Ea a intrat fără să sune la ușă, ținând în brațe ceva ce se mișca.
Nimeni nu mai intrase vreodată fără să bată la ușa apartamentului de la etajul trei al blocului de pe strada Pușkin. Dar într-o sâmbătă de februarie, într-o după-amiază cleioasă, cu zăpadă moale și cer de cenușă, când nici dimineață nu mai era, nici zi nu voia să înceapă, Iuliana a pășit în hol. Își desfăcea geaca cu o mână, cu cealaltă apăsa strâns un pled în carouri.
Totul părea nefiresc, ca într-un vis ponosit, în care realitatea se clatină ușor și nu știi din ce colț va răsări următoarea ciudățenie.
Domnica Sturza ieșise din bucătărie cu prosopul în mâini, mirată și ușor speriatănu pentru că fiica ei, Iuliana, ar fi făcut vreo trăsnaie, ci pentru că tăcerea din casă fusese spartă neașteptat.
Intră în sufragerie, acolo e mai cald, spuse Domnica. Ai venit direct de la gară? Pun de-un ceai.
Mamă… Și glasul Iulianei avea un fel de gol în el, ca atunci când cari o piatră grea mult prea mult timp și, când o lași jos, nici nu știi dacă să respiri sau să mori. Mamă, ăsta e Mircea.
Domnica s-a uitat la pachetul din pled. A zărit un mic pumn roșiatic ieșind de sub pătură, o față plisată, ochi strânși, ca o ciupercă de pădure, și nu a știut ce să creadă. Mi s-a părut că înțeleg, își va spune peste ani, dar adevărul e că n-am înțeles nimic. Fusese convinsă că fiica ei găsise vreo mâță pe stradă.
Cât are? a întrebat în cele din urmă.
Optsprezece zile.
Optsprezece zile. Cu alte cuvinte, Iuliana sunase la telefon și spunea totul e bine, în timp ce copilul ei avea opt zile, șapte sau cinciminută după minută trăite ca și cum ar fi stat în altă lume. Lume pe care mama nu avusese habar cum să o vadă.
S-au dus în camera mare. Iuliana a pus pledul pe canapea, a împrejmuit copilul cu perne, apoi s-a ridicat și s-a uitat direct la mama ei. Această privire, dreaptă și lungă, a fost ca o poartă între lumi. Domnica a văzut atunci că Iuliana s-a schimbat. Fața subțiată, cearcăne cenușii, ținută dreptă, ca oamenii care s-au sfârșit să le mai fie frică.
Ar fi trebuit să-ți dai seama, a spus Iuliana. Nici n-a strigat, nici n-a plâns. A spus-o direct, cu un ton vechi și obosit. Când am venit în noiembrie, eram deja în luna a șasea, mamă. În luna a șasea.
Domnica și-a adus aminte de zilele de noiembrie, când Iuliana venise acasă. Purtase un pulover larg, ea își spusese: Acum nu-i mai pasă de siluetă, a crescut fata, nu mai e atentă la haine. Se uitaseră la seriale, mâncaseră sarmale și curățaseră balconul.
Am crezut că te-ai îngrășat, a rostit Domnica.
Știu la ce te-ai gândit. Întotdeauna te-ai gândit la orice altceva, numai la mine nu.
Era nedrept. Și totuși, în vorbele acestea mustea un sâmbure de adevăr pe care Domnica nu și-l putea înghiți. Știa, și totuși a tăcut, cum tac oamenii care nu mai au ce argumente să aducă.
Tu erai mereu la serviciu, a continuat Iuliana, iar vocea i-a tremurat puțin, cât o briză. Veneam acasă, tu dormeai. Sau te băgai între hârtiile tale. Am început să fumez în clasa a VIII-a, ai observat după jumătate de an. Iar în a X-a nu ți-am vorbit două săptămâni, și nu m-ai întrebat de ce. Ai trăit în lumea ta, mamă. Și-am învățat că nu-i bine să-ți spun nimic. Că mă descurc singură.
Mircea a scâncit pe canapea. Iuliana s-a întors, i-a aranjat pledul cu mișcări precise, sigure, de parcă făcea asta din totdeauna. Domnica a înțeles: știa deja cum; învățase acolo, singură, cu copilul de opt zile.
Unde-ai fost?
La Marina. Știi, Marina din Sculeanca, ți-am povestit. E sufletistă, m-a ajutat.
Marina din Sculeanca. O prietenă din facultate, niciodată văzută de Domnica. Copilul născut de fiica ei, și lângă ea, o altă femeie, nu mama sa.
Domnica s-a dus în bucătărie, a pus ceainicul pe foc. S-a holbat la curtea blocului, unde zăpada se topea într-un terci murdar, și a ascultat, vag, cum Iuliana îi spunea lui Mircea lucruri fără cuvinte.
Domnica s-a gândit la viața ei de contabilăcifre, bilanțuri, totul mereu exact, socoteala între debet și credit. Și totuși, cu Iuliana sub același acoperiș ani de zile, nu știa nimic esențial despre fiica ei. Unde s-au pierdut toate aceste cifre, toate aceste adevăruri?
Când s-a întors cu două căni, Iuliana stătea pe canapea alăptând. Simplu, firesc și totodată straniu; Domnica a pus căniile pe masă și s-a dus la fereastră.
Cine e tatăl? Nu s-a întors.
Vorbim altădată, mamă. Nu acum.
A dat din cap, deși Iuliana n-avea cum s-o vadă. Altădată. Aveau tot timpul.
Noaptea aceea, Domnica n-a dormit. Din camera de alături se auzeau foșnete, scâncetele lui Mircea, pașii Iulianei. Domnica gândea la pătuț, la vecina Zina, care crescuse singură nepoții și știa toate secretele. Și la ce spusese Iuliana: Ar fi trebuit să vezi. Tu trăiești în lumea ta.
Era oare adevăr? Da. Dar Domnica crezuse mereu altfel. Crezuse că dacă muncește din greu, fată-sa va avea tot: haine ca lumea, lecții particulare, mâncare bună. Asta era dragoste, credea ea: când cazi seara în pat de oboseală, dar familia e în ordine, frigiderele pline, totul sub control. Dar nu, nu era asta iubirea. Nu era destul.
E vina ei, oare? La asta nu putea răspunde. Pe foile de socoteli nu se pot scrie dureri.
În urmă cu cincisprezece ani, mergea cu un microbuz la orfelinatul de lângă Ungheni. Noiembrie era la fel de mohorât atunci ca februarie. Privind pe geam, Domnica se întreba de ce merge. Bărbatul o părăsise trei ani înainte, cu grație și lașitate: Domnico, vreau un copil. Cu noi nu se poate, și tu știi asta. Știa. Doctorii i-o spuseseră la treizeci și doi de ani. Viața mergea înainte, cu sau fără copii, cu sau fără nădejde. Vasile însă nu putuse să se obișnuiască. Se dusese la alta, care i-a făcut doi copii. Domnica îi vedea uneori la piață: el cu căruciorul, noua nevastă, doi copii rozalii. Se salutau politicos. Totul era normal.
N-a știut dacă să meargă la orfelinat. S-a îndoit, s-a temut, a vorbit cu prietenele Lenuța și Nastea, ba una a sfătuit-o să nu-și bage capul, ba cealaltă să încerce. Până la urmă, a decis singură.
La orfelinat i-au arătat copii: calmi, zâmbitori, învățați să placă. A zărit-o pe Iuliana într-un colț, cu o carte în mânăprefăcându-se că citește. Privea pe sub sprâncene la străina care venise să aleagă ca la piața de porumbei. Avea doisprezece ani, năsuc ascuțit, păr tuns scurt, nici urmă de coc sau fundiță, doar niște fire simple. Pe mâna stângă, o cicatrice.
E Iuliana, fată greu de stăpânit, a șoptit educatoarea. Domnica s-a apropiat, a întrebat ce citește. Iuliana i-a arătat coperta: Contele de Monte-Cristo. Carte bună, zise Domnica. Mda, a zis fata, fără să se uite. Și-a zăvorât privirea în pagină.
S-au ales una pe cealaltă, fără să știe. Drum fără întoarcere, iremediabil și ireal, ca în cele mai ciudate vise.
Lunile de început fuseseră grele. Domnica rămânea seara la bucătărie, ușile încuiate, se gândea: Poate-am greșit. Iuliana era acerbă, cu un sarcasm mut: Nu ăsta e pâinea!, Ce cauți în camera mea?, N-am nevoie de ajutor. Ușa era mereu închisă. Când Domnica bătea, răspunsul era Ce-i?, nu Intră.
O noapte, Domnica a auzit-o tușind. S-a oprit la ușă, a ascultat, apoi a intrat. Iuliana zăcea cu febră, obraji aprinși, privind fix tavanul, tăcând cu încăpățânare. Domnica a pus lapte cu miere și unt, ca în copilăria ei de la Rezina. A adus cana. Iuliana a băut tăcut, a întrebat:
De ce cu unt?
Așa prinde bine.
E scârbos.
Dar ajută.
Pauză.
Bine, a zis Iuliana.
A fost primul cuvânt adevărat între ele. Nu ce-i și nici nu-mi trebuie ajutor, ci doar bine. Un cuvânt scurt, mare lucru într-un vis în care cuvintele oricum nu încap atât de ușor.
A urmat povestea blugilor: voia unii ca la Teodora, fata la modă din clasă, cu broderie la buzunare. Greu la bani, Domnica mânca la cantină și acasă doar pâine cu ceai, dar blugii i-a cumpărat. I-a adus, i-a pus pe masă. Iuliana a privit, a privit-o, apoi s-a dus în camera ei. După o oră, a ieșit cu blugii pe ea:
Stau bine…
Foarte bine, a spus Domnica.
Mersi… spusă în șoaptă, ca și cum îi ardea gâtul, dar tot a ieșit.
Așa s-a construit: încet, strâmb, cu oasele crăpând. Nu ca în filme, cu îmbrățișări și lacrimi. În viață, dragostea se arată rar, prin bine și stau bine.
Trei ani au locuit împreună până la liceu, apoi Iuliana a dat la pedagogie. Domnica s-a mirat: ea și copiii? Dar Iuliana a insistat, a plecat la cămin. Vorbea rar la început, apoi tot mai des, dar niciodată despre ce simte cu adevărat.
Un martie trecut, Iuliana a sunat cu o voce stranie. Domnica a întrebat E totul bine?Răspunsul a fost invariabil Da, sunt doar obosită. Târziu și-a dat seama că ar fi trebuit să întrebe altfel. Nu E totul bine, căci nimeni nu răspunde la asta cu adevărul.
Adevărul a ieșit la lumină abia după un an, când Mircea avea șase săptămâni și privea serios, cu ochi de om mare, în colțul stâng al tavanului.
Tatăl era lector la pedagogie. Iuliana mergea la consultații, el știa să vorbească încât orice fată de la orfelinat să se simtă văzută. Era însurat. Iuliana știa asta, dar la douăzeci și doi de ani, când omul te privește așa că-ți crește sufletul, nu e ușor să spui nu, mai ales dacă nimeni nu s-a uitat niciodată la tine astfel.
Totul s-a încheiat în octombrie: soția lectorului a făcut scandal în fața studenților, a urlat, a răspândit cuvinte urâte ca o vrajă rea. El a ieșit, a luat-o pe femeie de mână, n-a întors capul. Nu s-a uitat la Iuliana.
Ea s-a dus la baie, s-a încuiat, a stat acolo poate un ceas. Nimeni nu a întrebat-o nimic. Poate nu au îndrăznit, poate nu i-au păsat.
Peste trei săptămâni, testul de sarcină arăta două liniuțe.
Iuliana stătea pe marginea căzii, se uita lung la test, apoi s-a spălat cu apă rece, s-a privit în oglindă și și-a spus: Ei și? Bine. A sunat-o pe Marina din Sculeanca, singura prietenă fără pretenții.
Stai la mine cât vrei, a zis Marina.
De ce nu a sunat-o pe Domnica? Explicația a sunat simplu și teribil:
Ai fi început să rezolvi. Să suni la autorități, să discuți cu taică-su despre pensie alimentară, să pui totul în scheme și tabele. Ai fi devenit matematică. Dar eu aveam nevoie doar să stea cineva lângă mine și să tacă. Tu nu știi să taci lângă cineva, mamă. Tu știi să faci, nu să fii.
Domnica n-a contrazis-o. S-a recunoscut în acele cuvinte. E greu când cineva te vede în întregime.
Martie s-a făcut aprilie. Iuliana locuia la Marina, care nu dădea sfaturi necerute, gătea supă, aducea la unu noaptea un pahar cu apă. Domnica i-a mulțumit tăcut; nu știa să spună astfel de lucruri străinilor.
Mircea s-a născut în ianuarie. Sănătos, zbierător, cu păr negru și încruntare de om neîmpăcat cu lumea. La maternitate, lângă Iuliana era Marina, nu mama.
Când Iuliana i-a povestit tot, Domnica a tăcut mult, apoi a spus:
Trebuia să fiu altfel.
Da, poate.
N-am știut cum. Chiar n-am știut.
Știu, a zis Iuliana. Nu era iertare, nu era împăcare. Era doar realitate. Știa că mama n-a știut. Durerea nu devenea mai mică, dar era măcar de înțeles.
Au început să locuiască împreună. Domnica a cedat marea cameră, a adus pătuț de la Zina, vecina cu mulți nepoți și sfaturi. Zina venea cu sarmale și sfaturi inutile, dar și cu ajutor real: putea sta cu Mircea, știa cum să-i calmezi colicii, a adus chiar o fine, pediatră, pentru consultații.
Domnica, pe pensie modestă, nu mai mergea la lucru, durerile la genunchi îi semnalau vremea, dar nu-i spunea Iulianei, că erau destule greutăți.
Se adaptau greu una la cealaltă. Dimineața, Iuliana îl hrănea pe Mircea, Domnica făcea terci, beau ceai tăcuți. Iuliana observa: A dormit toată noaptea!, sau Parcă-l mănâncă pielea aici. Straturi fragile de dialog, primele începuturi noi.
În aprilie, sună Vasile.
Domnica stătea în bucătărie cu ziarul. Pe ecran apăru Vasile. Nu știa de ce nu-i ștersese numărul. Pentru ce?
Alo?
Domnico… Eu sunt. Putem vorbi?
S-au întâlnit la o cafenea de lângă bloc. Vasile, îmbătrânit, cu capul alb ca varul, subțiat și obosit. Nu mai avea nicio urmă din bărbatul sigur pe el de altădată. Domnica l-a privit și și-a dat seama că deja nu-i mai poartă ură. Ura se topise cu ani în urmă, rămăsese doar oboseala.
El a comandat ceai, a amestecat cu lingura, apoi a zis:
Mi-au descoperit ceva la pancreas, în aprilie. Trebuie să mă operez în iunie.
Ea a tăcut.
Nu cer milă, să știi… Vreau doar să spun că mi-e greu, Domnico. Singur. Fetele au crescut, nevasta… știai că e o femeie bună, dar Ezitare. Am să vând buticul de la piață. Ies bani buni. Aș vrea să ți-i dau.
Domnica a pus cana pe masă.
De ce?
Aveți nevoie de alt apartament. Zina mi-a spus Fată-ta are un copil, sunteți înghesuite.
Nu e treaba ta.
Domnico…
Te ajuți pe tine, Vasile, nu pe noi. Asta-i pentru tine, să te simți ușurat.
Nu l-a contrazis. Se vedea că știa.
Pe drum, Domnica s-a uitat la primele verdețuri prin geamurile aburite ale autobuzului. S-a gândit că Vasile arată rău, că afecțiunea la pancreas nu-i o glumă. Nu-l văzuse douăzeci de ani și nu-i lipsise, dar acum sufletul parcă o durea de mila lui.
I-a spus Iulianei.
Și…? a întrebat Iuliana.
Vrea să ne dea bani.
Nu, a zis imediat.
Iuliano…
Mamă, omul ăsta te-a părăsit fiindcă nu puteai face un copil. Acum, caută izbăvire în bani. Nu.
Domnica și-a privit fiica.
Dacă îi iau?
Atunci nu te mai înțeleg, a spus Iuliana.
Tu nu mă înțelegi pe mine, nici pe el, a zis calm Domnica. Nu e un om rău, ci unul slab. De-ăștia e plină lumea.
Și l-ai iertat.
De mult. N-am avut ocazia să-i spun până acum.
Iuliana a rămas pe gânduri, i-a citit pe față o umbră de furie, sau poate altceva.
E viața ta, mamă.
Domnica a luat banii. Nu din nevoie de apartament, deși Mircea merita camera lui, Iuliana avea nevoie de loc pentru studiat, diploma se apropia. Nu, era drept să-i ia: era socoteala din sufletul lui Vasile, nu al ei.
Câteva săptămâni, Iuliana a vorbit strictul necesar, răspundea scurt, evita întâlnirea privirilor. Așa fusese și-n adolescență.
Zina, într-o seară cu oală cu borș, le-a privit pe amândouă și-a clătinat din cap:
Sunteți la fel amândouă! Îndărătnice și mute când ar fi de vorbit.
Zina, vă respect, dar nu-i treaba dumneavoastră, a zis Iuliana.
Zina s-a făcut că nu aude. S-a întors a doua zi, ca de obicei.
Vara a trecut. Mircea a crescut, i-au dat primii dinți, Iuliana și-a pregătit diploma, Domnica a rămas cu el cât ea se ocupa de studii. O nouă ordine, cu teamă, dar și speranță.
La sfârșit de octombrie a venit scrisoare de la Vasile. De mână, pe hârtie galbenă. Operația e pe 12 noiembrie. Dacă nu ies cu bine, mulțumesc pentru atunci. Pentru că nu m-ai învinuit. Pentru că ai acceptat. Fără adresă, fără cerere de răspuns.
Domnica a citit-o de două ori, a pus-o în sertar.
Iuliana a văzut plicul, a întrebat: De la cine e? De la Vasile. A dat din cap, nimic altceva.
Apoi a venit revelionul. Au rămas amândouă cu Mircea, Zina era la fiică-sa, Marina le invitase, dar Iuliana refuzase. S-au trezit cu mandarine, Iuliana a făcut salată boeuf, Domnica a scos o tartă cu mac uitată în congelator. Mircea s-a culcat la șapte, neatins de sărbătoare.
La zece stăteau la masă, televizorul bolborosea în fundal, fiecare tăcea în sinea ei. La un moment dat, Iuliana a ridicat capul:
I-am scris, a spus. Când s-a născut Mircea, i-am scris că are un fiu.
Domnica a înțeles despre cine e vorba.
Și?
Nu mi-a răspuns. M-a blocat. Nu exist nici în telefon, nici pe mail, nicăieri.
A tăcut.
Știu că e vina mea. Știu că nu mi-a aparținut niciodată. Dar putea măcar să spună ceva. Orice. Să știu doar că mesajul a ajuns. Dar el… a dispărut. Ca și cum nu existnici eu, nici Mircea.
Pe fereastră, primele petarde asudau cerul. Iuliana a șoptit, aproape pentru ea:
Mi-e rușine, mamă. Că am ales omul ăsta. Că i-am dat totul fără să vorbesc. Și acum mi-e rușine chiar și ție să-ți spun. M-am obișnuit să mă descurc singură, și mi-e rușine să recunosc că nu pot.
Domnica s-a uitat la ea, a căutat cuvinte înțeleptedar nu i-au venit. În loc să filozofeze, a zis simplu:
Suflete… și eu am făcut alegeri proaste. Și eu am luat omul care m-a lăsat singură și m-am învinovățit toată viața că n-am fost destul de femeie. Și am rămas singură. Dar tu nu ești. Ai un copil, mă ai pe mine. Nu ești singură, Ilio.
Iuliana a privit-o lung, i s-a topit fața de griji.
Am fost supărată pe tine, foarte supărată. Că n-ai văzut, că munceai mereu, că ai luat banii de la tata și l-ai iertat.
Știu.
Nu înțeleg cum l-ai putut ierta.
O să înțelegi. Nu vrei încă. E altceva.
Iuliana și-a plecat capul, apoi l-a ridicat:
Mamă, îmi pare rău că nu ți-am dat telefon atunci. Că nu ai fost lângă mine când l-am născut pe Mircea. Am crezut că pot, dar a fost o mândrie prostească.
Și mie îmi pare rău că am fost o mamă la care ți-a fost frică să suni. Tot vina mea.
O tăcere curgătoare. Pe ecran promisiuni de artificii.
E frumos, a zis Domnica, despre Mircea.
Da… Zina spune c-ar fi artist.
Zina zice așa tuturor.
Știu, dar tot mă bucur.
Nu s-au îmbrățișat, nu au plâns. Doar când s-a dus să pună ceai, Iuliana a atins-o ușor pe umăr, iar Domnica i-a cuprins mâna o clipă. Asta a fost totnoua lor apropiere.
Au văzut artificiile la geam, Mircea s-a trezit de la zgomot, Iuliana l-a luat în brațe. Toți trei s-au uitat pe geam, cu miez de vis și pantaloni de casă. Anul trecut pe vremea asta, Domnica trăia singură, cu pensia, și nu aștepta nimic de la viitor. Acum avea parte de adevăr, de nepot privindu-se cu gravitate. Poate ăsta este noul început: fără grandilocvență, cu mandarine și ceai.
La început de mai, Iuliana și-a susținut diploma. Domnica a venit singură la facultate, Mircea rămăsese cu Zina, care venise la costum de sărbătoare. În sala cu miros de cărți vechi și un pic de praf, printre alți zece studenți, Iuliana a vorbit sigură, fără hârtie, răspunzând la întrebări. Era epuizată, dar acolo, în lumină, era demnitate și forță.
Când s-a anunțat nota, Iuliana a căutat-o în public, și Domnica a simțit ceva crescându-i în gât. Era să plângă. De cincisprezece ani nu plânsese pentru ea, dar acum s-a lăsat în sfârșit.
Au băut cafea jos, la bufet. Iuliana povestea detalii, Domnica asculta: era parcă o nouă relație, prima vorbă adevărată.
Peste o zi, a venit scrisoare de la Vasile. Operație reușită, medici buni, mulțumesc. Atât.
Iuliana a ținut scrisoarea mult.
Crezi că e de la faptul că l-ai iertat? Că i-a mers bine?
Nu știu, a răspuns Domnica sincer. Poate, poate medicii. Dar ce știu e că, de când am iertat cu adevărat, ceva în mine s-a schimbat. Poate nu contează de ce a mers bine, contează ce-am simțit eu.
Iuliana a privit-o.
Mircea mi-a zâmbit azi. Prima dată, pe bune.
Din nou, gâtul Domnicăi s-a blocat.
E pentru tine. Simte liniștea ta.
Iuliana a privit-o, apoi pe Mircea, care explora cu ochii, iar apoi și-a cuprins copilul în brațe, privind pe fereastră, spre orașul visător de primăvară, unde ceva nou începea fără zgomot, doar cu miros de iarbă, ceai, și cu un copil între două femei care, într-un vis lung și ciudat, tocmai au învățat să fie împreună.
