Auzi, îți povestesc ceva de zile mari! Vara asta am dus cu noi, la țară, motanul nostru din oraș, pe nume Doru. La bunici, în sat, locuiește și fratele lui Doru, Pătru. Da, despre Pătru ar fi multe de zis, mai ales despre ochii lui mari, mereu bulbucați, de parcă ar fi văzut fantome de aici îi și zice toată lumea Brobo prin partea locului. Să știi că la țară nu stă nimeni să se încurce cu vorba domoală ori subtilități.
La început, săracu Doru a cam dus-o greu. Deși e mai mic de statură, Brobo i-a dat lecția fratelui sosit de la oraș și nu-l lăsa să se apropie de cotloanele cu mâncare, mârâia la el mai ceva ca băbuțele bosumflate de la coadă la poștă. Pe undeva, Brobo s-a lăsat dus cu valul, s-a crezut invincibil ca golanii de pe uliță și l-a atacat bărbătește pe Doru.
Doru, știi cum e, motan de viață bună, dădea cu laba a lehamite, ca o doamnă cu evantaiul la bal, și din greșeală i-a tras o labă zdravănă peste bot fratelui. Pe Brobo a trebuit să-l scoatem apoi din găleata cu resturi de la bucătărie. Așa, cu totul întâmplător și fără cine știe ce glorie, Doru al nostru a ajuns șeful pisicilor din curte.
La țară, să știi, nimeni nu-și face prea multe griji de pisici, adică lumea le ține pentru șoareci și cam atât. Numai iarna l-a scăpat pe Doru de corvoada câmpului. Cu mâncatul, vai de capul lui: la oraș era tratat regește, mânca numai hrană de fițe, servită la oră fixă, aproape că mă așteptam să primească mâncarea în farfurii de porțelan. La țară însă, când și când îi mai aruncam ceva, așa că bietul Doru abia se obișnuia cu traiul ăsta haiducesc.
Din cauza stresului, i s-au trezit rapid instinctele. De multe ori îl găseam noaptea cu botul în oală, pe aragaz, cotrobăind după ceva bun. Brobo, credincios, stătea de șase pe un scăunel și mieuna să-l anunțe când apăream că intru în bucătărie. Doru se întorcea alene spre mine și-i spunea parcă în limba lor stai liniștit, ăsta e de-al nostru dacă ai ști cât răscolește el prin frigider noaptea
La un moment dat, am zis să-l obișnuim cu zăpada și l-am scos în curte. Când s-a întors spre noi, avea mustățile albe de la zăpadă, și în ochii lui era o tristețe uriașă, de parcă regretase toată viața trăită. Sincer, semăna cu Al Pacino în Scarface, știi scena aia celebră cu privirea pierdută. După ziua aia, nu l-am mai lăsat să iasă.
Într-o seară, la fiul meu Radu au venit prietenii lui din sat. Ne-am adunat toți în sufragerie, stăteam ghemuiți pe fotolii, iar eu le citeam copiilor Noaptea de Sânziene de Eliade (că Gogol e la ruși, la noi se citește Eliade). Fix când am ajuns la pasajul cu femeia care se preschimbă în pisică neagră și zgârie cu ghearele pe podea, ușa sufrageriei s-a deschis cu un scârțâit sinistru și, mândru nevoie-mare, a intrat Brobo tot negru, ca un coșmar.
Ce să vezi, între timp Doru îl învățase să deschidă ușile cu laba, orice clanță, oricât de complicată. Sufrageria era mică, dar toți copiii au fugit speriați, pe unde-au apucat! Pe unul l-am scos din geam, era să cadă, dar noroc cu bunica, care tot timpul îl îndoapă cu bunătăți.
Ah, și să nu uit, Brobo e complet, absolut negru, fără nici un strop de altă culoare. Să fim serioși, rar vezi clasici românești să sperie niște copii de la sat chiar așa de tare!
