va cere vreodată fetița iubită. Marina a închis pachetul și l-a ascuns departe. Cui îi trebuie acest adevăr? Peste o săptămână, Marina a fost chemată la resurse umane: — Uite, Marina Pavelovna, de la vechiul dvs. loc de muncă cineva se interesează de dumneata. Lângă doamna de la personal stătea o femeie de vârsta Marinei: — Bună ziua, mă numesc Nadejda. Trebuie neapărat să vorbesc cu dumneavoastră, – se uită la doamna de la personal, – e vorba de cererile Ilinei Liuba Ivanovna. Sunteți fiica ei, nu-i așa? — Dar v-am spus că sunteți de la fostul loc de muncă, – se supără doamna de la personal – problemele personale se rezolvă în afara programului! — Nadejda, haideți să ieșim afară, să vorbim, – propuse Marina. Și ieșiră sub privirile pline de subînțeles a doamnei de la resurse umane. — Să mă scuzați, povestea e ciudată, dar am promis… – începu Nadejda, emoționată: — Acum vreo trei ani am întâlnit-o pe prima mea învățătoare. În satul Vasluieni, în școala primară, ea m-a învățat. Apoi a plecat. A îmbătrânit, a rămas singură. M-a chemat la ea la ceai. Mi-a cerut ajutorul într-o problemă. Zicea că i-a dispărut fiica de mică. Și coresponda cu mama dumneavoastră. — Îmi pare rău, Nadejda, mama a murit, nu mă ocup de asta, – răspunse seacă Marina și se întoarse. — Scuzați, Marina, înțeleg… Dar învățătoarea, Vera Vasilevna, e foarte bolnavă. Cancer. Medicina zice că nu mai are mult… Și vrea din tot sufletul să-și găsească fetița. De asta mi-a dat și o șuviță din părul ei, să se facă testul. Vă dați seama? Marina voia să încheie discuția, dar ceva a oprit-o: — Ziceți că e grav bolnavă? Nadejda a dat din cap. Marina a luat pliculețul cu șuvița de păr și au făcut schimb de numere. Peste o săptămână mergeau împreună la spital la Vera Vasilevna. Au intrat în salon, iar Vera Vasilevna încerca să le distingă chipurile: — Of, Nadiea, ai venit! Mulțumesc, draga mea, – a zâmbit, stânjenită, și a privit-o întrebător pe Marina. — Vera Vasilevna, am găsit-o. E Marina, a vrut să vină, – și Nadiea i-a întins un plic. — Ce-i asta? Și cu ochelari abia văd, – ochii îi priveau fără apărare la cele venite. — E rezultatul testului, – Nadejda scoase o hârtie, – aici scrie că sunteți rude. Marina e fiica dumneavoastră. Chipul Verei Vasilevna s-a luminat şi nu s-a stăpânit să nu plângă de bucurie: — Copiii mei dragi, mulțumesc! – și-a întins mâinile spre Marina: — Scumpa mea, ce fericire! Am găsit-o. Vie, frumoasă, semeni cu mine când eram tânără. Scumpa mea fată. Toată viața m-am trezit nopțile, parcă te auzeam plângând, chemându-mă. Nu am iertare… Vie, vie… Acum pot să mă liniștesc. După o vreme, Nadejda și Marina au ieșit din salon. Vera Vasilevna a adormit, epuizată. — Mulțumesc, Marina, mulțumesc mult, ați văzut cum e… I-ați adus fericire. După câteva zile, Vera Vasilevna s-a stins. Marina a rupt toate hârtiile din dosarul mamei. Nu voia ca cineva să afle această inutilă adevăr. Dar parcă nu e nimic de aflat. Fiindcă altă mamă Marina nu a avut niciodată. Iar Vera Vasilevna? E doar o sfântă minciună. Oare a făcut bine procedând așa? Marina crede că a fost cea mai bună alegere. Sau poate că fiecare răspunde în fața Domnului pentru tot ce a făcut.