Andreea se trezise alergând printre norii mov ce pluteau deasupra Chișinăului, dar încă de la primele bătăi de ceas, simțea că soarele o urmărește cu ochi acri. Când ajunse la lucru, cu sufletul strecurat ca un fir de apă printre pietre, îl știa pe Victor acasă, trântind ușile din Sântana Nouă ca și când pământul i-ar aparține. El, în mintea lui, era buricul târgului, mereu plin de sfaturi prețioase de vândut la preț de nimic moldovenesc și atent doar la propria poveste.
Indiferent de câtă carte avea Andreea, Victor găsea mereu ceva cu care să-i pună la îndoială reușitele. O striga slabă, de parcă ar fi pierdut oile pe câmp, și îi repeta că oricum greșește tot: Ia uite, nici mămăliga nu ți-o iese ca lumea! Zilele treceau de parcă cineva le-ar fi scos de sub tipar, iar visul roz de odinioară al Andreei începea să devină cenușiu, ca o fotografie veche uitată pe pervaz.
Frustrarea i se agăța de suflet ca o umbră de copac uscat în bătaia unui vânt crud de martie. Cu timpul, devenise expertă în a nu-i răspunde lui Victor, ci doar în a-i oferi liniștea ca pe o lingură de zeamă lungă, să nu fie și ceartă, și poveste. Dar în ziua aceea, sub lumina unui bec chior și o ciorbă de legume pe jumătate uitată pe aragaz, i s-a rupt răbdarea. Și-a deschis gura cu atâta hotărâre, încât aerul din bucătărie s-a oprit.
Când Victor s-a întors de la treburile lui importante, și-a făcut apariția în bucătărie cu ghetele pline de noroi culeasă de pe ulița principală. Nu vedea nici mizeria, nici masa la care Andreea și Maria, fata lor, încercau să găsească liniștea. Vocea Andreei a sunat lin, dar apăsat: Victor, te rog, descalță-te! El, ca un cal nărăvaș, nici nu a clipit. Așa că, Andreea și-a repetat cuvintele, pe silabe, să o audă și pereții vopsiți cu miros de măr copt.
Uimit că Andreea nu mai tace, Victor și-a adunat indignarea, transformând-o într-o furtună. Dar Andreea, stând dreaptă ca o lumânare, nu s-a ferit. I-a amintit cine este ea, ce-a muncit și ce înseamnă să fii respectat sub acoperiș de familie. Dacă vrei să mă ajuți, anunță-mă din vreme, nu când capra-i gata mulsă și laptele scurs! i-a spus cu o voce ce nu mai tremura.
Cu fiecare frază, Andreea simțea că aruncă o haină veche de pe ea. Și-a spus că nu mai gătește la comandă ca la un popas, că nu-i mai urmează toanele, și că, de azi înainte, ea decide pentru sine și pentru bucuria Mariei. Pentru prima oară, respira ușor, ca după o ploaie caldă de vară.
A ieșit în curte cu un sac de gunoi acolo erau pastele și cârnații făcuți la repezeală, parfumați cu supărare. Ploaia mocănească i s-a lipit de haine, dar nu-i păsa. Pe Victor îl lăsase să joace singur hora nervilor. Două ore s-a plimbat printre străzile umede, sau poate plutind pe bulevardul Ștefan cel Mare, până când frigul i-a intrat sub piele.
Când s-a întors acasă, udă fleașcă, Victor a privit-o ca și când ar fi văzut-o prima dată. I-a adus un halat gros, i-a turnat ceai de tei și i-a spus ceva ce, în vis, semăna cu grijă adevărată. El ar fi vrut să tacă, dar și să se facă înțeles, iar Andreea i-a șoptit: Dacă vrei să mai fim, trebuie să te schimbi cu adevărat, nu doar să mă asculți acum.
Victor s-a uitat la Maria, la Andreea, la farfuriile încă aburinde de supă și a băgat de seamă că nu-i era ușor să piardă lumina casei. A promis că se schimbă, că niciodată nu va trata familia ca pe niște umbre. În semn de bunăvoință și mirosind a nou început a pus mâna pe tigaie și a făcut o carbonara, cum văzuse la televizor, dar cu brânză de vaci și smântână moldovenească.
În aer plutea sentimentul ciudat că peste colinele Basarabiei, cineva începuse să cânte la nai. În visul lor, casa nu mai era doar a lui Victor, ci a tuturor, ca o poveste fără sfârșit spusă la gura sobei sub ploaia albă de mărțișor.
