27 mai
Mă uit în fiecare zi la inelul pe care mi l-a lăsat mama mea dragă, Dumnezeu s-o odihnească! Pentru familia noastră din Chișinău, acest inel a simbolizat mereu legătura dintre generații, o tradiție la care ținea foarte mult: să fie transmis primului născut. Nu pot uita momentul când mi l-a pus în palmă, cu mâinile-i subtiri și chipul blând, spunându-mi să-l păstrez cu grijă.
Frații mei mai mici, Ion și Bogdan, nu prea au crezut vreodată în aceste obiceiuri vechi, zicând că-s desuete. Totuși, pentru mine a însemnat enorm. Când am cerut-o pe Alina de soție, după câteva luni de când ne cunoșteam, cu acest inel în mână, ochii i s-au luminat ca în poveștile bunicii. Era mândră și fericită.
Nu trecuseră nici trei săptămâni de la logodnă, că-și bagă și fratele meu, Ion, coada. A venit nervos pe la mine, spunând că el consideră nedrept să nu folosească el inelul pentru a-și cere iubita, pe Mihaela, cu care trăia de cinci ani. Mama mereu i-a avut drag pe Mihaela, dar nici vorbă să-i promită acel inel.
Nu-i drept, Vlad!, mi-a strigat, tu abia o cunoști pe Alina, cine știe cât ține chestia asta! Dacă vă despărțiți, ce faci atunci cu inelul?
Am încercat să-i explic calm că mama m-a văzut ca pe cel mai mare, și mi l-a oferit clar, fără echivoc. Dar n-a vrut să înțeleagă. Am ajuns să ne certăm de numa, să urlăm unul la altul, simțindu-mă trădat. Mă durea să văd cum lucrurile s-au transformat atât de urât între noi.
Am decis apoi că cel mai bine e să nu-l chem pe Ion la nuntă. Știam ce scandalagiu poate fi și n-aveam chef de circ într-o zi atât de specială. Nici n-a contat, că a apărut oricum, deși nu era invitat. Cu voia lui Dumnezeu, petrecerea se derula bine, toți rudele și prietenii adunându-se la nunta noastră cu Alina, la un restaurant frumos pe malul Bâcului.
La un moment dat, Ion s-a ridicat și a început să strige:
Ascultați, oameni buni! Toată lumea crede că suntem aici să-l sărbătorim pe Vlad, dar nu știe nimeni că fratele meu e, de fapt, un om fără scrupule… Și nevasta lui la fel!
Oaspeții se priveau între ei, neștiind ce să creadă. Ion urla că i-am furat verigheta mamei, că n-am niciun drept asupra ei… Simțeam cum mi se rupe inima. Alina plângea, eu tremuram de nervi și rușine.
Nunta s-a continuat, dar bucuria s-a stins. În noaptea aceea n-am putut închide un ochi, iar relația mea cu fratele meu s-a rupt. Șase luni n-am mai vorbit deloc. Doar cu Bogdan, cel mic, am mai păstrat legătura.
Zilele trecute, Bogdan a venit la noi acasă, aducând vestea că se însoară și că și-ar dori să fim prezenți amândoi la nunta lui, eu și Ion. Însă rana era prea mare în sufletul meu; când am refuzat invitația, toată lumea a început să creadă că sunt răuvoitor, că nu am inimă.
Nu știu dacă am să pot ierta vreodată, sau dacă îmi voi recapăta cândva liniștea. Când îmi amintesc cum fratele pe care-l consideram cel mai bun prieten mi-a stricat ziua cea mai importantă, simt un gol pe care nu îl poate umple nici timpul, nici cei dragi. Exact ca vechile noastre tradiții, se pare că unele răni se transmit din generație în generație…
