Măi, să-ți spun ce am pățit zilele trecute în troleibuz. Troleul era plin ochi, de abia aveai unde să-ți ții plasele, fiecare mergea pe la casele lui, iar cei mai în vârstă vorbeau despre piață și vremea de afară, cum se face mereu. Pe un scaun lângă culoar stătea un băiat de vreo 18 ani, cu tatuaje pe braț și pe gât, un pic nebărbierit, în tricou negru, vizibil obosit. Nu zicea nimic, se uita doar în gol, cu gândurile lui.
La următoarea stație urcă o doamnă cu doi copii mici, unul ținându-se de mâna ei, iar celălalt lipit de piciorul mamei. Niciun loc liber. Femeia se uită repede prin tot troleibuzul și-l nimerește pe băiat. Se duce glonț la el și îi zice destul de tare, cu oci de nemulțumire:
Tinere, nu vrei să îmi lași locul? Am doi copii cu mine!
Liniște, încet-încet oamenii întorc capul. Băiatul ridică ochii spre ea, calm, dar nu se ridică.
Nu vezi? Am copii mici, sau nu-ți pasă? insistă femeia, și mai tare.
Lumea tot mai curioasă, dă din cap.
Vai de tineretul din ziua de azi! zice femeia mai răspicat către ceilalți. El stă ca boierul, iar eu cu doi copii pe drumuri.
Băiatul nu se supără, răspunde liniștit:
Nu cred că am lipsă de respect față de nimeni.
Atunci ridică-te! Asta e minimă bună creștere, dragule. Un bărbat adevărat nu stă așa când o mamă cu copii n-are unde să se așeze!
Un domn de pe la mijlocul troleului oftează lung, altă femeie dă din cap a aprobare.
Ți-e greu să te ridici? Ești tânăr, sănătos, sau tatuajele te țin pe loc? mai adaugă doamna.
Dar dumneavoastră chiar credeți că meritați scaunul doar pentru că aveți copii? întreabă băiatul calm.
Bineînțeles! Sunt mamă! Tu cu ce ești mai bun?
Atmosfera se tensionează. Băiatul, cu grijă, apucă bara și se ridică încet.
Vezi că poți când vrei? triumfă mama, aproape bucuroasă. De la început trebuia să fii om.
Și atunci, exact când se vedea că a ieșit ea câștigătoare, băiatul face ceva ce i-a lăsat pe toți fără replică. Își ridică discret piciorul pantalonului și sub material se vede un protez de metal, lucind în lumina neonului. Cineva din spate oftează prelung. Un bătrân își coboară ochii, iar o bunică pune mâna la gură șocată.
Femeia, cât era de hotărâtă, se face brusc albă la față. Nu mai găsește nicio vorbă, iar copiii se strâng și mai tare lângă ea.
Băiatul trage liniștit pantalonul la loc, se așază fără să privească pe nimeni, fără să zică vreun cuvânt în plus. Nicio urmă de supărare, doar o oboseală cruntă în ochii lui.
În troleibuz s-a lăsat o tăcere ciudată. Un pensionar șoptește că nu-i frumos să judeci omul după tatuaje sau vârstă. Câțiva îl aprobă din priviri.
Mama n-a mai zis nimic de atunci, a stat cu privirea în geam, strângând copiii în brațe și învățând, cred, o lecție pe viață.
Ce să mai zic, viața-i plină de surprize și nu-i bine să judeci omul până nu-i cunoști povestea.
