Știi, Tania, ca să arăt așa și să umblu în aur, mă trezesc în fiecare zi la ora 5 dimineața, mulg vacile la muncă, le dau de băut vițeilor, împrăștiez furajul și abia apoi plec la slujba principală – așa că nu ai motiv să invidiezi.

Știi, Ancuța, pentru a arăta așa, cu aur la încheieturi și să merg în oraș cu pași mărunți, mă trezesc în fiecare dimineață la ora cinci, alăpui vacile, ud iute vițeii și repar furajele, apoi mă pregătesc să plec la munca de la sat. Nu ai cum să fii geloasă, pentru că viața de la țară nu e deloc ușoară. Dacă ai ști ce înseamnă să trăiești în sat, nu ți-ai imagina că e așa.

O, Ana! Ce frumoasă ești! Nu poți să spui că locuiești la țară și totuși să strălucești în aur! Lănțișorul, brățara și lanțul de aur văd cum ochii tăi de copilărie sclipesc fără încetare. Bine, Ana, tot așa. Zic că la țară trăiesc oamenii cu greu, dar când te privesc pe tine, oricine din oraș ar vrea să vină la sat. Ce să fie, să trăiești la țară și să strălucești, să te îmbraci așa de elegant și să faci să sclipească aurul!

Știi, Ancuța, ca să arăt așa și să umblu în aur, mă trezesc în fiecare dimineață la ora cinci, alăpui vacile, ud vițeii și împart furajele, apoi mă pregătesc să plec la treaba principală. Așa că nu există motiv să fii geloasă. Dacă ai ști cum e viața în sat, nu te-ai gândi așa.

Ana, eu nu știu ce înseamnă satul! Eu, spre deosebire de tine, am știut de mici că vacile și porcii fac parte din viață, dar când ai devenit tantița din sat, rămâne o enigmă pentru mine. Oricând am crezut că, după studii, nu te vei mai întoarce niciodată acasă.

O, să lăsăm amintirile la cale. Ce a fost, a fost; cum s-a întâmplat, s-a întâmplat. Tinerețea ne făcea să credem că vom controla totul, iar apoi realitatea ne arăta altă cale.

Oana avea un caracter aprins, încăpățânat; dacă spunea ceva, îl făcea. Încă de când era mică, declara că satul cu grădini, cartofi, vaci și viței nu-i e pe plac, că este frumoasă și deșteaptă și merită ce e mai bun, iar vacile nu vor mai fi niciodată de folos ei.

Mami, nu mă voi întoarce în satul vostru. După ce termin școala, mă voi duce la oraș, mă voi căsători cu un bărbat bogat, voi rămâne acolo și nu vreau să mă întorc la sat!

Bine, Oana, dacă așa vrei, dar nimeni nu știe ce ne rezervă viața și unde ne va duce. Satul nu e mai rău decât orașul; în ambele locuri oamenii trăiesc. Dacă ai merge la vaci, fiica mea, totul mi-ar fi mai ușor, iar eu aș pregăti cina.

Hai să nu vorbim despre a merge la vaci! Toată lumea din sat s-ar amuza pe mine. Mami, vacile voastre le întâlnesc eu singură; nu voi merge, și nici nu-mi mai aduci astfel de întrebări.

Alți copii se ocupă de vaci și ajută părinții. Ce te face mai bună decât ceilalți, fiica mea?

Mami, la ce să mă mai compar cu alții? Am mintea mea…

Raisa, mama lui Oana, oftă și, în tăcere, se îndreptă spre pășunile de unde își ducea vacile, în timp ce fiica ei se pudra cu tonuri de machiaj pentru o petrecere rurală.

Prietele lui Oana o priveau cu invidie pe regina locală, care nu se mai ocupa de treburile casei și nici nu spăla vasele, cu atât mai puțin se ducea în șopron. Probabil Oana nici nu știa de unde să înceapă cu vacile. Era o copilă târzie, neașteptată, cu un temperament imprevizibil. Sora mai mare se căsătorise de mult, avea nepoți, iar Raisa aflase abia că este însărcinată. Nășterea se petrecu la două luni distanță de a doua. Cum să nu o răsfățăm pe cea mică?

Timpul trecea, copiii creșteau, părinții îmbătrâneau. Oana termină liceul cu note medii, trecând cu multe trei în diploma, dar cu ambiție de fier.

A hotărât să devină educator. Munca nu e murdară, e curată și aduce respect, spunea ea.

Raisa din nou oftă, căci cu soțul său vândură două vițe și plăteseră un an de studii pentru fiica lor.

Nimeni nu înțelegea la început că Oana era într-o poziție delicată. Anul final la colegiu îl petrecea adesea acasă, întorsă la sat, iar înaintea oglinzii se aranja, privea pe fereastră ca și cum ar aștepta pe cineva, dar la club rămânea singură.

Într-o zi de weekend, verișoara ei și soacra vin la ea, spunând: Avem marfă, noi suntem negustori.

Părinții nu înțelegeau glumele lor. Oana, fără să ceară părerea părinților, și-a aruncat inima spre un tânăr de patru ani, de la același sat, care rămăsese în oraș după colegiu. Se îndrăgiseră și au început o poveste.

Căsătoria a avut loc chiar în timp ce Oana termina colegiul, deja căsătorită și grav însărcinată. Se zvonea că a trecut examenele doar pentru că era în situație, nu pentru performanțe academice.

Au închiriat un apartament în Bacău și au început să trăiască. Părinții le trimiteau pungile cu provizii, ca să se poată hrăni. Oana era în concediu de maternitate, iar Vasile, soțul ei, lucra de două ori. Copilul născut, o fetiță frumoasă ca mama. Pentru doi, salariul lui Vasile nu dădea de ajuns; pentru trei, cu adevărat nu.

Vasile, sătul, strigă:
Așa cum vrei, dar eu nu mai vreau să ascult. Să nu mai trăim cu jumătate de salariu dat unchiului pentru chirie. Hai să ne mutăm la sat, până când Livia crește, și punct!

Strânsu-și lucrurile și s-au mutat la sat. Părinții lui Vasile cumpărară o casă, în timp ce cea veche rămânea goală. Acolo au locuit tineri. Vasile s-a angajat la ferma locală, mecanic calificat, cu diplomă. Salariul era puțin mai mic decât la oraș, dar nu plăteau chirie. Oana la început refuza: De ce m-ai adus la sat?, dar apoi s-a liniștit. Cu mama și soacra alături, cu copilul, le ofereau provizii, așa cum făcuseră dintotdeauna. Parcă o poveste de basm.

Dar basmul se sfârșise când soacra și mama Oanei se certau că Oana stă toată ziua în fața oglinzii, în timp ce ele lucrau pe straturi. Haide să ne așezăm pe o bancă cu nepoata, iar Oana să lucreze în grădină!. Oana se înfurie, dar Vasile, cu ochii înțelepți, înțelegea totul și o lăsă să coacă morcovi. Vara trecu fără firimituri pe teren, iar în următoarea Oana hotărea să-și planteze propriul păstău, căci nu-i voia să culeagă roadele altora.

Vasile, pe de altă parte, începu să crească vițe și vaci, gândit că poate obțină profit. Unde sunt vițele, acolo nu poate lipsi și vaca. Părinții Oanei se mutară în centrul raionului și le dăruiră o vacă tânără.

La început Oana se obișnui cu trezirea de dimineață, apoi s-a adaptat.

După patru ani a ieșit la muncă, a așteptat să se elibereze un loc în grădiniță, când o învățătoare s-a pensionat. Casa lor se stabilise, viața a prins contur.

Nu a observat cum visul de oraș a căzut în plan secundar. Cum să visezi când de dimineață până seara ești tot în treabă?

Soacra se mutase în centrul raionului, fiica mergea la școală, iar Oana rămânea la sat. A ajuns directoră a grădiniței. Vasile a pornit discuția: Poate ar fi timpul să ne apropiem de civilizație?

Ce zici, Vasile? Ce-i rău la tine? Avem casă, grădină, gospodărie. Banii ne ajung. Și tot la oraș venim adesea. Nu vreau să plec, îmi place și aici. Dacă plec, cine va rămâne la grădiniță? Livia își va termina liceul, apoi vedem. Pentru moment nu vreau să merg nicăieri.

Douăzeci de ani trecură ca și cum ar fi fost o zi. Se hotărâră să se întâlnească cu colegii de clasă, prima oară de la absolvire. Mulți dintre ei încă locuiau la sat, alții, ca Catinca și Tatiana, nu se mai văzuseră de când erau adolescente. Seara întâlnirii, aproape toți erau prezenți.

Se uitau și rămâneau uimiți de cum se schimbase viața. Nimeni nu și-ar fi imaginat că jumătate din colegi ar deveni locuitori ai orașului.

Catinca, de exemplu, a crescut în sat, părinții ei lucrau pe fermă. A studiat modest și nu a căutat să plece la liceu; i s-a pregătit un loc la ferma familiei. A plecat la un colegiu de gastronomie, a devenit bucătar în oraș și s-a căsătorit. Vezi ce femeie a ajuns!

Iar Tatiana? S-a căsătorit în clasa a XII-a cu Mihai, un coleg. Trăiește în oraș, are un apartament și o mașină. Soțul e om de afaceri, ea nu lucrează, deși de mici nu a visat la viața urbană.

Colegii stau de vorbă, își schimbă telefoanele, se minunează de răsturnările destinului și se despart. Oana și Vasile vin acasă, gândurile le zboară.

Îmi cer scuze, Oana, că te-am adus din oraș atunci când știam că nu suporti satul. Acum ai trăi la oraș, cu mașina.

Dar nu, Vasile! Eu și-așa conduc pe mașină, și viața noastră nu e mai rea decât a altora. Și în oraș nu e totul dulce. Fiecare loc are avantajele lui. Îmi place la țară. Mă sătur de agitația orașului. Nu am lucrat niciodată la treburile casei când eram mică părinții mă răsfăteau. Credeam că e rușinos să mă ocup de gospodărie. Dacă nu m-ai adus la sat, am fi locuit în chirie sau am fi plătit un credit ipotecar. Îți amintești cum mă temeam să spăl farfuria? La țară, alături de tine, am învățat că trebuie să muncim pretutindeni. Nu suntem departe de oraș; dacă vrem, ne putem muta. Avem muncă, un cămin ce ne mai trebuie pentru fericire?

Da, Oana. Când ai învățat să iubești satul?

Îl iubesc de totdeauna, doar că nu înțelegeam. Nu spune niciodată niciodată. Ții minte cum strigam că nu vreau să locuiesc la țară? Iată cum s-a sfârșit.

Așa se termină povestea, iar amintirile rămân în sufletele noastre.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

16 − eleven =

Știi, Tania, ca să arăt așa și să umblu în aur, mă trezesc în fiecare zi la ora 5 dimineața, mulg vacile la muncă, le dau de băut vițeilor, împrăștiez furajul și abia apoi plec la slujba principală – așa că nu ai motiv să invidiezi.
Júlia a kanapén feküdt és keservesen sírt. A férje pár hónapja bevallotta, hogy van valakije – és a nő terhes. – Júli, bocsáss meg – magyarázkodott Gergő –, de két éve élünk gyerek nélkül, az már sok idő. Már magamban is kezdtem kételkedni. Most meg… hát, az én… terhes lett. – A szeretőd – suttogta Júlia. – Nevezzed, ahogy akarod. Néhány hónap, és szülünk. Bocsánat. Júlia nem kérdezte, miért pont most döntött így Gergő. Csak azt tudta, hogy két hónappal a szülés előtt, ráadásul szilveszter előtt hagyta őt el. Így aztán a szerencsétlen asszony este le sem vetkőzve, minden erejét elveszítve és kisírva minden könnyét, a díványon hevert. Valamiért eszébe jutott egy régi, gyerekkori szilveszter. Akkoriban Júlia ötödikes volt. Egyik nap a barátnőkkel betértek a bizományiba, ahova gyakran jártak, mert igazi kincseket lehetett ott találni. A ruha, cipő nem érdekelte őket, de a csecsebecsék, játékok, ékszerek annál inkább. Aznap Júlia rögtön kiszúrt egy gyönyörű égszínkék zenélő ékszerdobozt arany berakással. Ámulva bámulta. Mikor aztán az eladó felnyitotta a tetejét, dallam csendült fel, és a bársonyos belsejéből előbukkant egy hófehér balerina, aki táncolni kezdett. Júlia elvarázsolva nézte – lélegzetvisszafojtva. Az eladó még azt is megmutatta, van benne egy kis titkos fiók, ékszereket lehet beletenni. A barátnők, Nóri és Réka rögtön odaugráltak: – Ez gyönyörű! Jaj, de klassz! Nóri aztán rákérdezett: – Mennyi az ára? Az eladó mosolyogva mondott egy teljesen elérhetetlen összeget: öt forintot. „Soha nem lesz ennyi pénzem” – gondolta Júlia. Akkoriban az iskolában harminc fillért kaptak ebédre. Néha mozi ürügyén kereken ötven fillért. Kár, hogy apa épp vidéken dolgozik, anyát felesleges kérdezni. Szinte hallotta anyja hangját: „Balerinára öt forintot? Inkább veszek három kiló húst, egész hétig kaphattok rántotthúst!” Így hát Júlia naponta bejárt a boltba csodálni a dobozt. Az eladó pedig, amint meglátta, fölhúzta – a balerina táncolt. Júlia minden kis hibát megfigyelt rajta: egy sarka kopott, az egyik szél le volt koppanva, a balerinán hiányzott a spicc cipő, apró pici folt is volt a ruhán. De mindennap egyre jobban szerette. Amint apa hazaért, rögtön húzta volna bizományiba. De az eladó szomorúan közölte: – Most vitték el, épp néhány órája. Nem sikerült elcsípni. A lány forró könnyekben tört ki. – Júli, ne sírj! – vigasztalta apja. – Vegyek inkább trüffeltortát? Hiszen azt úgy szereted! Gombákat is raknak rá csokiból! Júlia bólintott – a tortát tényleg imádta –, de a sírást képtelen volt abbahagyni: a balerina miatt fájt a szíve. Másnap Réka behozta az áhított dobozt az iskolába: a nagymama vette neki, aki pont most jött faluról az ünnepre. Réka jól bevásároltattatta vele a bizományiban – már egy hete kerülgette ezt a dobozt. – Én is! – mondta sértetten Nóri. Júlia ekkor kiborult, kiment a folyosóra. – Julcsi, miért sírsz? – kérdezte Peti, akiről mindenki tudta, szerelmes Júliába. A lányok irigykedtek, de Júlia ügyet sem vetett rá. Az ablaknál állva, hóban, fagyott üveget cirógatva, összetörten meredt ki. Peti odalépett: – Ne szomorkodj, veszek neked is egy ugyanolyat, ígérem! – Honnan? – fitymálta le Júlia. – Buta vagy, ilyet soha nem találsz! – morgott rá, és elszaladt. Akkor megfázott, napokig beteg volt. Peti azonnal meglátogatta: – Még nem találtam meg a balerinás dobozt, de meg fogom! Megígérem! – Ne légy már hülye! Ilyet csak külföldön lehet kapni. Nézd, az alján is írja: Made in GDR! – sóhajtott lemondóan Júlia. Peti rég kinyomozta: GDR az az NDK? – Ha kell, odautazom! – mondta. Innentől jó barátok lettek. Később, nyolcadikban, Peti megcsókolta. Júlia nem ellenkezett, és igazi szerelem lett belőle. Érettségi után Petit behívták katonának – épp Németországba. Leveleztek, Peti néha viccből írta: balerinás dobozt még nem talált. De Júlia nem várta meg Petit: Gergő, a zenész-bájoló, gitározott neki egy szerenádot, Júlia szíve elolvadt, két hónap múlva esküvő. Peti leszerelés előtt tudta meg: Júlia férjhez ment. Hajóra ment dolgozni, elment Norvégiába, alig-alig járt haza. Júliával soha többet nem futottak össze. *** Júlia lassan feltápászkodott a díványról. Kávét főzött. Ezekben a napokban egyre többet gondolt Petire, s lassan rájött: nem is a férje elvesztése fáj, hanem az, hogy sosem lett belőlük igazi pár. Hol lehet most? Nős már? 31-e volt. Valahogy el kell tölteni a Szilvesztert. Barátnők családoznak. Kellemetlen most beesni bárkihez. Júlia piacon, áruházban vásárolt néhány dolgot, legalább ünnepi vacsorát főz magának. A lépcsőházban, ahogy sietett felfelé, vele szemben kijött a liftből egy igazi magyar Mikulás. Amint ránézett, Júlia szeméből ömleni kezdtek a könnyek. – Na mi van lányom, sírásra ünnep? – szólt mély hangon a beöltözött alak. – Na, nesze! – és átnyújtott egy dobozt, mielőtt eltűnt a sötétben. Júlia szóhoz sem jutott, de a doboz nehéz volt. A konyhában óvatosan kibontotta – egy új, égszínkék, arany berakásos zenélő ékszerdobot talált benne. Lassan felnyitotta, megcsavarta a mechanikát, s a bársony alól előtáncolt a balerina – mindkét spiccen. Kinyitotta a kicsi titkos fiókot: ott volt egy jegygyűrű. Az ablakhoz futott. Lent a hóban ott állt a Mikulás. Júlia papucsban szaladt le az utcára. Néhány pillanat tétovázás után a Mikulás hátrafordult – a fiatalok egymás karjába omlottak. Júlia a puha kabáthoz bújva suttogta: – Buta, hát tényleg megszerezted… – Aha – felelte Peti. – Megígértem: Németországban találtam neked.