Pe vremea când eram copil, îmi amintesc că Magdalena, la doar patru ani, a rămas fără părinți, pierzându-și mama într-un accident trist, provocat de trăsura unui vecin din Chișinău. Tatăl ei, Gheorghe, și-a pus sufletul pentru a-i fi alături, trăind o viață grea, istovitoare, care l-a îmbătrânit înainte de vreme. Chiar dacă i-a dăruit magiei copilăriei tot ce a putut, odată adultă, Magdalena aproape că nu l-a mai vizitat, iar după ce s-a măritat, și-a văzut de viața nouă, venind pe la tata doar din când în când.
Magdalena muncea zi și noapte, așa că-l însărcinase pe soțul ei, Ion, să-i trimită bani tatălui cu regularitate, însă Ion se împotrivea, considerând că Gheorghe nu merita asemenea ajutor. Tata, neștiind însă de toate acestea, își punea nădejdea că fiica lui îl va sprijini cumva la bătrânețe. Când suferința l-a apăsat tare, o vecină i-a șoptit să ceară pensie alimentară, dând-o în judecată pe Magdalena. La tribunal, întâlnirea lor era plină de tristețe, iar ea îl privea neîncrezătoare, cu ochii înlăcrimați:
Tată, chiar ai ajuns să mă vezi doar târându-mă prin sălile judecății? a zis Sfioasă Magdalena, cu glas tremurat.
Gheorghe și-a șters lacrimile cu mâneca: Magdalena, n-am avut bani nici de-o pâine două zile la rând. Am crezut că vei ține cuvântul dat. Poate că te-am crescut greșit…
Știi bine că muncesc. Ba chiar Ion ți-a dat bani și ți-a adus produse. Nu mă mai face să mă simt vinovată, a răspuns Magdalena aspru, iar Ion i-a întărit vorbele.
Au tot discutat, voci ridicate, până când bătrânul Gheorghe, plin de durere, a spus: Am ceva de destăinuit. Lacrimile îi picurau pe obraji, iar Magdalena, văzându-l așa, a rămas pe loc.
Tata i-a povestit cum într-o zi, pe când trăia încă mama ei, Anuța, a găsit în fața porții o cutie cu o copiliță. Anuța văzuse mica ființă lângă gunoaie și, fără să stea pe gânduri, au hotărât împreună s-o crească ca pe fiica lor acea copiliță era Magdalena.
Copleșită de revelație, Magdalena și-a cerut iertare tatălui, iar Gheorghe, cu inimă blândă, a dat uitării procesul.
Mai târziu, a aflat că Ion nu-l vizitase niciodată pe bătrânul, și că le risipise banii pe lucruri nefolositoare. Sufletul Magdalenei s-a strâns de părere de rău și a hotărât să îl lase pe Ion, mutându-se din nou cu tata. În îmbrățișarea regăsirii, au trăit liniștea și bucuria pierdută, împărțind pâinea și dragostea dintr-o modestă casă de la marginea Chișinăului.
