Am schimbat soția

Înlocuit-o pe nevastă
Lenuța, scuza-mă, m-a apucat ceva, Marcu se uita cu vina la…
Hai, lasă, Lenuța zâmbea cu jenă. Doar suntem căsătoriți!
Dar noi am făcut-o doar de ochii fetiței, Marcu evita privirea Lenuței, să aibă și ea mamă și tată. Am stabilit că…
Da, știu, stabilisem că trăim ca vecinii, a încuviințat Lenuța. Păi hai să stabilim altfel de-acum!
Deci, nu te-am supărat? se miră Marcu. Mă așteptam să mă…
Marcu, sunt doar cu zece ani mai mare ca tine. Și faptul că ai fost ginerele meu nu înseamnă că nu putem fi împreună! Lenuța zâmbi indulgent. Poți să mai lenevești, până-ți fac micul dejun.
Deci… Marcu nu reușea să termine întrebarea.
Da, vom trăi ca o familie fericită, răspunse Lenuța la ce n-a apucat să întrebe. Și când reușim să dăm de Magda, cerem să semneze renunțarea la copil, și o adopt eu oficial.
Și noi doi vom trăi ca soț și soție! Pe bune!
Marcu reflectă:
Cam bine e! zâmbi el mulțumit.
Cu atât mai bine, Lenuța zâmbi, îi dădu lui Marcu un pupic pe obraz și, luându-și halatul, îl lăsă singur în dormitor.
De ce nu, la urma urmei? se întrebă Marcu privind tavanul. Oricum, parcă tot aici se ajunsese… Și ea chiar mă… Și eu pe ea, probabil…
Își închise ochii, se întinse. Bine era. Liniște.
Da-a, oftează Marcu, Ea din prima a avut o slăbiciune pentru mine. Mereu era aproape de mine, nu ca fata ei…
Dragostea are legile ei și nu întreabă pe nimeni când vine.
Marcu a cunoscut-o pe viitoarea lui soție la un teambuilding. De fapt, acea adunare modestă a lucrătorilor unei filiale de bancă într-un bar de la hotel, greu se poate numi teambuilding. Mai mult a fost ca și cum colegii s-au oprit după program la un suc, să se dezmorțească.
Și Magda nu era colegă cu Marcu, era administratoare la hotel. Mai ținea și ochii pe bar.
Cum la hotel erau mai mult camere goale decât turiști, în acea seară Magda s-a ocupat intens de bar. Și chiar dacă invitații erau cuminți, trebuia să arate că muncește de zor.
Odată s-au privit, a doua oară. Apoi Marcu s-a apropiat și a întrebat ceva profund:
Au bucătarii de la restaurant premii internaționale?
Având în vedere că hotelul avea cam 30 de camere, restaurantul era mai mult o cantină ca pe vremea lui Ceaușescu. Nu-i trebuiau premii, ci mâncare gustoasă și multă.
Magda nu prea știa ce să-i răspundă. Barul era separat, restaurantul separat. Și din bar nu puteai comanda la restaurant. Era fiecare pe filiera lui.
Nu cred, răspunse Magda. Nu suntem hotel de lux!
Ea zâmbi și se fâstâci puțin. Și atunci Marcu și-a dat seama că e mult mai tânără decât părea. Dar simpatie s-a produs, și Cupidon a plecat, că și-a făcut treaba.
Da, Magda era mai tânără decât Marcu. Cu vreo opt ani. Dar cu atât mai bine! Și nu a trecut mult până la nuntă.
Dar nici dragostea, nici nunta nu înseamnă neapărat că tinerii sunt gata să trăiască bucuroși în familie.
Marcu nu avea așteptări enorme, fiind bărbat. Bărbații, de regulă, nu sunt grozavi la gospodărie. Dar Magda, la cei 21 de ani ai ei, nu știa să fie gospodină exemplară.
Până la nuntă stătea cu mama, așa că treburile casei abia îi intrau în rutina zilnică. Practic, nu făcea nimic.
Așa că după nuntă au apărut probleme. În primul rând cu timpul. Nu-i ajungea deloc.
Ea făcea încă ture la hotel, o zi la trei acasă. Dar și în zilele cu program, soțul trebuia să mănânce, să fie îngrijit și toate cele. Și-n zilele de repaos, de asemenea.
Nu-i bai, zise mama, vin și vă ajut!
Mă salvezi, se bucură Magda.
Și Marcu nu se supără că vine soacra? se interesă Lenuța.
Știi, mamă, el lucrează și el, e obosit. Și mă iubește pe mine! Știe că nu am timp, nici energie.
Va fi fericit să știe că totul e făcut și eu mă voi odihni.
Bine, răspunse Lenuța cu o ezitare. Deci după job, vin la voi!
Îi dau lui Marcu de veste, zise Magda. Și o să-ți dea setul de chei pentru viitor.
Oi, dar e practic? se alarmă Lenuța.
Dacă el întârzie, iar eu sunt la hotel? Ce faci, stai pe la ușă? Blocul e nou, nici bancă nu e!
Cum s-au căsătorit, Marcu și Magda și-au luat apartament cu credit ipotecar. Direct trei camere, pentru viitor. Ca bancher, lui Marcu i-au permis condiții bune.
Lenuța a acceptat să-și ajute fiica nu doar pentru că a văzut lipsuri în educație, ci și pentru că îi plăcea ginerele.
E băiat bun, dar poate să-mi părăsească Magda, îi spunea vecinei care o vedea dispărută serile. Fata mea e drăgălașă, dar răsfățată! Nu știe găti, nu știe face ordine.
Cu timpul o să învețe. Dar până învață, să nu-l piardă pe Marcu!
Deci ești menajeră la ei? întreba vecina cu reproș.
Eh, ce să faci! Pentru fericirea fetiței mele sunt în stare de orice!
Și Lenuța se străduia la maxim. Mai și plângea că dacă și-ar fi îngrijit așa soțul, nu ar fi fost singură acum.
Măcar să păstreze fericirea fetei, dacă nu altă fericire!
În timp ce Marcu avea rolul de consumator, Magda profita de bunătatea mamei. Nu încerca nici să învețe, nici să facă nimic.
Chiar și la sărbători, când organizau Marcu și Magda, tot Lenuța gătea, apoi dispărea discret, să nu deranjeze tinerii.
Magda colecta laudele pentru munca mamei:
Și lucrezi, și acasă e lună! Și ce gustos! Mai bine ca la restaurant!
Ajutorul și sacrificiul Lenuței nu avea limita și nici preț. Dar a fost nevoie de mai mult.
Un an după nuntă, Magda a rămas însărcinată. Apoi a născut fetița, pe Alina. Grija pentru copil, clasic, a trecut pe umerii bunicii, Lenuța.
Logic ar fi Lenuța să se mute la ei. Sau să intre în concediul de bunică.
Dar Magda nu a vrut mama permanent în casă.
Ziua mă ocup eu de Alina! O hrănesc și restul! Tu vii seara după serviciu!
Motivul s-a aflat după doi ani. Și totul a fost brusc și șocant. Multora le-a stat inima. Gestul Magdei a zguduit profund.
Am semnat un contract, anunță Magda când s-a adunat familia la masă. M-au chemat să administrez hotelul la străini, patru ani! Am acceptat deja! Deci…
Ce? au strigat Marcu și Lenuța.
Nu auziți? Sau să vă repet de cinci ori? întreabă Magda cu dispreț.
Magda, dar cum rămâne cu Alina? Are doar doi ani! exclamă Lenuța.
Cum rămâne cu familia noastră? rămâne fără replică Marcu.
Duceți-vă…! dă pe spate Magda. Divorțăm! Te pup dulce, mulțumesc de dans! Fetița rămâne cu tata! La revedere, nu vă gândiți la mine!
Nu s-a putut ajunge la rațiune, la rușine, la conștiință. Magda chiar a divorțat, și-a făcut bagajul și a plecat în țara cu nisip și cămile și șeici.
Cât a durat divorțul și plecarea, Marcu și-a luat concediu. Apoi a căzut într-o stare de apatie profundă.
Să trec în concediu paternal ori să dau Alina la grădiniță? Pot, dar cum? Dacă stau acasă, cum plătesc ipoteca? Dacă Alina merge la grădiniță, ce fac cu programul de la job? Altă soluție nu am. De ce mi se întâmplă toate astea?
Marcu, Lenuța îl atinse pe fostul ginere pe umăr. Iartă-mă că am crescut-o așa pe Magda!
Ce să fac eu cu iertarea voastră? întreabă Marcu. Eu nu știu ce să fac acum! Spuneți-mi, ce să fac?
Marcu, dacă vrei să dai Alina la cămin, mai bine o iau eu! rosti Lenuța calm.
Sunteți nebună! zise Marcu. Să dau fetița mea? Mă dau peste cap, dar nu o dau nimănui!
Știam că ești om bun, încuviință Lenuța. Nu te părăsesc ca Magda. Te ajut! Dacă trebuie, mă las de muncă până dăm Alina la grădiniță!
Serios? se miră Marcu.
Profesia mea e așa, că mă primesc oricând înapoi! zâmbi Lenuța. Chiar și peste un an, peste cinci!
Atunci mutați-vă la noi, zise Marcu. Vedem pe parcurs.
Prima anul împreună a fost dificilă. Marcu a cerut pauză la credit, că nu avea bani.
Pe vremuri era salariul Magdei, și uneori Lenuța mai ajuta. Acum nu numai că nu mai era salariul Magdei, dar și Lenuța era șomeră. Salariul ei pentru locuința proprie tot trebuia plătit.
Nu ca și cum ar fi locuit acolo, dar tot contorul și facturile erau.
Au decis să dea Alina la grădiniță ca să revină Lenuța la job, dar un lucru important s-a întâmplat ce a schimbat puțin povestea.
De când Magda a abandonat familia, Alina abia spunea câteva cuvinte. Era mică, nu înțelegea.
După un an, când mama nu mai era, Alina a început să-i spună mamă Lenuței. Și nu doar să o numească, chiar să o creadă. Ca și cum Magda nici n-ar fi existat.
Practic, fetița crescuse cu Marcu și Lenuța, ca o familie simplă. Faptul că Lenuța era bunică a plecat din ecuație.
Odată, mai în glumă, Lenuța a zis:
De ce Marcu nu se-nsoară cu mama? Trăim împreună doar coabităm!
Au râs toți. Dar ideea nu s-a mai lăsat plecată. Mintea a căutat în jur.
Marcu, a zis Lenuța curajoasă, Alina crește, va pune întrebări. Pe mine mă consideră mamă, pe tine tată.
Dacă-i spunem că-s bunica, o traumatizăm. O să întrebe unde-i mama. Ce-i spunem?
Ăăă, răspunse Marcu.
Că mama v-a părăsit? întrebă Lenuța. Încă o traumă! Și Magda, știm amândoi, greu să mai apară!
Propun să ne căsătorim oficial, să fim soț și soție în acte. Pentru Alina, vom fi mamă și tată.
Vom trăi ca și până acum, ca vecinii. Când o prindem pe Magda, cerem să semneze renunțare și eu adopt Alina. Va fi familie completă! Cel mai important, fetița scapă de atâtea traume!
Parcă merge, acceptă Marcu, dar mai e un aspect… se referea la nevoile personale.
E treaba ta, zise Lenuța calm. Esențial e să protejăm copilul. Dacă tatăl are nevoie de altele, nu mă privește! Rămânem ca și până acum!
N-au făcut nuntă, doar la primărie. Au continuat să trăiască ca și orișicând: ca vecini.
Fetița merge la grădiniță, părinții merg la muncă. Gospodărie împreună, cresc Alina. Că dorm în camere separate, e modern și higienic. Și e și legea cu granițele personale.
Un an așa. Din nou, aceeași bani, dar s-au descurcat ca familie adevărată.
Odată Marcu a venit de la job ușor încălzit. De la teambuilding nu și-a găsit nimic, dar cheful era. Acasă îl aștepta soția oficială, cu zece ani peste vârsta lui.
Nici nu știa cum a ajuns în camera Lenuței, iar dimineața îi era jenă.
***
Când Marcu a ajuns în bucătărie, îl așteptau nu doar micul dejun, ci și o discuție serioasă.
Putem, începu Lenuța, să fim împreună nu doar pentru Alina, ci și pentru noi. Cu gospodăria suntem deja la punct, acolo nu-i problemă. Oficial suntem în căsătorie. Dacă te mulțumește noaptea trecută, putem fi o familie adevărată, cu tot ce implică.
Marcu nici nu s-a gândit mult:
Desigur, Lenuța… hmm… Lenuță! Nu doar că-s de acord, cu ambele mâini da! s-a apropiat, a luat-o în brațe și a sărutat-o.
Iar Lenuța asta parcă a și așteptat. Micul dejun a rămas pentru mai târziu, căci s-au întors în dormitor.
Apoi, când totuși au mâncat, Lenuța zise:
M-am gândit, dacă suntem familie pe bune, am câteva propuneri!
Ascult, soție înțeleaptă! Marcu zâmbi.
Propunerile erau bune, interesante, dar la marginea gândurilor tot mai apărea Magda.
Dacă se întoarce? Dacă începe scandal? Dacă îi spune tuturor, și Alinei, că Marcu s-a însurat cu fosta soacră?
Gândul ăsta-i punea să tremure. Și spaimele, se știe, se împlinesc când nu te aștepți…

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

3 + twenty =

Am schimbat soția
A döntés „Hát kiderült, hogy Feri mélyen nős…” – sóhajtott fel Szvetlana, ahogy a liget padján ült, zsebében szorongatva a beutalót a műtétre. A kollégiumi szobatársnők irigykedtek rá, amikor látták a jóképű, simára borotvált, kék szemű barna fiú oldalán, és gondolták, milyen szerencsés, hogy ilyen úriember udvarol neki. De végül igazán nem volt mire irigykedni. Szvetlana megborzongott, ahogy felidézte első és utolsó találkozását Feri feleségével – aki a gyárkapunál várta be, hogy elmagyarázza a helyzetet. – Szia! Ha jól emlékszem, te vagy Szvetlana? – kezdte az asszony. – Ön kicsoda? – riadt meg Szvetlana a magas, karcsú, hamuszürke hajú nő hideg pillantásától. – Én Olga vagyok, Feri Mizintsev felesége. – Mi? – Amit hallottál! – Még egy naiva… – mondta csendesen Olga. – Hányan vagytok még ilyenek? Sohasem fogynak el azok, akik más boldogságát hajszolják. – Hogy képzeli ezt? – Inkább te hogy képzeled? – szólt Olga, óvatosan elkapva Szvetlana karját. – Én vagyok a feleség, láttalak a férjemmel, és még te vágsz pofákat nekem, ahelyett hogy bocsánatot kérnél vagy elbújnál szégyenedben… de hát, ezt rendes emberek teszik, úgy látszik, te nem tartozol közéjük. Ilyenből, mint te – mérte végig Szvetlanát –, annyi volt már Feri életében, hogy ujjainkon meg nem számolhatnánk. Összejöttél egy nős férfival, nem szégyelled magad! Ő férfi, vadász, érted? Neked csak futó kaland voltál. Használ, aztán elfelejthetővé válik a neved. Jobb, ha elkerülöd őt. Két lányunk is van, akár meg is mutathatom a családi fényképünket – előkereste a képet és átnyújtotta a megrendült Szvetlánának. – Látod? Ez vagyunk mi, két hónapja Anapán… Na, mit hallgatsz? – Mit akar tőlem? Oldja meg a férjével! – Meg is fogom! – biztosította Olga. – Nemrég jött ide a gyárba, jó fizetése van, és te lettél a baj a fejünkre. Hagyj minket békén. Feri nem akar válni. Ne pazarold az idődet. Mennyi idős vagy? Harminc? – Huszonöt! – szólt vissza sértődötten Szvetlana. – Annál inkább. Még kiugorhatsz a házasságra és lehetnek gyerekeid. Feri-t pedig felejtsd el. Szvetlana nem bírta tovább hallgatni Olgát. Zsibbadt lábakkal indult el, fejében megdőlt illúziókkal és álmaival. – Áruló… – mormolta maga elé, a torkában gombóc, de nem akarta érzéseit utcán kiteregetni vagy pletykára adni a témát munkahelyén. Este Feri virágokkal jelent meg, mintha mi sem történt volna. Szvetlana duzzadt szemmel zavarta el, hiába ígérte örök szerelmét és válást, mondván, régóta külön élnek Olgával. Két hétig Szvetlana magába roskadt. Feri többet nem zaklatta, találkozáskor mintha nem is ismerné, elfordult tőle. A baj nem jár egyedül… A reggeli rosszullétet, szédülést először a sokk és stressz számlájára írta, de hamar rájött, hogy a Ferivel átélt naiv, szenvedélyes szerelemnek következménye lett. – Hat hetes – hangzott, mint ítélet. Szvetlana rettegett attól, hogy egyedülálló anya legyen. Félt, hogy mindenki rá mutogat – hisz megbízott valakiben, akit alig ismert. Feri titkolta előle házas státuszát. Mit tehetett volna? Elkérje az iratait? Gyűrű se volt az ujján – de nem minden házas férfi hord olyat. És miért nem gyanakodott, amikor Feri titokban akarta tartani kapcsolatukat a munkahelyen? Bár becsapta őt, nem lett neki könnyebb; sőt, a munkahelyen mindenki Olgáról suttogott. – Terhes vagyok – jelentette be ebédidőben Feri ex-üdvöskéjének. – Adok pénzt, csak old meg! – dörmögte erre Feri. Másnap Feri felmondott és örökre eltűnt Szvetlana életéből. Szvetlana tudta, hogy húzni nem szabad, úgyhogy orvosa óvatossága ellenére kiváltotta a műtéti beutalót. Ott ült hát a padon, a papírt szorongatva, mintha attól félne, elveszik tőle. – Siet? – kérdezte egy fiatal férfi öltönyben, karjában hatalmas bordó krizantémcsokorral, ahogy leült mellé. – Tessék? – nézett rá kiüresedett tekintettel Szvetlana. – Sietnek az órái – bökött a kezén lévő aranyórára, mire Szvetlana fásultan mondta: – Az én óráim mindig tíz perccel előbbre járnak… Mindig beállítom, de sosem segít. – Csodás az idő, igaz? Igazi vénasszonyok nyara. Anyukám imádja ezt az évszakot, egyszer azt mondta, ilyen szép őszi napon hozta meg élete legjobb döntését, és sohasem bánta meg. Képzelje el – folytatta a beszédes fiú –, engem épp most választottak ki tíz jelölt közül egy menő cégbe. Első munkám! Anyukám adott bátorságot. Az első fizetésemből biztos tengerparti utat veszek neki. Sosem volt még a tengernél. Maga volt már? – Nem – válaszolt Szvetlana, ránézve a beszélgetőtársára, akinek bordó nyakkendője megragadta figyelmét. A fiú boldogan mosolygott: – Anyukámtól kaptam ajándékba, – simogatta meg büszkén. – Talán untatom a szavaimmal, de érzem, magának beszélgetésre van szüksége, olyan szomorú… Remélem, nem zavartam. Szvetlana megrázta a fejét. Nem zavarta egyáltalán. A fiú szavai elterelték a borús gondolatait, anyja iránti szeretete tiszteletet ébresztett benne. – Milyen odaadó szeretet! – gondolta már érdeklődve hallgatva. – Bár nekem is ilyen fiam lenne… – Hát megyek, innentől anyukám már aggódik… Maga pedig ne siessen! – Tessék? – Az órájának mondtam – mosolygott rá. – Á, – viszonozta Szvetlana a mosolyt. A fiú eltűnt, Szvetlana pedig apró darabokra tépte a még pár perce féltve szorított beutalót. Sokáig ült elvarázsolva, beszívva az őszi nap fényét. Most először érezte, hogy nincs egyedül. Valaki egyedül felnevelt egy ilyen fiút… Kár, hogy nem kérdezte meg a nevét, de az már nem számít… A döntés megszületett. *** Huszonhárom évvel később… – Anya, elkések! – toporgott a tükörnél Stas, miközben anyja gondosan kötötte a vadonatúj bordó nyakkendőt a fontos állásinterjúra. – Le is mondhatnád… – Ez kell a magabiztossághoz. Hidd el, minden rendben lesz. Fel fognak venni… – fejezte be a kötést, majd hátrébb lépett, hogy gyönyörködhessen a fiában. – Kicsit izgulok, mi lesz, ha… – Ez a te helyed. Ne izgulj, felelj világosan, ne felejts el mosolyogni! Ellenállhatatlan vagy! – Rendben, anya, – adott puszit, és elindult a meghallgatásra. Szvetlana az ablakból nézte, ahogy fia határozottan indult meg a buszmegálló felé. Egyszer csak villám csapott belé… Látta már ezt a jelenetet… Az a fiú a ligetben, több mint húsz éve… Most az ő Stasa épp úgy nézett ki… Annyi évig elfelejtette azt a történetet, most azonban elevenné lett az emlék. Vajon akkor maga a sors mutatta meg neki, kitől akart megszabadulni (milyen csúnya szó!), hogy jó döntést hozzon, elvezetve Szvetlanát a helyes útra. Miért nem ismerkedett meg vele, hiszen majdnem egykorúak voltak – miért nem kérdezte meg az édesanyja nevét? De már mindegy… Minden csodásan alakult… Délután Stas hatalmas bordó krizantémcsokorral jött haza, nyakkendőjéhez illővel, és újságolta, hogy felvették. Azt is megígérte, hogy elviszi anyját a tengerhez – hiszen még sosem járt ott. Eljött az idő, hogy most ő gondoskodjon a szeretett anyukájáról. Bármit megtenne érte, hegyet mozdítana, folyót fordítana vissza. Ilyen fia van Szvetlanának. Akármilyen nehézségekkel is néztek szembe, ha belebújt fia illatos hajába, minden jobb lett. Mindent kibírtak, együtt maradtak, sosem vesztették el a hitüket. Szvetlana sosem bánta meg, hogy megszülte. Igazán jó döntést hozott. Így kellett lennie!