Basme moderne la Chișinău
În dimineața aceea, Camelia s-a trezit cu sentimentul că urma să se întâmple ceva semnificativ. Soarele strălucea mai cu poftă, păsărelele țiuiau în copaci, iar soțul, înainte să iasă spre birou, i-a lăsat un pupic pe obraz și i-a spus: Tu ești cea mai bună, să știi! Totul era exact ca de obicei. Perfect.
Perfect ăsta era cuvântul după care Camelia își măsura întreaga existență. Soț perfect: Andrei, afacerist, de succes, grijuliu. Copii perfecți băiat la facultate, fată eminentă la liceu, amândoi cuminți, fără bătăi de cap. Apartament perfect în centrul Chișinăului, vilă la Vadul lui Vodă, mașină nouă. Și ea… perfectă: dichisită, slăbuță, la patruzeci și cinci de ani arătând fără efort de vreo treizeci și cinci.
Prietenelor aproape că le ieșeau ochii din cap de invidie: Cami, tu trăiești într-o poveste! E viața ta, nu basm?. Camelia zâmbea modest și gândea: da, poate chiar am noroc. De parcă norocul avea vreo treabă aici. Ea mereu a știut cum trebuie. Cum să arate, ce să spună, cum să fie gospodină de milioane, cum să-l susțină pe Andrei, cum să educe copiii. Își investise sufletul, timpul și toată energia în perfecțiunea asta de carton lucios.
Andrei era epicentrul universului ei. S-au cunoscut în al patrulea an la universitate frumos, ambițios, cu familie bună (nu degeaba se spune copil de oameni). Fetele se topeau după el, dar a ales-o pe ea, pe Camelia. S-a simțit ca într-un film cu happy-end.
A urmat căsătoria, apoi afacerea lui în creștere, cariera ei (contabil-șef la o companie de top), apoi copiii. Totul a mers ceas, ca un tango repetat pe portativ.
Uneori, totuși, Camelia observa mici nereguli. Andrei putea să rămână pe gânduri, uitat pe geam, și să nu audă ce spune ea. Pleca-n delegații și suna mai rar. Sau o privea cu o tristețe stranie, ca și cum ar fi ascultat Radio Europa Liberă pe ascuns.
Andrei, ce ai? întreba ea.
Nimic, sunt obosit, răspundea el, cu voce de om trecut prin meandrele economiei de piață.
Ea nu făcea caz. Eh, a obosit, doar nu e primul bărbat din Moldova epuizat de afaceri.
***
Într-o marți, Camelia a poposit la biroul lui Andrei trebuia să semneze niște hârtii, tot el a rugat-o. Secretara nouă, Ana-Marina, părea tot un mic rândunel: Dl Andrei e ocupat, poate așteptați afară? Camelia a dat din mâini: Nu, nu, eu-s de-a casei, liniștește-te!.
Și a intrat fără să bată.
Andrei era la birou, butonând la laptop. Pe monitor poza unei femei. Tânără, arătoasă, cu păr lung, blond, ochii parcă un pic plângăcioși. Camelia a aruncat un ochi și s-a mirat: la câtă treabă are, stă să admire poze cu alte domnișoare?
Andrei, am venit pentru acte, îi zise.
El a tresărit și a închis rapid fereastra de pe ecran. Dar Camelia observase. Și brusc, ceva s-a rupt în interior.
Da, sigur, se fâstâcea Andrei, scotocind în sertar. Uite, totul e aici, semnezi și lași, le ridic eu.
Cine era pe ecran? întrebă Camelia, cu un calm de manual, știind deja că urmează ceva rău.
Cine? Ha, doar o colegă… De la firmă…
Colegii se admiră în fullscreen, așa… pe ascuns?
Cami, hai, nu începe, zise încurcat. Ți s-a părut.
Ea a luat actele și a ieșit. Dar sămânța îndoielii deja se pusese la dospit.
***
Bineînțeles, Camelia s-a apucat de investigații. Nici nu a vrut, că mâinile au făcut totul singure. A luat telefonul lui, cât era la duș. A găsit conversația. Ascunsă, cu parolă data nașterii fiicei. El niciodată nu schimba parolele.
Mi-e dor, scria ea.
Și mie. Ne vedem curând, răspundea el.
Ea… nu bănuiește, nu?
Nu. Totul e pe făgaș.
Camelia citea, nevenindu-i să creadă: cinci ani. Băiatul își făcuse o a doua viață în paralel. În timp ce ea gătea, creștea copiii, îl întâmpina cu zâmbet, el dezvolta alt subsol existențial.
A răsfoit totul înapoi. Poze dulci, vorbe siropoase, planuri de întâlnire. Și, deodată, fraza fatală:
Tu știi că ești unica mea. Din facultate. Dacă nu erau părinții atunci, n-am fi ajuns aici. Cami e o femeie bună, dar așa a vrut soarta.
Camelia a citit de trei ori.
Unica. Din facultate. Soarta.
Deci, ea n-a fost niciodată iubita, ci… derivata comodei realități. A fost acolo, lângă el, când adevărata dragoste s-a evaporat.
Seara, Camelia stătea în bucătărie, privind spre apus. Cum să mergi mai departe? Ce să le spui copiilor? Ce faci cu toți anii care s-au dovedit a fi fațadă?
Andrei a intrat, i-a văzut figura și a priceput totul.
Știi deja, nu? a zis fără vreun efort de a ascunde.
Știu, răspunse ea. Cine e?
El a tăcut mult, apoi s-a așezat și și-a ascuns fața în palme.
Camelia, iartă-mă, n-am vrut să afli așa.
Dar cum ai fi vrut? S-o ținem tot așa, tu în gând la alta, acasă la mine?
Nu, nu e chiar așa, încerca el slab.
Nu minți, te-am citit. Unica din facultate. Spune tot. Vreau să aud.
Și i-a spus.
O cheamă Viorica. S-au iubit pe vremea când făceau grupe împreună la facultate. Planuri de căsătorie, ochi negri ca vișina, visuri cu rafturi de cărți. Doar că părinții ei au zis că Andrei nu-i de nasul lor: fără avere, fără neam, fără nu știu ce. Au luat-o pe fată, au mutat-o la Bălți, au măritat-o strategic. Viorica plângea pe sub cearșaf, dar ce să faci?
Andrei a așteptat doi ani. După, a întâlnit-o pe Camelia. Drăguță, serioasă, apropiată de familie. Și-a spus: de ce nu?
Au făcut nuntă, copii, businessul a pornit ca din tun. Și, zice el, toată viața parcă se străduia să arate părinților Vioricăi și sieși că e cineva. Dar Viorica a rămas mereu acolo, ca un magazin vechi în centrul orașului.
Ne-am reîntâlnit din întâmplare, povestea el. Era divorțată, singură, fără copii. Totul a revenit. Și n-am avut putere să mă chinui mai departe.
Dar pe mine m-ai chinuit douăzeci de ani? întrebă Camelia, vocea tremurând.
Te respect ca femeie, mamă, soție. Ți-am dat tot ce am putut.
Numai iubirea nu. Iubirea era rezervată altcuiva. Asta e.
El n-a mai zis nimic. Pentru că era adevărat.
***
Pregătirile de plecare au fost scurte. Camelia mereu a știut: dacă pleci, pleci. Fără scene, fără hai să încercăm iar. Se respecta prea mult pentru a juca la nesfârșit rolul de soție de decor.
Le-a explicat copiilor calm, fără crize. Băiatul a încercat să discute cu Andrei, dar ea l-a oprit: Ionuț, lasă. E între noi, vă rog nu vă băgați.
Fata plângea: Mămică, cum o să fii singură?.
Am eu pe cineva: pe mine. Și nu e puțin, crede-mă.
A închiriat un apartament nou, într-un cartier liniștit.
Primele luni au fost iadul. Noaptea nicio picătură de somn, ziua la serviciu, cu zâmbet în colțul gurii. Dar noaptea, când rămânea cu fantomele trecutului, înțelegea tot ce-a trăit a fost prea frumos să fi fost real.
Partea cea mai amară nu era trădarea, ci că, deșteaptă fiind, nu a văzut nimic. Sau, mai sincer, n-a vrut să vadă. De dragul pozei cu familia ideală.
***
După aproape un an, când ranile dădeau să se cicatrizeze, Camelia s-a întâlnit întâmplător cu o cunoștință comună.
Știi, Andrei s-a însurat cu Viorica! Poveste de film! Iubire din studenție, părinții i-au despărțit, dar iaca s-au găsit.
Camelia a zâmbit cum numai fostele soții știu să zâmbească: politicos, cu un pic de ironie.
Da, ce romantic, a spus ea.
Acasă, s-a așezat pe scaun la bucătărie și, pentru prima oară după atâta timp, a plâns. Nu de durere aia se mai tocise între timp. De ciudă, că a fost mereu doar fundalul. Scenografia comodă pentru un bărbat care aștepta pe alta.
Camelia i-a făcut copii, i-a ridicat casă, i-a sprijinit afacerile, a băgat capul la soacră, s-a străduit la toate mesele cu prietenii lui. Iar el reacționa doar la amintirea altei femei. Cel mai rău era că n-avea ce să schimbe. Dragostea nu se obține cu forța, nu cucerești primul loc, dacă ai pornit de pe locul doi.
***
Au mai trecut doi ani.
Camelia s-a deprins să trăiască singură. Și culmea! Chiar îi plăcea. Nimeni nu pretinde ciorbă la ora 19:00, nimeni nu bombăne dacă întârzie la birou, nimeni nu visează la fetele de pe Facebook privind nostalgic în ceașca de cafea. Copiii s-au maturizat, băiatul s-a însurat, fata a intrat la master. Se vedeau deseori, iar relația cu copiii devenise una de prieten, nu de autoritate.
Prietenelor le plăcea să o tachineze: Cami, dar bărbați? Tu încă ești frumușică, de ce nu-ți faci de cap?. Ea ridica din umeri: Nu m-am săturat de libertate… ce să fac cu necunoscuți?
De fapt, îi era teamă. Să nu ajungă iar varianta convenabilă. Să nu creadă din nou în vorbe goale, să nu devină preludiul altcuiva către dragostea adevărată.
Mai bine singură decât pe lângă oricine, zicea. Am eu grijă să fiu pe primul plan la mine!
Într-o seară, răscolind dulapul cu amintiri, dă peste albumul de nuntă. L-a răsfoit îndelung, uitându-se la ochii ei tineri, la zâmbetul lui de atunci. Crezuse că asta-i fericirea totală.
Acum?
Acum, a pus albumul la fundul sertarului. Nu l-a aruncat, totuși: memoria e memorie. Dar nici nu-l lasă la vedere.
Prin geam intra lumina soarelui. În sufragerie răsuna o baladă veche vecinii renovau ceva. Viața mergea înainte, fără scenarii de basm.
Camelia s-a privit în oglindă: încă fit, încă elegantă, cu ochii senini și zâmbet discret.
Bravo, fată, ai reușit, i-a spus reflexiei.
Și chiar avea dreptate. A reușit nu pentru că și-a găsit jumătatea perfectă. Ci pentru că s-a regăsit pe ea însăși.
Pe cea pe care era cât pe-aci s-o piardă urmărind imaginea de soție ideală. Pe aceea care știe să fie singură, fără să fie singuratică. Pe cea care-și cunoaște valoarea.
Și asta nu are preț, nici în lei moldovenești.
Andrei, între timp, mai dă câte un mesaj scurt. Felicitări protocolare, de sărbători. Camelia răspunde politicos și lasă totul acolo.
N-are răutate. Orice urmă de supărare s-a dizolvat de mult. A rămas doar liniștea: ea a fost o soție bună. El nu a fost bărbatul ei. Atât. Doar că au descoperit asta prea târziu.
Iar Viorica… Viorica locuiește în casa de pe strada Mircea cel Bătrân, cu fostul ei soț. Scrie lumea că sunt fericiți. Camelia chiar se bucură pentru ei. Măcar povestea lor are happy-end, fie și pe socoteala altcuiva.
Astăzi, Camelia merge la yoga. Pe urmă, cafea cu o prietenă. Seara, e invitată de băiatul ei și nora la localul cel nou din centru.
Are cu ce-și umple viața, slavă Domnului. Își face singură povestea.
Uneori, în pat, înainte să adoarmă, îi mai vin gânduri: și dacă era altfel? Dacă chiar o iubea Andrei? Dacă îmbătrâneau împreună, așteptau nepoți, mergeau la vilă…
Dar se întoarce pe partea cealaltă, adoarme rapid, pentru că nu are rost să regreți ce n-a fost. Ce-a fost, a fost. Și de acolo a ieșit învingătoare.
Nu pentru că a învins pe altcineva. Ci pentru că nu s-a pierdut pe sine.
