Ultimul dans
Stăteam în pragul salonului și nu aveam curaj să intru. Umerii mi s-au ridicat aproape instinctiv un obicei vechi, de care n-am putut scăpa în treizeci și patru de ani. În fișa medicală scria: Doru Vasile Roman, optzeci și unu de ani, efecte ale unui AVC ischemic, paralizia membrelor inferioare.
Încă un nume. Încă un pacient în scaun cu rotile. De trei ani lucrez la căminul de bătrâni Lunca Pinului, și fiecare luni începe la fel salon nou, fișă nouă, mănuși de unică folosință, voce calmă. Am învățat să nu mă atașez. Prima pacientă a fost Ana Tudosie, șaptezeci și doi de ani, fractură de col femural. A murit după trei luni de pneumonie. Atunci n-am dormit două nopți. Pe urmă am înțeles: dacă mă implic de fiecare dată, nu rezist nici măcar un an. Și am încetat să țin minte chipurile.
Dar salonul acesta avea ceva neobișnuit.
Pe perete, chiar vizavi de pat, era o fotografie înrămată, lemn închis. Un bărbat tânăr într-un smoking negru, cu brațul drept întins, torsul rotit. Lângă el, o femeie în rochie amplă, aruncată pe spate, de parcă urma să cadă, dar mâna lui o ținea cu siguranță. Parchetul sub ei strălucea.
Am privit spre pacientul din cărucior. Se uita la mine. Nu la mâini, nu la ecusonul cu numele ci direct în ochi.
Maria Raluca? m-a întrebat el. Vocea îi era joasă, răgușită la consoane, fiecare cuvânt rostit cu grijă, ca și cum sublinia ceva.
Da. Sunt noua dumneavoastră kinetoterapeută.
Nouă, a repetat el. Și a ridicat ușor mâna dreaptă. Degetele lungi, cu articulații mărite, au trasat un semicerc lin în aer. Luați loc, Maria Raluca. Mi s-a spus că sunteți exigentă. E bine așa.
Am pus geanta pe podea și m-am așezat pe scaunul de lângă noptieră. Pe noptieră era un obiect pe care-l văzusem doar în filme. Carcasă de lemn, placă de alamă balansieră, scară cu cifre.
Un metronom? am întrebat.
Wittner, fabricat în 1962, a răspuns Doru Vasile. Nemțesc. Profesorul meu mi l-a dăruit când am câștigat primul concurs județean.
N-a spus ce fel de concurs era. Dar fotografia spunea totul.
Am deschis fișa medicală și am început examenul standard. Membrele superioare mobilitatea păstrată, amplitudinea redusă. Mâini motricitate satisfăcătoare. Inferioare fără mișcare. De tot. AVC-ul de anul trecut i-a luat picioarele pe neașteptate, complet.
Vom lucra cu brațele și umărul, am spus. De trei ori pe săptămână. Luni, miercuri, vineri.
Dar să dansăm? a întrebat de parcă era vorba de ceai.
Am ridicat ochii din fișă.
Poftim?
Nu acum, a clătinat ușor capul. E prea devreme. Întâi să văd ce puteți ca specialistă. Apoi mai vorbim.
Și a zâmbit. Doar cu buzele. Ochii însă s-au schimbat. Aveau ceva ce nu-ntâlnisem la niciun pacient în trei ani. Nu speranță. Nu rugăminte. Ci calcul.
Când m-am întors spre cabinetul asistentelor, m-am oprit la panoul cu programări. Am scris: Roman D.V. L, M, V, 10:00. Pentru prima dată după trei ani, am reținut un nume de la prima întâlnire.
***
După o săptămână știam destule despre el.
Doru Vasile Roman. Campion regional la dans sportiv în 1970. Avea douăzeci și cinci de ani atunci exact în poza de pe perete. A dansat până în 95, când genunchiul a cedat. Pe urmă a predat. Pe urmă a ieșit la pensie. I s-a stins soția. Fiica a plecat în Canada. Apoi a urmat căminul.
De doi ani era aici. Primul an încă mergea. Al doilea nu.
Fiica suna lunar. El răspundea calm, fără reproș. Pe urmă lăsa telefonul și privea prin geam minute în șir. Mi-a povestit Lina Țurcanu, o asistentă veche, când am cerut registrul. Le știa pe toate: nume, povești, tabieturi. Treizeci de ani pe aici.
Roman nu-i ca ceilalți, a spus ea, fără să se uite la mine. Nu face scandal, nu cere, nu se plânge. Și nu s-a împăcat. E diferență. Altora le vine resemnarea. El așteaptă.
N-am întrebat ce anume.
La exerciții executa tot precis. Niciodată n-a cerut pauză. Niciodată n-a suspinat. Dar când îi masam palmele, degetele lui începeau să se miște singure. Nu la întâmplare. Ritmic. În cerc, pe arc, în sus și în jos parcă știau ceva ce trupul nu mai putea.
Miercuri am dat drumul la muzică pe telefon. Ca fundal, cât completam fișa. Un vals ceva clasic, nu mă pricepeam.
Doru Vasile s-a oprit. Iar mâna dreaptă s-a ridicat.
Fără tresărire sau efort. A urcat lin, ca aripa. Degetele s-au deschis, palma înainte. Și a condus. O parteneră invizibilă. Doar cu brațele. În cărucior, fără să miște nimic sub brâu.
Am lăsat pixul jos.
Era frumos. Chiar frumos. Nu “frumos pentru vârsta lui” sau “înduioșător pentru un bolnav”. Frumos pur. Mâinile lui știau ce fac. Cincișase de ani au condus femei pe parchet, iar acum, în salonul cu vedere la pini, tot conduceau.
Când muzica s-a terminat, și-a lăsat palma jos. S-a uitat la mine.
Nu ați dansat niciodată, a zis. Nu întrebare, ci constatare.
Nu, am răspuns. N-am avut ocazia.
N-ați avut ocazia, a reluat încet. Sau n-a avut cine să vă-nvețe?
Am tăcut. Nu a insistat. În schimb, a povestit el.
Patrușprezece ani aveam când m-a dus mama la Casa de Cultură. N-am vrut. Băieții din cartier jucau fotbal, eu am ajuns într-o sală cu oglinzi și parchet. De trei ori am fugit. La a patra profesorul mi-a spus: Ai să fii mare. Ai cap de piatră. Și am rămas. Nu pentru dans. Din ambiție.
A tăcut. Degetele mâinii drepte au trasat scurt un arc gest pe care îl știam deja.
Pe urmă am iubit. Întâi a fost doar ambiție.
La vals contează primele trei secunde. Palma partenerului ajunge pe omoplat și simți imediat dacă știe sau nu. Dacă știe corpul se relaxează. Dacă nu corpul se împotrivește. Toată viața v-ați împotrivit, Maria Raluca. Văd după umeri.
Umerii mei. Ușor ridicați, ușor înainte. De mică. Tata bea, mama a plecat când aveam șase ani. Am învățat să aștept lovitura. Nu una fizică. Orice și umerii se ridicau fără să vreau.
Eu sunt kinetoterapeută, am spus. Nu parteneră.
Deocamdată.
La urmatoarea ședință, vineri, am lucrat pe centura scapulară rotații, abducție, rezistență. Executa fără vorbă. La final m-a întrebat:
Maria Raluca, locuiți singură?
N-am răspuns. Am continuat exercițiul. A înțeles.
Și eu. Dar țin minte cum a fost altădată. Mă ajută asta. Pe dvs. cred că nu vă ajută nimic, nu?
M-am oprit. L-am privit.
Doru Vasile, nu suntem aici pentru confesiuni.
Desigur. Suntem aici pentru centura scapulară.
Și totuși a cerut.
Direct. Fără ocol.
Dansează cu mine, Maria Raluca. O dată. O să conduc doar cu mâinile. Picioarele ale tale.
Am pus prosopul pe marginea patului.
Doru Vasile, nu se poate. Imposibil.
De ce?
Pentru că nu știu să dansez. N-am făcut asta niciodată. Nici la cercuri, nici la liceu. Nici la discoteci. N-am avut timp.
A dat din cap.
Știu. De-aia și cer.
Mai e și riscul. Nu pot să vă ridic, nu pot să vă solicit, să risc.
N-o să mă ridici. Eu rămân pe loc. Tu stai lângă mine. Îți țin mâna și-ți arăt unde să pui piciorul. Trei minute.
Nu, am spus. Iertați-mă.
N-a insistat. N-a fost supărat. S-a uitat la fotografia de pe perete și a spus:
Gândește-te. Te aștept.
***
Luni am venit mai devreme ca de obicei. Aveam o pauză și stăteam la asistente, cu ceaiul în pahar de plastic. Lina Țurcanu a intrat după registru.
Avea mersul specific celor care se plimbă de o viață prin coridoare pas lat, tălpile puțin rotite afară. Nu eram prietene, dar ne respectam. Ea fiindcă nu întârziam. Eu fiindcă nu mințea.
Tu lucrezi cu Roman? m-a întrebat Lina, fără să ridice ochii.
Da. Din martie.
Ți-a cerut ceva?
Am pus jos paharul.
Dansul.
Lina a închis registrul și s-a uitat la mine.
Nu-l mai ține mult, Maria. O lună, două. Inima-i obosită. Cardiologul a fost joi.
Am strâns paharul. Plasticul a trosnit.
Știe?
A știut înainte de medic. Oameni ca el simt. Nu cere calmant. Cere dansul. Înțelegi diferența?
Înțelegeam. Și tocmai de asta era greu.
Nu știu să dansez, Lina. O să-l dezamăgesc.
S-a așezat vis-a-vis. A lăsat registrul pe masă.
Sunt mai bătrână ca tine, Maria. Am văzut de toate. Unii cer preot înainte de sfârșit. Alții să li se sune fata. Unii să deschidă geamul, să miroasă pinul. Roman cere dansul. Nu pentru el pentru tine. Ca să ții minte.
N-am înțeles. Atunci.
E dansator de societate. Zeci de ani a învățat femei care n-aveau idee. Doar să nu-i stânjenești.
A luat registrul și a plecat. Eu am rămas nemișcată cu paharul strâns în palmă. Mâna-mi era uscată și roșiatică de la dezinfectant, de la lucru, de la viață.
Doru Vasile spusese: Gândește-te. Te aștept.
Dar nu mai avea ce aștepta.
Spre seară am intrat la el, fără nicio programare. Îmbrăcată normal blugi, pulover, adidași. Fără mănuși.
Stătea la geam, în cărucior. Pinii afară erau deja negri. Pe noptieră era metronomul. Pe perete, fotografia.
Doru Vasile.
S-a întors încet.
O să încerc să învăț, am zis. Am nevoie de o săptămână. Dar promiteți-mi: dacă nu reușesc, nu vă supărați.
O să mă supăr, a răspuns blând. Dar nu spun. E în regulă?
A întins mâna dreapta, cu degetele lungi și a lăsat-o între noi. Nu pentru strâns, ci cu palma în sus. O invitație. Un pact.
Am atins cu vârful degetelor mâna lui. O secundă. Era de ajuns.
N-am zâmbit. Dar umerii mi-au coborât.
E în regulă.
A apropiat în scaun noptiera și a luat metronomul. A tras cheița. Limba de cupru a început să bată.
Tic. Tic. Tic.
Un-doi-trei. Un-doi-trei. Numără cu mine.
Am numărat, stând în mijlocul salonului, în adidași, fără muzică. Doar cifrele și ticăitul.
Spatele drept, a spus el. Bărbia sus.
M-am îndreptat. Am ridicat bărbia.
Exact. Ține minte: valsul nu pornește din picioare. Din coloană. Dacă spatele-i drept, picioarele găsesc calea.
A întins mâna dreaptă. Palma deschisă, sus ca o invitație.
Pune mâna ta stângă pe a mea. Ușor. Nu ține, nu strânge. Doar pune-o.
Am pus-o. Palma lui era caldă. Degetele, acelea cu articulații mărite, au cuprins încheietura mea. I-am simțit mișcarea. M-a dus spre dreapta.
Faci pas cu dreptul spre dreapta. Mărunt. Jumătate de talpă.
Am pășit.
Adu stângul lângă.
Am apropiat.
Pas înapoi cu stângul.
Am făcut. Prea mare, neîndemânatică.
Mai scurt. Valsul nu-i marș. Pașii-s mici. Nu mergi, aluneci.
Am luat de la început. Tic. Tic. Tic. Palma lui ducea mâna mea. Nu trăgea, nu împingea. Se mișca fin. Dreapta pas. În cerc rotire.
Călcam pe mine. Mă încurcam. Număram tare, mă pierdeam.
Nu s-a supărat.
Gândești cu picioarele, a spus după zece minute. Nu mai face asta. Gândește cu mâna. Mâna mea știe unde să mergi. Ai încredere-n ea.
Ai încredere.
N-am știut să am încredere. Treizeci și patru de ani am trăit ca să nu depind de nimeni. Job. Garsonieră în Bârlad. Fără poze, fără magneți. Nicio urmă, nimeni să dezamăgească. Nimeni căruia să-i permiți să te conducă.
Dar mâna lui aștepta. Caldă. Cu degete lungi. Cu memoria a cincișase de ani de parchet.
Am închis ochii. Am încetat să număr.
Un pas. Încă unul. Rotire. Degetele au strâns puțin semn de oprire. Ușor spre stânga semn de pivot. Nu gândeam. Nu-mi comandam: dreptul, stângul. Urmam mâna.
Așa, a zis el încet. Așa trebuie.
Am deschis ochii. Făcuserăm un cerc complet. Eram unde am început.
Ajunge pe azi, a spus Doru Vasile. Și mi-a dat drumul. Mâine reluăm. Și după mâine. Peste o săptămână vei fi gata.
Am dat din cap. Aveam un nod în gât; mi-era frică să vorbesc.
Mulțumesc, am șoptit.
Mulțumesc eu, a răspuns. Pentru picioare.
***
Am exersat în fiecare seară. Veneam după tură, mă schimbam în vestiar și mergeam la el. El deja aștepta la geam. Metronomul pe noptieră, plăcuța de cupru mișcându-se îl trăgea dinainte.
Marți m-a învățat să număr în treimi.
Unu accent puternic. Doi-trei slab. Unu pășești. Doi-trei tragi. Să nu inversezi.
Miercuri rotirile. M-am împiedicat la a treia, aproape dărâmasem noptiera. Doru Vasile a râs. Pentru prima dată. Scurt și răgușit.
Noptiera nu-i bună ca parteneră, a glumit. Nu conduce.
Și a explicat:
Rotirea în vals nu-i cu capul. Corpul conduce. Capul rămâne, corpul e deja după colț. Apoi capul ajunge din urmă. La fel și-n viață. Decizia-i luată și tu încă mai cugeți.
Joi a pus muzică. De pe telefon, am descărcat pentru el niște Strauss. Dunărea albastră. A închis ochii, iar mâinile s-au ridicat, amândouă. Stânga mai jos, dreapta sus, de parcă îmbrățișa pe cineva invizibil. Și a condus. Eu stăteam la doi pași, privindu-l.
Chipul i s-a schimbat. S-a netezit. Anii au dispărut. Nu toți optzeci și unu dar cei grei de deasupra. Nu era aici. Era pe parchetul de odinioară. Bărbatul tânăr din poză, cu partenera aruncată pe spate, ținută ferm de palma lui.
Când muzica s-a oprit, a deschis ochii. Mâinile au căzut.
Te-ai uitat, a spus. Fără reproș. Doar constatare.
Da. Am ezitat. Dansezi frumos.
Nu mai dansez. Doar îmi amintesc. E altceva. Dansul e pentru doi. Când ești singur, e doar amintire. Și memoria e prețioasă. Dar dansul e pentru doi.
A făcut o pauză.
Sâmbătă dansăm pe bune. Nu aici. În hol. Acolo e parchet.
Holul căminului. Ferestre mari, scaune pe lângă pereți. Acolo se țin uneori concerte. Parchet bătrânesc, dar autentic.
Ar putea fi oameni acolo, am spus.
Să privească.
Mi-am mușcat buza.
Ești sigur că sunt gata?
Nu, a răspuns onest. Dar picioarele tale sunt. Capul o să te încurce toată viața. N-ai ce-i face.
Vineri am fost la ședința obișnuită. Gimnastica mâinilor, extensii, abducții. A executat totul. Dar am observat: mâna dreaptă mergea mai greu ca săptămâna trecută. Degetul mic se strângea.
N-am zis nimic.
Nici el.
La final, m-a rugat:
Spatele drept, bărbia sus. Arată-mi.
M-am îndreptat. Am ridicat bărbia. Mâinile pe lângă corp.
A privit mult. Apoi a dat din cap.
Mâine. La cinci. Holul.
Am ieșit pe coridor. Lina Țurcanu era la ușă. Nu m-a întrebat nimic. Dar am văzut după chip că știe.
Mâine? a întrebat ea.
Mâine.
S-a întors și a mers încet pe coridor. La ușă s-a oprit fără să se întoarcă.
Parchetul din hol îl spăl io. Să nu alunece.
Și a plecat.
Noaptea n-am putut dormi. Pe spate, în garsoniera din Bârlad, mă uitam la tavan. Apartament gol. Fără urme, fără viață. Trei ani am locuit aici și niciun colț nu-mi aparținea. Nicio poliță nu-mi ținuse mâna minte. Am trăit să pot pleca oricând, fără să las nimic în urmă. Ca apa trece și nu rămâne.
Doru Vasile trăise altfel. A lăsat urme. Pe fiecare femeie învățată să danseze. Pe fiecare elev. În poza cu bărbatul tânăr în smoking. Mâinile lui țineau minte și transmiteau.
M-am întors pe o parte. Palmele pe pernă. Muncite. Ghemuite. Rămase să sprijine, nu să conducă. Niciodată să țină pe cineva să cadă și să-l poată ridica la vreme.
Mâine picioarele mele aveau să fie picioarele lui. Iar mâinile lui aveau să mă ducă unde niciodată n-aș fi mers singură.
Mi-am amintit ce mi-a spus Lina. Nu cere pentru el cere pentru tine. Să ții minte. Acum pricepeam. Nu voia un ultim dans. Voia ca eu să am primul.
M-am temut cu adevărat.
***
Sâmbătă. Ora cinci. Holul.
Am venit de la unu și nu-mi găseam locul. Tura s-a târât. Pacienți, fișe, exerciții totul ca de obicei, dar în mine bătea metronomul. Un-doi-trei. Un-doi-trei.
Cu un sfert de oră înainte, m-am schimbat. Singura fustă pe care o aveam, bleumarin, puțin sub genunchi. Cumpărată la nunta unei colege și n-am mai purtat-o de atunci. Pantofi cu toc mic. Mi-am strâns părul.
Holul era gol. Lina se îngrijise terminase rondele devreme, îi dusese pe bătrâni la masă. Parchetul lucios. Cineva îl spălase. Ferestre mari. Pini și cer mohorât de martie afară.
La fix, am auzit roțile venind pe coridor. Doru Vasile a intrat singur în hol. Scaunul mergea drept. Purta cămașă albă, cu butoni. Nu-l văzusem înainte așa. Doar pulover moale, lejer. Azi alb, cu butoni. Pe genunchi, metronomul.
S-a oprit la perete. A privit parchetul. Apoi la mine.
Fustă bună, a spus. La vals trebuie fustă. Pantalonii nu-ți dau senzația.
M-am apropiat. Nu-mi tremurau picioarele. Doar palmele puțin.
A așezat metronomul pe scaunul de lângă cărucior. L-a tras. Limba de alamă a pornit.
Tic. Tic. Tic.
Stai la dreapta mea. Cu fața spre geam.
M-am așezat.
Stânga ta peste dreapta mea. Ca la repetiție. Ușor.
Am pus mâna. Degetele lui au cuprins-o. Calde. Dar mai slabe ca luni. Simțeam. Și el a simțit că am simțit.
Nu-i nevoie, mi-a spus. Nu mă compătimi. Dansează.
Cu mâna dreaptă a pus play pe telefon, lângă cotieră. Strauss. Dunărea albastră. Introducere. Viori. Pauză, înainte de prima bătaie.
Unu.
Mâna lui m-a dus spre dreapta. Am făcut pasul. Cu dreptul. Mic, cum mă-nvățase.
Doi-trei.
Stângul la loc. Încă un pas în spate.
Și-am pornit.
Mâna lui trasa drum. Dreapta pas. În cerc rotire. În față eu dădeam înapoi. Înapoi mă întorceam la el. Stătea în cărucior și jumătatea de sus dansa. Umerii, torsul, capul, tot ce ani de zile îi învățaseră trupul. Eu eram picioarele lui. Continuarea lui. Partea pe care boala i-o furase.
Parchetul luneca sub pantofi. Nu număram. Nu gândeam. Doar urmăm mâna. Spre dreapta, în cerc, pe lângă geamuri, pe lângă scaune. Prin tot holul, înapoi.
Trei minute.
Trei minute cât o viață de cincizeci și șase de ani în dans. A lui. Eu doar ascultam. Mâna lui. Ritmul lui. Viața lui, curgând din palma lui în mâna mea și-n picioare, prin podea, prin parchet.
Muzica s-a oprit. Mâna s-a lăsat.
Stăteam în fața lui. Fusta ușor mișcată. Inima-mi bătea repede. Dar umerii umerii mei veșnic ridicați și-ncordați erau relaxați, lăsați. Prima oară.
Mă privea. Și pe chipul lui am citit exact expresia din fotografie. Un bărbat tânăr, sigur pe el, care știe că mâinile lui nu dau greș. Și că partenera poate să se arunce înapoi el o va ține.
Mulțumesc, mi-a spus. A fost un vals reușit.
Am greșit la tot pasul, am răspuns. Mi se frângea vocea.
Nu. Ai făcut singurul lucru care contează. Te-ai încrezut. Restul e detaliu.
Mi-a dat drumul la mână. Și mi-a spus cuvintele pe care nu le voi uita niciodată:
Acum știi să dansezi vals, Maria Raluca. E moștenirea mea. Ori de câte ori dansezi, o parte din mine dansează cu tine.
Am rămas în mijlocul holului. Tic. Tic. Tic. Metronomul bătea în gol. Strauss tăcuse.
Ia-l tu, Doru Vasile a dat din cap spre metronom. Tu ai nevoie mai mult acum.
Nu, am zis.
Maria Raluca. Ia-l.
A întors căruciorul și s-a dus spre ieșire. S-a oprit în ușă.
Spatele drept. Bărbia sus. Ții minte, nu?
Și a plecat.
Am rămas singură. Parchet. Ferestre. Pini. Cerul mohorât de martie. Și limba de metal, tic, tic, tic.
Am luat metronomul. L-am strâns la piept. Era cald păstrase încăldura mâinii lui.
A doua zi am mers la el la programul obișnuit. Purta iar pulover. Cămașa albă era în dulap. Ne-am făcut rutina: exerciții cu mâinile, extensii, rezistență. Nu a pomenit de dans. Nici eu. Ca și cum n-ar fi fost nimic.
Dar am văzut schimbarea. Nu era mai trist. Era mai liniștit. Ca omul care a făcut ceea ce trebuia și poate, în sfârșit, să lase drumul.
În weekend n-am fost acasă. Am rămas la cămin, am făcut ture duble. Seara, treceam pe lângă salonul lui. Ușa întredeschisă. El la geam, privind pini. Mâinile pe cotiere. Degetele nemișcate.
Metronomul era la mine în geantă.
Două săptămâni am lucrat ca de obicei. Făcea exercițiile. Notam rezultatele. Mâna dreaptă slăbea se vedea la măsurători. Nu i-am spus cifrele. Nu a mai întrebat.
Miercuri mi-a zis:
Maria Raluca. Mulțumesc că nu te compătimești.
N-o fac, am răspuns.
Pentru asta-ți mulțumesc, tocmai.
În aprilie, Doru Vasile Roman a adormit și nu s-a mai trezit. Lina m-a sunat la șase dimineața. Vocea calmă s-a obișnuit în treizeci de ani.
Roman s-a dus noaptea. În somn.
Am închis telefonul, m-am așezat pe pat și am stat o oră. N-am plâns. Doar am stat. Afară Bârladul se trezea mașini, uși de bloc trântite. O zi de aprilie ca oricare alta. Lumea nu s-a schimbat. Eu da.
Luni am intrat la salon. Patul făcuse, noptiera goală. Fotografia i-a luat-o fata a venit din Canada, a rezolvat tot în două zile și a plecat la loc. Lina mi-a spus că a plâns pe coridor, dar în salon a intrat cu fața uscată. A luat poza, albumul, cămașa cu butoni. Scaunul l-a lăsat.
Pe raftul din garsoniera mea goală, sta metronomul. Carcasa de lemn. Placa de alamă. Wittner, din 1962. Nemțesc. Cadoul profesorului pentru primul concurs județean.
M-am ridicat. M-am dus la raft. Am tras cheița.
Tic. Tic. Tic.
Spatele drept. Bărbia sus.
Un-doi-trei.
Am făcut un pas cu dreptul. Mărunt, cum mă-nvățase. Am adus stângul. Pas înapoi.
Garsoniera goală, fără poze și magneți nu mai era chiar goală. Pentru prima dată nu. Pentru că aici dansau doi. Eu, cu picioarele. Și el, cu mâinile. Degetele acelea lungi, cu articulații mărite, trasând în aer semiluna atât de cunoscută.
O parte din el a dansat cu mine.
Și va dansa mereu.
