„Jesam li pred sobom zla, poput progutane zvijeri, njegova majka?“ – njezine riječi: „Ti si moja pogreška mladosti“ – tako su mu odzvanjale u ušimaDok je šapat prošlosti šaputao kroz zidove, on je shvatio da je jedini izlaz iz tame otkrivanje istine koja je vječno zauvijek spajala njihove duše.

Nije li to zla, kao progurana životinja, žena njegova majka? kaže ona, a njegove uši još odjekuju riječima: Ti si pogreška moje mladosti.

Luka Horvat zna jedino to da ga su našli u noći, kriknuvši od gladi i straha, ispred vrata malog stana u zagrebačkoj VrtuGripe. Majka beba očito još ima djelić savjesti; omotala je bebe u toplu deku, preko nje smotala je crnu, mekšu vunu i stavila ga u kartonsku kutiju. Nije htjela da mladi Luka smrzne.

U knjizi rođenih ne stoji ni ime, ni prezime, ni mjesto rođenja. Samo u bebi je stisnut veliki srebrni privjesak u obliku slova L, naslijeđe od majke.

Privjesak nije običan, izradio ga je poznati zlatarski majstor koji je prije nekoliko godina preminuo, a zapisi o tom komadu u njegovim knjigama nestaju.

Tako ga upišu u dječji dom: Luka Nepoznat. Tako postane još jedno dijete u državnoj skrbi.

Svoju djetinjštinu provodi u domu u Splitu, uz potpunu socijalnu pomoć. Jako mu nedostaje roditeljska ljubav i sanja o tome da jednog dana pronađe i mamu i tatu.

Nešto strašno se mora dogoditi da mi je majka ovako učinila, misli, baš kao i ostala djeca u sličnoj situaciji.

Kad ga oslobađa iz doma i izlazi u veliko životno, njegov odgajatelj mu na vrat stavi taj isti privjesak i ispriča priču.

Znači, mama je htjela da me nađem?! pita Luka.

Možda. A možda si ti samo slučajno otkinuo privjesak s njezine grudi. Mala djeca vole štipati. Privjesak ti je bio stisnut u šaci, bez lančića! nagađa odgajateljica Marija.

Država mu dodijeli malu jednosobnu stanicu skromnu, ali svoju. Upisuje se u srednju školu tehničkog smjera, završava je i zaposlen je u automehaničarskoj radionici.

***

S Ledom Babić upoznaje se slučajno: sudaraju se glavom na glavom na zagrebačkoj Trgu bana Jelačića. Prvo se razbiju, a iz Ledinog rukavice ispadaju časopisi o modi koje je držala uz sebe; zatim Luka, u žurbi da se ispriča, počne skupljati raspršene listove.

Udarac je bio toliko jak da im iz očiju iskri i suze teku. Stoje usred gužve, ljudi ih zaobilaze, a oni se smiju kroz suze. Tada Luka shvaća da se zaljubio zauvijek.

Moram ti se ispraviti! Pozivam te na kavu! predlaže on.

Leda se iznenada, a opet lako, slaže s ponudom. Luka joj se čini slatkim u svojoj neobuzdanoj nespretnosti, gotovo rodbinskim.

Luka, imam osjećaj da te znam cijeli život! kaže Leda nakon pet minuta razgovora.

Ne vjeruješ, ali i ja osjećam isto!

Započinju družiti se, toliko su vezani da se ne zaboravljaju, stalno zovu i pišu. Osjećaju jedno drugo.

Kad god Luka nešto posrne na poslu, Leda odmah zove: Jesi li dobro?

Ti si ja, a ja sam ti! Osjećam da smo sudbina!, kaže Luka Ledi. Šteta što ti ne mogu predstaviti roditeljima kao svoju zaručnicu nemam nikoga.

Ali ja sam ti! Sigurna sam da ću se svidjeti tvojim roditeljima.

***

Kako to moj dečko iz dječjeg doma? Jeste li ludi? Svi oni su brzi, nesocijalizirani!, uzvikne Lidija Vuković, Majka Lede, hvatajući se za srce i pada na kožnu stolicu.

Mama, Luka je dobar, veseo dječak! Ne treba sve staviti u isti koš!, pokušava Leda braniti ga.

Tako je, dušo! Prije da sudimo nekom, moramo ga upoznati i razgovarati! Donesi ga, pa ćemo vidjeti što tvoj Luka iz doma diše, ubode roditelji Ivan Rajić, Lidijin muž i službenik za ljudske resurse.

Ne razumiješ! Nismo ga uzgajali da se uda za nepoznatu, bez loze!, uzvikuje Lidija.

Vidićemo kad ga upoznamo, odgovorí Ivan.

Lidija, iznenađena, tiho se povlači u svoju sobu, zakucavši vrata.

Ivan šapće Ledi: Sve će biti u redu.

Hvala ti, tata!, Leda šapće, poljupavši ga po obrazu. Mogu li pozvati Luku u subotu?

Naravno! Moram znati tko je ta jedina moja kćer.

***

Na zakazani dan Luka, udobno odjeven i s dva buketa u rukama (za Ledu i buduću svekrvu), s tortom, stoji na pragu Ledinog stana.

Sjajna, blistava Leda vodi ga u kuhinju.

Mama, tata, upoznajte to je moj Luka!

Otac ga čvrsto stiska u ruci, Lidija prima cvijeće i iznenada bledi kao da je izgubila glas.

Nakon kratke šokantne trenutke, poziva sve za stol.

Oprostite, samo sam se malo preplašila, objašnjava.

Za ručak, Leda primijeti:

Luka, taj ti privjesak je zaista poseban. Nije masovan.

To je jedina uspomena na mamu. Kad su me našli na vratima doma, držao sam taj privjesak u šaci.

Lidija cijele večeri ne progovara, jedva jede, a samo gnječi grašak po tanjuru.

Ivan je, prema svemu, zadovoljan novim zetom. Razgovaraju o nogometu, skijanju i ribolovu.

Sjajan mladić!, kaže on kad Luka ode.

Kako je sjajan?, vrišti Lidija, iznenada. Nedostatak odgoja, nemar

Lido, što ti je? Jeste li lude? Što ti je učinio?, pita Ivan.

Lidija, nepokolebljiva, okreće se prema Ledi i glasi:

Morate se razići! Odmah!

Ne želi ništa više objasniti i opet se povlači u sobu.

***

Što učiniti! Što učiniti!, vrti se u glavi Lide u panici. Kako je moguće da se ova dva pod jednim nebom sretnu?

Uzdigne oči na staru fotografiju skrivenu među vratima knjigovodstvene police. Na crnobijeloj slici, mlada Lidija gleda ponosno s istim privjeskom na vratu.

Nisam ga izgubila tada! To je taj mali podvala!, misli.

Zatvori fotografiju u džep:

Nemoj da Ivan i Leda vide to sada! Moram smisliti nešto!

Cijelu noć ne spava. Jedino rješenje koje joj pada na pamet je zamoliti Luku da napusti grad.

Luka, oprosti mi, nešto sam pogriješila jučer! Želim se i pred tobom ispričati! Daj mi tvoj broj?

Leda, ničom nesvjesna, zapiše mu svoj broj i veselo izlazi iz kuće.

Lidija ostane sama, odmah bira Lukaov broj.

Luka, bok! Možeš li danas doći? Za sat vremena?

Naravno! Doći ću.

Za sat, Luka stoji na pragu. Lidija otvara vrata, izgleda bolesno i plače.

Moramo razgovarati, izreče kratko i povuče ga u sobu.

Luka, moraš se razići s Ledom. To je moja tajna. Zakuni se da nitko od nas ne sazna.

U redu, zaklinjem se!, odgovara šokirani Luka i sjeda na rub kauča, drhteći od lošeg predosjećaja.

Luka, Leda tvoja sestra!, odlučno kaže Lidija, pokazujući fotografiju s istim privjeskom.

Mama?, pita Luka, oči mu se pune suzama. A otac?

Lidija glavom odmahuje:

Ne, Ivan Rajić nije tvoj otac. Mi smo se s Vaneom, mojim bivšim ljubavnikom, viđali. On je otišao u vojnu školu. Bila sam mlada i luda, a onda Kad sam shvatila da čekam bebu, on me je napustio. Nisam mu ništa rekla. Trud se povećavao, odselila sam se u drugo mjesto kod bake. Rekla sam joj da je beba mrtva, a sam te odvela u dom. Kasnije sam se vratila, vjenčala s Ivanom.

A ja?, vrišti Luka.

Ti si samo pogreška moje mladosti, razumiješ? Nisi ti ovdje da uništiš ono što sam teško izgradila! Pojavi se, sakrij se, ostavi nas na miru!

Luka stoji, ne znajući što reći.

Nije li to zla, kao progurana životinja, žena moja majka?, ponavlja se u njegovim ušima.

Luka teško uzdiše i podiže se s kauča:

Zbogom, Lidija Vuković! Neću nikome otkriti tajnu.

Ali ja ću sve reći tati!, čuje se glas.

U tom trenutku, na vratima, stoji Leda, ruke prekrižene na prsima, gleda majku s bijesom i mržnjom.

Uvijek sam mislila da si dobra osoba, a ti, mama, si prljavica! Prava prljavica!

***

Oprosti, sestro!, šapće Luka, spuštajući pogled na pod, skrivajući suze.

Trči gdje god mu oči pokažu. Osjeća se kao da se balon probija, raspršuje u sitne dijelove i nestaje.

Nekoliko dana kasnije, Luka odlazi u vojni upis i prijavljuje se za službu u Vukovarskom ratu.

Do njega dolaze Ivan i Leda. Ivan ga čvrsto, muško, grli po ramenima.

Drži se, sine! I znaj da smo ti mi obitelj. Čekamo te, vrati se!

Leda ga zagrli i šapne mu na uho:

Vrati se, brate, volimo te.

Luka osjeća toplinu u srcu. Iako nema majku, nije sam. Sad ima očeta i sestru. Žalostan je samo što je volio Ledu više nego sestru.

Lidija ostaje sama. Ivan se s njom raziđe, govoreći da nije očekivao takav čin.

Ona i dalje krivi Luku, koji se stalno prikazuje nepravovremeno.

Lajkajte i ostavite svoje mišljenje u komentarima!

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

fourteen − twelve =

„Jesam li pred sobom zla, poput progutane zvijeri, njegova majka?“ – njezine riječi: „Ti si moja pogreška mladosti“ – tako su mu odzvanjale u ušimaDok je šapat prošlosti šaputao kroz zidove, on je shvatio da je jedini izlaz iz tame otkrivanje istine koja je vječno zauvijek spajala njihove duše.
Schimbul liniștit Autobuzul s-a oprit cu un scârțâit scurt, iar lumea s-a îmbulzit spre ieșire, lovind barele cu gențile. Svetlana s-a ridicat ultima. O ușoară durere i-a străbătut genunchiul când a coborât treptele pe zăpada călcată, cenușie. Aerul umed de februarie i-a izbit obrajii, cu miros de fum de la centrala termică și o urmă de rășină venită dinspre pădurea întunecată apropiată. În fața ei se întindea corpul lung al sanatoriului, cu șiruri de ferestre identice. Pe fațadă atârna o firmă decolorată cu numele stațiunii, iar dedesubt, stema orașului. În jur – peisajul obișnuit: molizi scunzi de-a lungul aleii, jardiniere de beton fără flori, câteva siluete cu valize. — Trimitere, bilet, buletin, — a spus sec femeia de la ghișeu fără să-și ridice privirea. Svetlana i-a întins dosarul din plastic prin fanta îngustă. În interior mirosea a hârtie și parfum ieftin. În spatele ei, cineva a oftat zgomotos, trăgând o valiză pe rotile pe gresie. — Pentru ce perioadă e schimbul? — a întrebat funcționara, răsfoind rapid documentele. — Pentru două săptămâni. — Bine. Corpul trei, etajul doi, salonul 206. Terapeutul îl vedeți mâine, cabinetul șapte. Masa este după program, bonurile sunt în dosar. Următorul! Dosarul s-a întors la ea cu o cartelă de plastic și taloanele ordonate. Svetlana s-a tras deoparte să nu încurce fluxul. În cap îi bătea monoton un gând: „Două săptămâni. Două săptămâni fără supe, fără teme, fără laptop deschis noaptea.” A tras greu valiza pe alee spre corpul trei. Roata se bloca, iar valiza se poticnea mereu în nămeți. Holul corpului trei mirosea a varză fiartă și a clor. Pe perete, un panou cu afișe decolorate: programul procedurilor, afisul unui concert de acordeon, anunț de cerc de mers nordic. Liftul mergea, dar ușa scrâșnea încât Svetlana s-a dat înapoi speriată. S-a hotărât să urce pe scări. La etajul doi, coridorul se întindea lung ca un tunel, becurile bâzâiau deasupra. Pe uși – numere și ici-colo desene de copii: un soare, o casă, un brăduț. Doi sute șase era la mijloc. Svetlana a bătut ușor și a împins ușa. Două paturi metalice cu cuverturi gri, o noptieră la mijloc, la fereastră — o masă cu mușama în carouri. Pe unul din paturi, pijamaua pliată frumos, o geantă pe scaun. Din baie, s-a auzit zgomot de apă. — Poftiți, intrați, — a răsunat o voce de femeie. — Imediat vin. Svetlana a lăsat valiza lângă patul liber și s-a uitat pe fereastră la pădure. Stropi rari alergau pe geam. Radiatorul huruia discret sub pervaz. Din baie a ieșit o femeie scundă, aproape de 50 de ani, cu prosopul înfășurat pe cap. Față rotundă, ochi vii, întunecați. — Să fie la colegă de salon? — a întrebat ea, zâmbind. — Eu sunt Tatiana. — Svetlana. S-au strâns de mână stânjenite, ca două necunoscute într-un tren. Tatiana, fără jenă, a pus pe raft blisterele de medicamente. — Pe ce perioadă stați? — a continuat ea. — Două săptămâni. — Bun, și eu stau trei. Sunt a treia oară aici, — a spus cu o mândrie discretă. — Te obișnuiești. La început zici: sanatoriu, bătrâni, plictiseală… Dar apoi — regim, aer, proceduri. Și nimeni nu te bate la cap. Svetlana a dat din cap, fără replică. Și-a scos din bagaj treningul, șosete groase, halatul. Toate păreau străine, ca dintr-o altă viață în care avea timp să doarmă la prânz și să iasă la plimbare. — Pe ce profil sunteți? — nu s-a lăsat Tatiana. — Ortopedie și nervi… Spate, genunchi… — a mormăit Svetlana vag. — Mulți ca noi aici. Eu sunt cu inima, dar și cu nervii, că fără ei nu se poate, — a oftat Tatiana. — Soț, copii, serviciu, toate pe cap. Svetlana a dat din cap. Despre soț nu voia să vorbească. Nu mai era soț de doi ani, doar pensie alimentară și rare telefoane băiatului. — Mergem împreună la cină? — a propus Tatiana. — E mare aglomerație, e bine să avem sprijin. — Hai. La cină, coada era deja formată. Sala, joasă, cu lustre vechi, mese de câte patru. Pe sală, femei cu halate albe zornăiau tăvile. Era mireasmă de pește și de compot de fructe uscate. S-au așezat la o masă liberă. Repede, s-au apropiat doi: un bărbat înalt, cărunt, în bluză sport, și o femeie corpolentă, cu ruj strident. — Se poate la voi? — a întrebat el. — În doi, parcă e pustiu. Eu sunt Vadim. Ea e Nina. — Svetlana, — a spus ea. — Tatiana. — Gata, avem gașca, — s-a luminat Nina. — Vin aici în fiecare an. Inițial primeam prin sindicat, acum cumpăr biletul singură. Nu te odihnești acasă: nepoți, grădină, vecini… — Dar voi de unde sunteți? — a întrebat Vadim spre Svetlana. — Din Ploiești. — O, capitală! — a râs el. — Eu sunt din Bacău. Suntem o întreagă delegație, — a arătat cu capul spre ceilalți. — Ne vedeți la hol seara, jucăm table! Svetlana a zâmbit, politicoasă. Tablele nu o atrăgeau, dar ideea de a sta pur și simplu în hol, fără grabă, începea să-i placă. Mâncarea era simplă, fără fantezii: arpacaș cu pește, salată de sfeclă, compot. Svetlana a observat că mănâncă încet, nu pe fugă, ca acasă între telefoanele șefei și mesajele învățătoarei. După cină, Tatiana a sugerat să meargă până la pădure: „Să respirăm aer curat, dacă tot am venit!” Au ieșit pe alee. Pădurea era aproape, printre brazi, zăpadă moale. Lămpile răspândeau cercuri galbene pe drum. Departe, undeva, se auzea râs, uși trântite. — Unde lucrați? — a întrebat Tatiana. — Contabilă, la o firmă de comerț. — Of, funcție cu răspundere… Eu sunt profesoară de română, 25 de ani. Mă gândesc că a venit timpul… — N-a terminat, a dat din mână: — Pentru mine, sanatoriul e colacul de salvare. Svetlana a realizat că nici ea nu a avut un colac demult. Doar a plutit: rapoarte, termene, ședințe cu părinții, liste peste liste. Sanatoriul semăna cu o pauză, dar o pauză ciudată, ca și cum chiulea de la școală. Noaptea a dormit greu. Colega de salon respira regulat, dincolo sforăia cineva, o ușă trântită undeva. Svetlana privea în tavan, simțind neliniștea cunoscută: să-l sune pe fiu, să verifice mailul, să scrie șefei. Telefonul pe noptieră, ecranul negru. L-a ridicat, a văzut ora, a pornit și a închis messengerul. Apoi s-a forțat să pună telefonul cu fața în jos. Dimineața, totul a început cu coadă la medic. În coridor, persoane în halate, treninguri, bonuri în mână. Pe perete — televizor, emisiune despre grădinărit. Miros de cafea la automat și medicamente. — Așteptați după bon sau la liber? — a întrebat o femeie cu căciulă tricotată. — După bon, — a arătat Svetlana foaia. — Atunci după mine mergeți, să nu sară rândul. Femeia s-a întors și a început să povestească altcuiva despre tensiune. Svetlana asculta pe jumătate, privind ușa închisă a cabinetului. Terapeutul, un bărbat uscățiv cu ochelari, a răsfoit repede fișa. — Plângeri? — Spatele, genunchiul. Obosesc repede. Dorm greu. A notat ceva. — Vă dau gimnastică medicală, bazin, masaj lombar, fizioterapie. Și regim. Odihnă, somn la timp, plimbări, mai puțin telefon. Svetlana a zâmbit: „E cel mai greu.” — Aici e mai ușor ca acasă, — a spus sec doctorul. — Profitați. Programul procedurilor i-a ordonat ziua ca un orar străin: dimineața, gimnastică într-o sală cu ferestre mari, instructorul arăta exercițiul cu bastoane și mingi. Apoi bazinul — mic, cu faianță albastră, apă rece, miros de clor. După masă — masaj: asistenta mică, cu mâini puternice, îi frământa spatele. Svetlana observa că e prima dată când doar stătea și nu făcea nimic. Cozile la aparate deveniseră loc de socializare: povești, bancuri, oameni noi, ca-n tren. Tatiana s-a integrat repede în gașcă — Nina, altă doamnă cu cercei strălucitori, același Vadim. Vadim era discret, dar mereu prezent. La gimnastică lângă ea, la bazin, la masă, tot aproape. — Aveți formă bună la înot, — i-a spus după ce au ieșit amândoi din piscină. — Nu vă înecați. — Mergeam la înot când eram mică, — a spus ea, ștergându-și părul. — După, nu mai aveam timp. — „Nu am timp” nu e diagnostic, — a zis el. — După infarct, am descoperit că „n-am timp” e doar o scuză. Am găsit timp. Svetlana nu știa ce să răspundă. S-a uitat la pieptul lui, unde se ghicea sub halat o dungă de operație. — Ți-a fost frică? — l-a întrebat ea. — Mi-a fost, — a recunoscut. — Dar apoi te obișnuiești cu ideea că nu ești veșnic. Și începi să alegi la ce-ți consumi zilele. Aceste cuvinte au marcat-o. Și-a adus aminte de anul trecut, când avea febră, dar lucra în pat, răspundea la emailuri, făcea calcule pentru alții. Nimeni nici nu-i sugerase să se odihnească — nici ea, nici cei din jur. Seara, în holul corpului trei, lumea se aduna. Unii priveau televizorul, alții jucau cărți. Apă caldă la dozator, cutie cu pliculețe de ceai, biscuiți aduși de acasă. Svetlana trecea de câteva ori, intenționând să stea cu o carte, dar Tatiana a tras-o de mână: „Hai, te prezint! Să nu stai ca străinul!” Au stat la masă cu Vadim, deja ocupat cu pachetul de cărți. — Un joc de „prostul”? — a propus el. — Nu-s bună, — s-a scuzat Svetlana. — Învățăm aici toți, — a zis Nina. Cărțile se amestecau, chicoteală, discuții banale. La început, Svetlana greșea mult, dar nu conta. Era atât de relaxant sentimentul că niciun gest nu contează cu adevărat. Dacă greșeai, rămâneai doar cu cărțile în mână. Discuțiile prin hol erau despre vreme, meniu, cum maseuza de la aparatul nou e mai bună. Uneori, apăreau lucruri mai serioase. — Când copiii erau mici, visam: să crească, să-mi trăiesc viața! — a zis Nina privind în gol. — Au crescut, tot de nevoi n-am scăpat. Nepoți, bani, grijă de toți. Nu poți să le zici: lăsați-mă, sunt obosită… — De ce nu ai spune? — a întrebat încet Svetlana. Nina a ridicat o sprânceană mirată: — Cum să spun? Sunt mama lor… Svetlana și-a amintit cum, înainte de plecare, fiul i-a zis: „Cine-mi face cina?” Și cum, frântă de oboseală, tot a gătit, deși putea comanda o pizza. — Poți fi mamă și să fii obosită, — a zis încet. — Și să o spui. — Dar cine ne-a învățat așa ceva? — a completat Tatiana. — Pe noi ne-au învățat să răbdăm mereu. Au tăcut. De la masa vecină s-a auzit un banc și râsete. La televizor era un concert cu o cântăreață în rochie sclipitoare. Zilele au trecut în cerc: scularea, exerciții, masa, proceduri, plimbare până la pădure, seară în hol. Dar în acest cerc, au apărut insulițe de bucurie pe care Svetlana a început să le aștepte: gimnastica, bazinul, masajul, micile conversații cu Vadim. Stăteau lângă fereastra din hol, beau ceai din pahare de plastic și uneori doar tăceau privind pădurea. Sau vorbeau despre nimic: că la el acasă s-a închis fabrica, că odată mergea pe motocicletă, că acum îi e frică să conducă pe distanțe mari. — De ce ție ți-e frică? — a întrebat el deodată. Vroia să răspundă automat „de înălțime” sau „de șerpi”, dar a realizat că ar minți. — Mi-e teamă să rămână totul la fel, — a zis uimită de propriile cuvinte. — Să merg pe același drum: serviciu, casă, rapoarte, teme, liste, și tot așa până la pensie. Iar după… A tăcut. — După, n-o să mai fie energie să schimbi ceva, — a încheiat Vadim. — Tu ce ai vrea să schimbi? — Nu știu, — a răspuns sincer. — Nici nu mai știu ce vreau eu pentru mine. Mereu altcineva vrea ceva de la mine. El a dat din cap. — Aici e bine, că-ți dai seama ce e al tău și ce nu. Programul îi al altcuiva, tu doar exiști. Și-a dat voie să stea pur și simplu, să se odihnească fără vinovăție. Să privească zăpada care cade, oamenii cu eșarfe — iar lumea merge mai departe și fără ajutorul ei. Într-una din zile a sunat fiul: „Mama, unde-i încărcătorul de la tabletă?” — În sertar, la dreapta. Tu ce faci? — Bine. Tata mă ia mâine. Tu când vii acasă? — Peste o săptămână. — Longev, — a zis, cu o urmă de supărare. — Am tratament. Eu am nevoie. Ea însăși s-a mirat de cât de calm a sunat, fără scuze și promisiuni. Seara, în hol, s-a organizat „seara de cunoaștere” pentru nou-veniți. Ceai, prăjituri, cineva a adus o boxă cu muzică. Lumea dorea să stea la povești, nu la jocuri. Svetlana asculta pe ceilalți: cineva povestea de casă, altul de divorț, altul de nepoți… S-a simțit parte dintr-o comunitate temporară, unde oamenii ieșiseră, pentru un timp, din propria lor viață. Vadim s-a așezat lângă ea: — Mâine mi se termină schimbul, — a zis încet. Svetlana a tresărit, deși știa că asta se va întâmpla pentru toți. — Deja? — Zece zile au trecut. Trebuie să ajung acasă, am un câine și vecina îl hrănește… — Înțeleg, — n-a găsit alt cuvânt. — Să nu vă pierdeți… — a spus el. — Nu dați totul serviciului. Păstrați ceva și pentru dumneavoastră. — O să încerc, — a zis ea. Au dat din cap amândoi. El a privit-o de parcă vroia să-și amintească ceva, apoi s-a întors spre televizorul unde rula un film vechi. A doua zi l-a văzut la ieșire, cu valiza. Aceeași bluză sport, doar că avea o geacă pe deasupra. — Drum bun, să fiți bine! — a zis el. — Noroc! — Și dumneavoastră. S-au strâns de mână. Pentru o clipă, Svetlana a vrut să-i ceară numărul de telefon, dar nu a spus nimic. Așa părea corect: să rămână totul aici, între acești pereți. Când autobuzul cu Vadim s-a depărtat, Svetlana a privit pe geam până a dispărut, lăsând doar urme pe alee. Ultima săptămână a trecut diferit. A mai participat la serile din hol, dar de multe ori citea cu o carte la geam. Uneori, citea aceeași pagină de mai multe ori, dar nu o deranja. Avea timp. Într-o zi, Tatiana a venit agitată de la medic: — Să nu mai fiu nervoasă, mi-a spus doctorul! Ca și cum aș avea buton. Click, și gata! — Măcar puțin să lăsați din griji, — a propus Svetlana. — Nu prea-i timp în școală sau acasă să faci pe eroina. — Dar cine să le facă? — a răspuns Tatiana automat. — Copiii… S-a oprit, apoi a zâmbit strâmb. — Parcă-s ca bărbată-miu. Tot zicea: „Cine dacă nu eu?” Și a dat de AVC, totul merge și fără el… — Poate că merge și fără noi, — a spus Svetlana. — Ai înțeles multe în două săptămâni! — a zis Tatiana. — Sau, poate, doar te-ai odihnit. — M-am săturat să le fac pe toate. Vreau să încerc altfel. Cuvintele rostite cu voce tare au devenit reale. În ultima zi, s-a plimbat prin coridoarele cunoscute ca printr-un muzeu al unei vieți paralele scurte. A intrat la gimnastică, unde deja era altă grupă. A privit piscina prin geam, a intrat la masaj să-i mulțumească asistentei. — Să mai veniți, răspundeți bine la terapie, — i-a spus asistenta. — Vedem… În salon, și-a strâns hainele în valiză. Pe noptieră, rămăseseră doar încărcătorul și cartea. Tatiana se juca cu biletul. — Parcă nu aș vrea să plec, — a recunoscut. — E totul mai simplu aici. — E simplu pentru că nu-i pentru totdeauna, — a zis Svetlana. — Dacă am trăi așa un an, tot am găsi motive de stres. — Probabil, — a zis Tatiana. — Dacă vii la vară, sună, eu vin des. Svetlana și-a pus numărul în telefon. — O să te caut. Autobuzul care ducea spre oraș pleca după masă. La masă, la revedere, se dădeau clătite cu smântână. La masă, Nina povestea de nepoți, Tatiana de analize. Afară, zăpada se topea. La stație, cam zece persoane. Unii făceau poze cu sanatoriul în fundal, alții fumau. Svetlana privea cerul gri. În piept era liniște — nici euforie, nici tristețe, doar o accepțiune calmă. In autobuz s-a așezat la geam. Stațiunea a alunecat încet în urmă, alei, clădire, pădure. Poate va reveni cândva; dar și dacă nu, aceste două săptămâni vor rămâne ca o bucățică de viață doar a ei. Drumul spre Ploiești a durat câteva ore. Orașul a întâmpinat-o cu zăpadă udă și agitație. În fața blocului, mașini, cineva vorbea la telefon, din geam răsuna muzică. A urcat pe etaj, a deschis ușa. În casă mirosea a prăjituri reîncălzite. În hol, adidași, geacă pe cârlig. — Mamă, ai venit! — a strigat fiul din cameră. A alergat, cu căști și telefonul în mână. A îmbrățișat-o stângaci. — Cum a fost? — Bine, — a zis ea, și apoi: — Chiar am odihnit. — Mi-ai adus magnet? — E în geantă… A intrat în bucătărie, a pus ceainicul. În chiuvetă câteva farfurii, pe masă firimituri. Altădată ar fi început să facă ordine, să bombăne. Acum doar a notat că va face mai târziu. Telefonul a vibrat. Șefa: „Cum sunteți? Mâine veniți? Avem multe de făcut…” Svetlana a privit mesajul, a pus telefonul cu fața în jos. Apoi l-a ridicat iar și a tastat: „Vin mâine cum am planificat. Dar trebuie să discutăm despre program și împărțirea sarcinilor. Seara nu mai pot sta și nu voi mai lucra de acasă după program.” A recitit mesajul. Altădată l-ar fi șters, l-ar fi înmuiat. Acum l-a trimis. Fiul a intrat în bucătărie. — Mami, mâine vii târziu? Am de mers la un prieten și… — Vin la timp, și mâncăm împreună. Dar unele lucruri de casă le vei face tu. Nu sunt din fier. S-a uitat mirat. — Cum adică? — Adică ai crescut destul să speli farfuria și să gătești câteodată. Nu le voi mai face mereu singură. A făcut o grimasă, dar n-a zis nimic. A trântit ușa camerei. Svetlana a oftat, dar fără senimentul de vină obișnuit. Simțea că și-a trasat, în sfârșit, o graniță. Ceainicul a fiert. Și-a turnat ceai, s-a așezat. În geam, luminile palide, un câine traversa curtea. Și-a amintit de Vadim: „Alege pe ce-ți consumi zilele.” A sorbit ceaiul și și-a dat seama că nu s-a vindecat miraculos. O durea spatele, genunchiul, serviciul nu dispăruse. Dar ceva înăuntru se schimbase. Își simțea corpul, oboseala și dreptul la odihnă mai clar. A deschis noptiera, a scos biletul de sanatoriu. L-a așezat lângă carnețel. Mâine, la pauza de masă, voia să întrebe la resurse umane de concediu pentru vară. Nu pentru rude, nu pentru ajutor în gospodărie — pentru ea însăși. Fiul a apărut în ușă. — Mami, mâine facem pelmeni? — a întrebat. — Putem, doar că-i fierbi tu. Te învăț eu! A pufnit, dar i s-a luminat fața de interes. Svetlana a zâmbit. Viața nu s-a dat peste cap, dar a apărut un colțișor al ei. Iar colțișorul ăsta începea de la lucruri mici: un „nu” la muncă neplătită, o rugăminte de ajutor, o plimbare de seară fără motiv. A terminat ceaiul, a stins lumina și a mers în cameră. Mâine era zi obișnuită. Dar în ziua aceea avea, în sfârșit, și ea locul ei. Iar gândul acesta îi ținea de cald, liniștit, în suflet.