Aveam 16 ani când am rămas însărcinată cu băiatul pe care îl iubeam cu toată inima mea. Numele lui era Andrei și ne cunoscusem la liceul din Chișinău, unde eram colega lui de clasă. Era primul meu iubit și credeam că vom fi mereu împreună. Când am aflat că sunt însărcinată, ne-a fost foarte frică amândurora. Am încercat să ascundem totul de părinți, dar adevărul a ieșit repede la iveală.
Părinții mei, oameni respectați în satul nostru din Moldova, erau mândri de mine singura lor fiică, elevă silitoare și premiantă la școală. Mama mea, Ana, a fost devastată când a aflat, iar tata, Ion, a rămas ore întregi fără să spună nimic. Pentru ei, era rușinos ca fata lor să fie însărcinată la o vârstă atât de fragedă. La fel și părinții lui Andrei, care ne vedeau deja studenți la Universitatea de Stat din Moldova, cu cariere de succes, nu părinți prea devreme.
Până la urmă, mama m-a convins să fac întrerupere de sarcină. Era destul de devreme pentru a face procedura, iar totul s-a petrecut repede, la un spital din Chișinău. M-am simțit foarte singură, dar nu am putut schimba nimic.
După aceea, am încercat să merg mai departe. Andrei mi-a fost aproape și am continuat relația. Ne-am concentrat pe școală, am terminat liceul, apoi am intrat la universitate. Ne-am căsătorit după primul an, la o biserică mică din satul meu. Părinții mei păreau împăcați și, pentru o vreme, viața părea liniștită. După un timp, am rămas din nou însărcinată. De data aceasta, întreaga familie a fost bucuroasă. Simțeam cu toții că vom începe ceva nou.
Totul părea în sfârșit așa cum am visat; dar în luna a șasea, am început să sângerez grav. Mi-au spus că băiețelul meu s-a născut prea devreme, avea puțin peste un kilogram. L-am ținut puțin în brațe, iar după trei ore s-a stins înainte să apuce să plângă cu adevărat.
Au fost multe complicații. Medicii nu au putut opri hemoragia și au fost nevoiți să îmi îndepărteze uterul. Mi-au spus, cu glasuri joase, că nu voi mai putea avea niciodată copii. Când mama a venit la spitalul din Chișinău și a aflat totul, a izbucnit în lacrimi. Mi-a spus că regretă că m-a forțat să avortez când eram adolescentă. Dar eu, privind spre tavan, simțeam doar un gol care nu va fi niciodată umplut.
Am înțeles atunci că trecutul nu poate fi șters și nici deciziile greșite nu pot fi reparate. Acum, nu voi mai fi niciodată mamă, indiferent cât de mult îmi doresc. Nici nu știu dacă Andrei și cu mine vom putea merge mai departe împreună fără copii. Știu însă un lucru: într-o familie din Moldova sau oriunde altundeva, nu copiii sunt singurul sens al fericirii. Avem un drum de parcurs ca oameni, iar rădăcinile noastre adevărate stau în înțelegere, sprijin și iertare. Uneori, iubirea înseamnă să găsești lumină chiar și în întuneric, să mergi mai departe chiar dacă soarta nu a fost dreaptă.
