Uite-l și pe Radu, cum freacă scara blocului pe lângă mă-sa! așa mă ținteau cu privirea și-mi râdeau copiii de la scara vecină, toată copilăria mea la blocul din Chișinău.
Nu ne cădea din cer niciun leu, trăiam cum puteam, oameni simpli, cu grija zilei de mâine. Mama și tata mergeau și ei la lucru, de luni până vineri, dar nici sâmbăta nu știau de odihnă. Orice le ieșea în cale, făceau, numai să intre vreun ban în casă.
Doamne, nu se mai poate de atâta murdărie! Coji de semințe și mucuri de țigară peste tot, parcă-i groapă de gunoi aici! Ce face femeia asta de serviciu? Din banii noștri e plătită!
Așa sporovăiau vecinii la adunarea de bloc din sectorul centru, nemulțumiți că femeia angajată cu curățenia nu-și făcea treaba. Atunci mama a ridicat vocea: a propus să curețe ea scara sâmbăta și încă două zile pe săptămână, pentru mai puțini bani decât ar fi dat celeilalte femei.
Vecinii, cum au auzit că rămân cu ceva în buzunar, au fost imediat de acord.
De-atunci, mama mea se trezea marțea și joia pe la patru fără un sfert, făcea curățenie de la ultimul etaj până jos, cu mătura și găleata. Dădea cu mopul și ștergea și colțurile de la uși, să fie tot lună. N-apuca să-și tragă prea mult sufletul, că intra în casă, se spăla iute, ne punea micul dejun pe masă și zorea spre celălalt serviciu.
La început nu eram deloc rușinat cu munca mamei. Ba chiar mă lăudam pe la școală cu ea, fiindcă nici un apartament nu mirosea așa frumos ca la noi pe scară. Când am terminat a treia clasă, m-am întors acasă cu coronița. Mama mă aștepta jos, în hainele ei muncite, acelea cu care vărui pe scara blocului. Vara aceea și-a luat concediu ca să vopsească pereții scării; doar ea știe câte bătăi de cap și de spate a tras, dar tot o făcea să mai strângem un ban de concediu.
Când m-a văzut cu coroniță, a lăsat mopul din mână și m-a luat la piept, udă la ochi de atâta mândrie.
Dar pe la a șasea, am început să simt și eu mușcătura rușinii. Într-o zi veneam de la școală și, cum m-au văzut copiii din bloc lângă mama, au râs de mine iar:
Rădule, lasă cartea, hai cu mătura, că tot acolo ajungi!
Am plecat capul. Mama s-a apropiat să mă mângâie, dar m-am tras, am intrat direct în casă. Pentru prima dată, mă simțeam cu adevărat stânjenit. Mă durea că nu aveam mai mult, că mama era femeia de serviciu a blocului, că ceilalți mă luau peste picior.
Mamă, de ce suntem așa lipsiți? De ce ai ajuns să speli pe jos? Copiii își bat joc de mine…
Mi-a scăpat într-o seară. Ani mai târziu, rușine mi-a fost nu de ce spun alții, ci de vorbele aruncate mamei.
De ce vezi doar ce-ți lipsește, măi băiatule? Cine ți-a zis ție că ești sărac? Nu ai tu dau plină când vii acasă? N-ai tu pachet la școală, să nu stai cu burta goală? N-ai tu haine noi, caiete noi în fiecare an?
Tăceam mâlc.
Dacă n-aș fi spălat și scara, nu știu dacă ajungeam să avem și atât, mi-a mai zis mama.
Vara aceea, mama și tata au făcut iar sacrificiu pentru mine. Cu banii strânși cu greu, m-au dus la mare, la Neptun. Prima dată am văzut valurile și am înțeles, mai târziu, de ce mama s-a oferit cu vopseaua pe toată scara blocului: ca să ne permită și nouă un vis.
Anii s-au scurs. Acum toți din bloc aveau respect pentru mama era omul de bază. Iar eu, licean înalt, nu-mi mai era deloc rușine. Dimpotrivă, sâmbăta o ajutam cu mătura, să terminăm repede.
Rădule, lasă mătura, du-te și tu după fete! mă strigau glumeții, tot aceia care mă ținteau odinioară. Mai crescuseră și ei, dar nu le pierise gustul de vorbe grele.
Am ieșit cu mătura în mână, stând drept în fața lor.
Vă distrază că dau cu mătura? Mai bine mătura-n mână, decât mâinile-n buzunar, băieți!
S-au oprit. Unul și-a plecat ochii, altul doar a dat din umeri.
Și încă ceva, le-am spus cu inima ciocnind în piept:
Mătura asta m-a dus la mare. M-a ținut cu burta plină și m-a învățat să nu mă cred mai sus decât sunt. Dacă ăsta e drumul meu, atunci merg pe el cu fruntea sus!
N-au mai râs. Au plecat fiecare la ale lui.
Mama, care privea din prag, cu mâinile ei crăpate de la detergent, mi-a zâmbit cu toată dragostea.
Atunci am înțeles, cu adevărat: adevărata bogăție nu este cât pui deoparte, ci cum îți privești părinții în ochi, fără teamă și fără rușine.
Oricât de sus am ajuns în viață, niciodată n-am uitat cine m-a învățat întâi ce e demnitatea. Mama mea, Ecaterina.
Orice muncă e vrednică de respect, iar oamenii harnici sunt comoara societății noastre.
Dacă simți la fel, scrie RESPECT și povestește și altora. Tu ce le-ai fi spus tinerilor ce aruncă vorbe grele peste munca cinstită?
