Geanta stă deja lângă ușă, iar pe aragaz mai fierbe ciorba, cu mămăligă. Așa cum îi plăcea lui.
Ioana își șterge mâinile uscate cu prosopul – mecanic. Se uită la ceafa cunoscută, la alunița din spatele urechii pe care a sărutat-o de mii de ori. Și nu-l recunoaște.
— Ești în delegație?
— Nu, Ioano. Plec.
Cuvântul rămâne în bucătărie ca mirosul de ars.
— Unde?
— La alta.
Prosopul îi cade din mâini.
— Andrei…
— Ioano, să nu facem scene. Știm amândoi că asta s-a terminat demult. Doar că eu am îndrăznit, iar tu – nu.
— Terminat? – râde ea. Nervos, cumplit. – Mâine e aniversarea noastră. Optsprezece ani.
— Exact. Optsprezece ani din aceeași ciorbă.
Lovitura îi taie răsuflarea. Înghite în sec.
— Am renunțat la masterat pentru tine. Aș fi putut să…
— N-ai fi putut să fii nimic. – El zâmbește. Așa se zâmbește când ai milă. – Restauratoare. Cine mai are nevoie acum de icoane, de praf… Eu ți-am dat viață, de altfel. Apartament. Mașină. Mare în fiecare an.
— Tu mi-ai dat?..
— Cine, dacă nu eu? Bine. Apartamentul e pe numele meu, dar nu sunt un animal. Mai stai o lună, două. Apoi ne înțelegem.
Ea se ține de spătarul scaunului. Degetele i se albesc.
— Cine e?
— Ce diferență face.
— Cine?
El se uită la ceas.
— Lizuca. Treizeci și doi de ani. E vie, Ioano. Înțelegi? Merge la teatru, schiază, râde. Tu te-ai transformat de mult într-o menajeră. Nici n-ai observat.
Ioana tace. În gât i se oprește un nod.
Andrei ridică geanta. La ușă se întoarce – și în ochi îi apare ceva. Nu regret. Ci necaz. Ca al unui stăpân care-și lasă câinele bătrân la adăpost.
— Nu-ți face griji. Treizeci și opt de ani nu e o sentință. Bucură-te de libertate, Ioano. Ai meritat-o.
Ușa se închide.
Ciorba de pe aragaz continuă să se răcească.
Prima săptămână nu plânge. Umblă prin apartament ca printr-un muzeu al unei vieți străine. Cămășile lui. Periuța lui de dinți. Ceșca nespălată pe masă.
În ziua a opta sună Tania.
— Ioano, ești vie?
Și atunci se dezlănțuie. Plânge în receptor atât de tare încât vecina de dedesubt vine să vadă dacă e în regulă.
— Tania… am treizeci și opt de ani. Sunt un gol. Optsprezece ani am fiert ciorbe, nici nu mai țin minte când am ținut ultima dată o pensulă…
— Dar ce ții minte?
— Ce?..
— Îți amintești de ce ai intrat la restaurare?
Ioana rămâne pe loc. Îi apare în fața ochilor: sala Muzeului Național, ea la nouăsprezece ani, stă în fața unei icoane vechi și plânge. Pentru că oamenii știau să facă așa ceva. Și să păstreze așa ceva.
— Îmi amintesc.
— Atunci du-te și scoate-ți din debara culorile. Știu că sunt acolo. Le-am văzut acum cinci ani.
Culorile se găsesc. Într-o cutie de pantofi, sub perdele vechi. Uscate, jumătate fără leac. Dar pensulele – pensulele sunt întregi. Din samur, cumpărate cândva cu bursa, renunțând la prânzuri.
Ioana se așază pe podeaua debaralei și plânge. Dar altfel. Încet.
A doua zi se înscrie la cursurile Universității de Arte. Plătite. Banii – ultimii, strânși pentru vacanța care acum nu mai e necesară.
Merge la coafor. Își taie coada pe care Andrei i-a interzis s-o atingă douăzeci de ani. În oglindă se uită o femeie necunoscută. Cu pomeți ascuțiți, cu ochi vii și furioși.
— Bună, măi. Demult nu ne-am văzut.
Trei luni de studiu. Muzee, caiete, notițe. Noaptea desenează – la început timid, apoi mai sigur. Mâinile își amintesc. Mâinile nu au uitat.
În februarie sună Tania.
— Ioano, treabă. Îl ții minte pe Aurel Lazăr, cu care lucrează Mihai? I-a murit bunica, a moștenit o casă în județul Prahova. Veche. Și acolo sunt icoane, un raft întreg. Voia să le arunce…
— Să nu îndrăznească! – sare Ioana. – Să nu le atingă!
— Ei, și m-am gândit – poate te uiți tu? El plătește.
— Mă uit. Mâine.
Icoanele sunt într-o stare groaznică. Opt bucăți – înnegrite, cu grundul desprins, cu crăpături. Ioana se apleacă asupra lor – și inima îi bate atât de tare încât o aude până în urechi.
— Domnule Aurel, – spare răgușită – asta… trebuie s-o văd la lampă, dar sunt aproape sigură. Secolul șaptesprezece. Școala din Moldova. Foarte valoroasă.
El ridică o sprânceană neîncrezător.
— Cât face?
— Restaurarea – nu spun exact. Dar după aceea, vândută – mult.
— Și tu poți s-o restaurezi?
Ioana se uită la lemne. La chipuri ce abia se întrevăd prin funingine. Înțelege: e șansa ei. Singura.
— Pot.
Lucrul durează șase luni. Închiriază un atelier mic la periferie – mirosul de solvenți nu se suportă în casă. Mănâncă pâine cu unt. Slăbește douăsprezece kilograme. Plânge de două ori de disperare când aproape strică lucrarea. Odată sună profesoara la patru dimineața – ea, femeie sfântă, vine după o oră cu termosul.
Apoi vine prima icoană. Eliberată. Strălucind.
Aurel Lazăr tace mult.
— Ioano. E un miracol.
— Nu e miracol. E muncă.
El plătește dublu. După o săptămână sună cunoscutul lui. Apoi cunoscutul cunoscutului. Apoi un colecționar din Strada Victoriei.
Telefonul bârfei e cel mai rapid telefon din lume.
Trece un an. Apoi încă unul.
Acum Ioana locuiește în alt apartament – închiriat, dar al ei. Cu tavane înalte. Atelierul la Parcul Cișmigiu, coadă de comenzi pe șase luni înainte. Lucrări pentru două mănăstiri și o colecție privată a unui cunoscut antreprenor, al cărui nume în ziarele de afaceri se scrie cu admirație.
El se numește Mihai Popescu.
El vine singur la atelier. Nu trimite curieri. Stă pe un scaun lângă fereastră și se uită cum lucrează ea. Uneori aduce cafea. Alteori – nimic.
— Sunteți un client ciudat, domnule Popescu.
— Sunt un om ciudat. Nu vă supărați dacă stau?
— Nu mă supăr.
Patruzeci și cinci de ani. Văduv. Ochii obosiți, inteligenți și mâini de pianist – deși el nu cântă la pian, ci pe piața de fuziuni.
Nimic nu e între ei. Încă. Dar Ioana se prinde uneori că așteaptă venirea lui.
În seara aceea nu vrea să meargă nicăieri.
Dar Tania insistă – jubileul galeriei de pe Strada Ștefan cel Mare, toată lumea bună din București, nu poți lipsi, ai clienți printre ei, ajunge cât stai în chiilia ta.
Ioana îmbracă o rochie neagră – simplă, prima rochie de la un designer bun din viața ei, cumpărată acum o lună. Cercei cu perle – cadou de la un client recunoscător. Tocuri de care a apucat să se dezvățe.
Mihai Popescu vine singur, fără șofer.
— Sunteți azi…
— Ce?
— Străluciți.
Ea râde. Cu adevărat. Pentru prima dată după mult timp.
În sală vuiește discuția, curge șampania. Ioana se oprește lângă un tablou de Luchian – se preface că-l privește. Doar își trage sufletul.
— Ioana?..
Se întoarce.
În fața ei stă Andrei.
Îmbătrânit. Cenușiu. Cearcăne sub ochi. În mână un pahar, și mâna îi tremură ușor. Lângă el – o femeie tânără, subțirică, cu fața nemulțumită. Atârnă de cotul lui ca de un cuier și se plânge:
— Andrei, hai, e plictisitor…
— Stai puțin, Lizucă.
El se uită la Ioana și n-o recunoaște.
— Tu? Tu ești?
— Bună, Andrei.
— Tu… cum te-ai schimbat.
— Timpul trece.
Lizuca îl trage de mânecă.
— Cine e?
— E… fosta soție.
Lizuca aruncă o privire rapidă feminină peste Ioana. De la pantofi la cercei. Fața i se lungește puțin.
— Încântată. Eu sunt la bar.
Și pleacă, tropăind din tocuri.
Rămân singuri. În mijlocul sălii, în mulțime – dar singuri.
— Tu ce faci aici?
— Lucrez. Sunt restauratoare. Am clienți aici.
— Restauratoare? – clipește el. – Serios?
— Serios.
— Ioano… – se apropie. De la el miroase a coniac. – Trebuie să-ți spun. Am fost un idiot.
Ea tace.
— Lizuca asta – un coșmar. Goală pe dinăuntru. Nici măcar ouă nu știe să prăjească. Tot cluburi, stațiuni, restaurante. Sunt obosit, Ioano.
— Îmi închipui.
— Divorțez. Am și depus. – O apucă de mână. – Să încercăm din nou. Tu m-ai iubit. M-ai iubit întotdeauna.
Ioana se uită la degetele lui. Străine. Cândva – cele mai dragi. Acum – doar străine.
Își retrage ușor mâna.
— Andrei. Îți amintești ce mi-ai spus la despărțire?
El încruntă fruntea.
— Ai spus – bucură-te de libertate.
— Ioano, n-am vrut…
— Stai. Vreau să-ți mulțumesc. Fără ironie.
El se uită neînțelegând.
— Mi-ai dăruit într-adevăr libertatea. Mult timp n-am putut s-o desfac – ca un cadou de care ți-e frică să-l deschizi. Apoi am deschis-o. Înăuntru eram eu însămi. Cea pe care am îngropat-o optsprezece ani.
— Ioano…
— Așa că mulțumesc. Și – nu. Nu mă întorc.
— Dar de ce? Am apartament, bani, te întrețin…
— Andrei. Mă întrețin singură. Demult.
În clipa aceea se apropie Mihai Popescu. Calm, domol, cu două pahare.
— Ioano, sunteți gata? Un colecționar din Chișinău așteaptă să vă cunoască.
— Da, domnule Popescu. Desigur.
El întinde mâna. Ea o acceptă.
Andrei rămâne privind în urma lor. La spatele drept al Ioanei. La felul în care se apleacă respectuos spre ea acel om în costum scump.
La bar, Lizuca tocmai se ceartă cu cineva. El n-o aude.
Ioana, la ușă, se întoarce o secundă. Și – nu, nu triumfător. Doar face cu mâna. Cum faci cu un cunoscut de care te-ai despărțit demult și fără regrete.
Colecționarul e un om greoi, cu părul cărunt și ochi albaștri de copil. Boris Nicolae. Sărută mâna în modă veche, cu o plecăciune, spune „doamnă” – fără ironie.
— Domnul Popescu mi-a povestit minuni despre dumneavoastră. N-am crezut. Acum văd – n-a mințit.
— Încă n-ați văzut lucrările mele.
— Am văzut. Acum trei luni. „Maica Domnului cu Pruncul” – secolul optsprezece. Vă amintiți?
Ioana își amintește. Șase luni i-a luat.
— Dumneavoastră ați cumpărat-o?
— Eu. Și vreau încă una. Am ceva delicat. Putem vorbi?
Se retrag lângă fereastră. Mihai Popescu rămâne lângă o coloană – discret, la distanță, dar aproape. Ioana simte prezența lui în spate și asta îi dă o căldură stranie.
Vede cu coada ochiului: Andrei e tot lângă tabloul lui Luchian. Singur. Lizuca a plecat – probabil după o ceartă. El privește în direcția ei, dar Ioana nu se mai întoarce.
— Am o icoană, – spune domol Boris Nicolae. – Moldovenească. Secolul șaisprezece. Problema e că istoria ei e neclară.
Ioana se încordează.
— Furată?
— Nu, Doamne ferește. Scoasă în anii douăzeci. Apoi Paris, New York. Acum doi ani am cumpărat-o la licitație, legal. Dar vreau s-o aduc acasă. Și în starea adevărată. În secolul nouăsprezece a fost mult repictată. Sub straturi, sunt convins, zace un capodoperă.
— De ce faceți asta?
Boris Nicolae tace o clipă.
— Bunica mea era din Moldova. În douăzeci și patru au plecat. Tatăl ei, preot, împușcat în ’37. Caut icoana asta de patruzeci de ani. Și am găsit-o.
Ioanei îi înțeapă ochii.
— O iau.
Lucrul la icoana moldovenească trebuie să înceapă peste o lună – după documente. Până atunci, viața merge înainte.
Luni dimineața, Ioana ajunge la atelier și găsește sub ușă un plic. Fără timbru. Un bilețel cu un scris cunoscut, neegal:
„Ioano, trebuie să vorbim. Nu la telefon. Vin miercuri la șapte lângă atelierul tău, la cafeneaua din colț. Dacă nu vii – înțeleg. Dar te rog mult. A.”
Stă mult uitându-se la hârtie. O mototolește. O netezește. O mototolește din nou.
Miercuri la șapte vine.
Nici ea nu știe de ce. Poate vrea să pună un punct – nu acela frumos din galerie, ci unul adevărat. Cotidian. Definitiv.
Andrei o așteaptă la masa din colț. În fața lui o ceașcă de ceai, neatinsă. Se ridică atunci când ea se apropie, stingherit.
— Mulțumesc că ai venit.
— Am douăzeci de minute.
— Repede. – Se agață de ceașcă. – Ioano, fără Lizuca, fără public… N-am spus bine atunci în galerie. Mai exact, n-am spus cum trebuie.
— Și cum ar fi trebuit?
El ridică ochii. Ioana vede deodată: în privirea lui plutește teama adevărată. Aia pe care o ai când înțelegi că ai făcut ceva ireparabil.
— Am greșit atât de rău încă nici acum nu pot drege.
— Da.
— Ce – da?
— Da, ai greșit. – Spune fără furie. Ca o constatare. – De ce m-ai chemat?
Tace. Scoate din buzunar o cutiuță de catifea, tocită. Ioana o recunoaște imediat.
— Inelul bunicii, – spune încet.
— Îți amintești?
Inelul bunicii lui, cu un smarald mic. Acum optsprezece ani Andrei i l-a dăruit Ioanei la logodnă. După câțiva ani l-a cerut înapoi – „spre păstrare”, pentru viitorii copii. Copii n-au fost. Inelul a rămas la el.
— Vreau să ți-l înapoiez. E al tău. Pe drept.
— Nu.
— Doar ia-l. Nu e o propunere. Am înțeles totul atunci în galerie. Am văzut cum erai cu Popescu… – vocea îi tremură. – Îl iubești?
Ioana tace. Ascultă sincer în ea însăși.
— Încă nu știu. Dar aș putea. Dacă timpul îmi dă voie.
Andrei dă din cap. Greu.
— Mă bucur. Pe cuvânt. E un om normal, am făcut anchetă.
— Ai făcut anchetă?
— Păi cum. Optsprezece ani am fost soțul tău. Am dreptul.
Ioana se uită la el și vede – poate pentru prima dată în viață – nu un stăpân, nu un dușman, nu un trădător. Ci doar un bărbat obosit, îmbătrânit, care a pierdut cea mai importantă partidă. Și acum înțelege asta.
Nu o doare. Ci îi pare rău, omenește.
— Andrei. Inelul nu-l iau. Dă-l… nu știu, nepoatei tale, fetița Ludmitei crește. Sau la biserică.
— Un lucru să-ți spun. Și gata. Bine?
— Bine.
— Mulțumesc că ai plecat.
El o privește neînțelegând.
— Dacă n-ai fi plecat, aș fi fiert ciorbe până la șaizeci de ani. Și te-aș fi urât în tăcere, în secret, nici măcar mie n-aș fi recunoscut. Și pe mine m-aș fi urât. Acum nu te urăsc. Nici pe tine, nici pe mine. E un lucru rar.
El tace. O lacrimă i se prelinge încet, greu, pe obraz. N-o șterge.
— Fii sănătos, – spune Ioana. – Și ai grijă de tine.
Se ridică. Își îmbracă paltonul. La ușă se întoarce – el stă cu capul plecat. Umărul îi tremură ușor.
Ioana iese pe stradă. În față lovește vântul – rece, mirosind a frunze și puțin a fum.
Merge pe bulevard și plânge. Încet, fără sughițuri. Nu de tristețe. Nu de răzbunare. Doar – un capitol mare și dureros s-a închis. Fără cârlige, fără bavuri. S-a eliberat.
Și doar undeva înăuntru, ca un spin mic, stă ceva neînțeles. Nu milă. Îndoială. Oare n-a fost degeaba? Oare optsprezece ani nu sunt totuși nimic, și ar fi fost corect să mai dai o șansă?
Ioana ajunge la metrou. Se oprește. Stă zece secunde.
Și înțelege: nu. Nu degeaba.
Coboară pe scară rulantă.
Icoana moldovenească se dovedește mai grea decât crezuse. Trei straturi de repictare. Cel de jos – secolul șaisprezece, cum promise Boris Nicolae. Între el și suprafață încă două: al optsprezecelea și sfârșitul nouăsprezecelea. Fiecare se îndepărtează milimetru cu milimetru.
Lucrează aproape un an.
În anul acesta multe se schimbă.
Mihai Popescu o cere de soție în aprilie. Nu la restaurant, nu cu inel – e prea deștept pentru asta. Stau pe bucătăria ei mică, beau ceai.
— Ioano. Nu ne căsătorim?
— Adică așa, direct?
— De ce să complicăm? N-avem niciunul douăzeci de ani. Știm ce vrem.
— Și ce vreți, domnule Popescu?
— Pe dumneavoastră. Pentru tot restul vieții. Dacă nu sunteți gata – aștept. Sunt răbdător.
— Dați-mi până toamna.
— Până toamna, până toamna.
Nu se supără. E într-adevăr răbdător.
În mai, Tania povestește: Andrei s-a mutat la casă în județul Ilfov. A vândut apartamentul din București, a cumpărat o casă într-un sat. De Lizuca a divorțat repede, fără scandal. Acum are o vecină. Văduvă. Îi face ciorbe. Liniștită.
Ioana, aflând, zâmbește fără să știe de ce. Fie. Numai să fie măcar puțin liniștit.
În august se întâmplă cea mai importantă. Îndepărtează ultimul strat de repictare de pe icoana moldovenească.
Și sub el se dezvăluie chipul.
Ioana stă în atelier singură, la două noaptea, și privește fața Mântuitorului – liniștită, severă, pictată de mâna unui maestru necunoscut acum cinci sute de ani. Care a trecut prin războaie, revoluții, emigrare, ocean, licitații. Și s-a întors – acasă. La nepotul acelui preot împușcat în ’37.
Sună pe Boris Nicolae. Îl trezește.
— Domnule Boris, scuzați… S-a deschis.
La telefon se face liniște. Foarte liniște. Apoi aude cum bătrânul plânge – departe, în casa lui din cartierul Primăverii.
— Doamnă, – spune în cele din urmă, cu vocea tremurândă – plec imediat. Nu pot aștepta până dimineața.
Vine la șapte dimineața, neras, cu un costum mototolit, cu o cutie de bomboane – caraghioasă, de parcă ar merge la grădiniță.
Intră în atelier. Vede icoana. Și îngenunche.
Ioana se întoarce cu fața. Îl lasă singur. Cu ea. Cu bunica. Cu străbunicul. Cu toată acea mare și luminoasă istorie care s-a întrunit într-un singur punct – în atelierul ei de la Parcul Cișmigiu.
În septembrie Ioana se căsătorește.
Nunta e tăcută. Cam douăzeci de persoane. Tania cu soțul. Profesoara de la Universitatea de Arte. Boris Nicolae, venit special din Chișinău. Câțiva călugări de la mănăstirea pentru care a lucrat – stau într-un colț, beau timid suc.
Rochie crem, simplă. În păr un trandafir alb. Nu poartă voal. A doua oară – nu mai trebuie.
Mihai Popescu îi pune inelul – subțire, din aur alb. Fără pietre. Știe că ea nu iubește strălucirea.
Ioana are patruzeci și doi de ani.
Seara, după ce invitații pleacă, stau pe balconul noului apartament, beau vin. Tac.
— Mișa. Tocmai acum am înțeles un lucru.
— Care?
— Când a plecat Andrei, a spus – bucură-te de libertate. Cu ironie. Și s-a întâmplat ca și cum m-ar fi binecuvântat.
Mihai Popescu îi ia mâna. Sărută podul palmei. Nu răspunde nimic. E bine când omul nu răspunde la fiecare frază cu ceva frumos.
Ioana termină vinul. Pune paharul.
Mâine, la atelier. Acolo o așteaptă o lucrare nouă – nimic deosebit, o icoană din secolul nouăsprezece dintr-o biserică de sat din județul Buzău. Mică, simplă, fără documente de arhivă, fără legendă. Doar o icoană pe care un preot local a adus-o cu autobuzul într-un sac de prelată.
Ioana se gândește la ea cu plăcere.
