Am visat că făceam curățenie într-o casă veche din Chișinău: am măturat fiecare colțișor, apoi am început să frec podelele cu apă și săpun. Soacra mea, Ecaterina, a venit ca o umbră dintr-o cameră plină de fotografii cu oameni necunoscuți și din ochii ei au căzut intenționat coji de semințe de floarea-soarelui, proaspăt cumpărate de la piața centrală, direct pe podeaua curată. M-am uitat la ea, ca și cum încercam să citesc un glas în aburii unui ceai de mentă.
Mămucă, de ce ai făcut asta? Te-am văzut, ai aruncat intenționat!
Ecaterina s-a uitat la mine de parcă eram o vrabie rătăcită și-a spus:
O să speli din nou! Nu pățești nimic! Cine să te plângă?
Apoi, mulțumită de mica ei farsă, s-a dus înapoi spre patul acoperit cu un covor moldovenesc și s-a acoperit cu ziarul Jurnal de Chișinău, pe care îl citea de atâtea ori, ca și cum ar fi căutat răspunsuri din altă lume.
Am plecat la bucătărie, am luat mătură de nuiele și lopețică veche, și am început să adun cojiile ca niște gânduri risipite.
Ecaterina citea și mai răspicat, ca să nu mă audă, rânduri despre mere de Leova și politică din Moldova.
De ce mă urăști, mătușă Ecaterina? Cu ce am greșit? De ce te bucuri să râzi de mine? Gătesc pentru tine mămăligă, spăl hainele, calc fețele de pernă și fiica mea, Viorica, te ajută mereu! De ce numai dispreț ai pentru mine? am întrebat, încercând să o prind între paginile ziarului.
Dar ea nu s-a întors, nici ca umbra unei ramuri, și nici cu un cuvânt n-a răspuns. Nu am mai așteptat scuze sau vreo explicație.
Am izbucnit în plâns, cu lacrimi ca roua dimineții de pe dealurile Orheiului. Am terminat podelele și am plecat tăcută spre următoarea povară a zilei: spălatul rufelor în balie și apoi fuga la magazinul de legume, unde vânzătorul vorbea de prețuri în lei moldovenești și de roșii din Bălți.
Mereu aveam de făcut: curățenie, mâncare, spălat. Când lucram, timpul părea să treacă ca un râu năvalnic și fără urmă.
Soțul meu, Petru, a murit demult, pe când Viorica nu avea decât 8 ani și cântecul de copil în glas. După înmormântare, Ecaterina a zis sec, cu glas de stăpână:
Rămâi cu mine! Nu te las să pleci! Satul nu trebuie să spună că v-ați rătăcit!
Nu aveam unde să mă duc sora mea, Lidia, cu copiii ei, locuia cu părinții noștri în apartament mic de la Botanica. Nu mai era loc nici de-un vis pentru mine și copilul meu.
Am crezut mereu, cu încăpățânarea unei berze, că până la urmă mă voi împăca cu Ecaterina, deși era mereu cu norii deasupra sufletului. Dar minunea n-a venit niciodată.
La hramuri și în piața satului, Ecaterina se purta ca o mamă model cu mine. Dar acasă, între pereții plini de umbre, mă batjocorea cu vorbe adânci precum fântânile uitate:
Ești o nătângă! Cine te vrea, Rusanda? Ai copil! Ai rămas singură pe lume, numai cu Viorica! Poți sta cu noi, și când om muri primești casa! Dar dacă nu mă asculți, dau casa altuia și tu nu o să mai ai nimic!
Mă gândeam mereu la asta cu frică, ca și cum aș fi prinsă într-un vis de iarnă. Acceptam tot ca să-i fie bine Vioricăi mele.
Iar Ecaterina nu se lăsa. Ajunsese la al nouălea deceniu, dar sănătatea îi era ca vântul de toamnă, nici cald, nici rece. Cheltuia pensia pe unt sărit de la Ungheni și caș de la Edineț. Mereu cerea doar bunătăți și delicatese.
Cu timpul am priceput: m-am rătăcit din prima clipă, nu trebuia să cadă învoiala cu Ecaterina și să rămân. Am rezistat, am înghițit umilința ca pelinul din pahare străine, ani și ani.
Acum, Viorica termină Universitatea de Stat din Moldova. Are un băiat care o iubește, Ion, cu care va face nuntă la toamnă. El e înalt, cu ochi blânzi, și după nuntă vor locui împreună. Sper atât de mult că fiica mea va avea noroc, cum n-am avut eu.
Îmi vine să plâng pentru mine și pentru anii care mi-au alunecat într-o viață de care nimeni nu mai știe…
