Când m-am trezit că am ieșit la pensie, pluteam deasupra unui apartament mare cu două camere, pe strada Eminescu din Chișinău, cu pereții respirați de amintiri și tavanul curgând cu umbre de timp. Mă simțeam singur ca o pasăre rămasă în cuibul care a crescut prea mult, golit de ciripit și viață. Mulți vecini, bătrâni ca mine, se plimbau în jurul apartamentelor lor largi, iar fiecare colț șoptea nostalgii ori tăcere, de parcă tot blocul ridica din umeri: pentru cine mai păstrăm atâta spațiu, când urmașii s-au risipit, și timpul se adună doar pe rafturi?
Un apartament încăpător este firesc atunci când copiii umplu camerele și ciorile ciugulesc firimituri pe balcon, însă când te trezești doar cu pașii tăi prin casă, spațiul prea mare devine o mare de singurătate în care te scufunzi încet, fără ajutor. Chiar și gândul la reparații vopsitul pereților, schimbatul parchetului părea un dans la care nici forța, nici banii mei de pensionar nu mai voiau să ia parte. Achitarea facturilor de gaze, lumină și apă mă secătuia de jumătate din pensia de la Casa Națională de Asigurări Sociale; în timp ce încăperile neumblate rămâneau reci, neîncălzite, și-și păstrau închise geamurile triste.
Întotdeauna am amânat mutatul. Blocul de pe strada Copou avea mirosuri cunoscute, cu nuci coapte toamna pe scări și râsete vechi din curte. Prietenele mele, Ilinca și Domnica, stăteau aproape și ne beam cafeaua sub un salcâm, în spatele blocului, printre șoapte și povești. Dar, într-o noapte fierbinte de iulie, visând toate aceste lucruri, mi-am dat seama că vârsta și trupul meu firav nu mai puteau păstra atât spațiu. Parcă vedeam fiecare colț al apartamentului umplut de umbre, nu de oameni. Și atunci, visul mă aruncă pe o barcă plutitoare peste Bâc, unde restul era doar plecare.
M-au ajutat rudele. Fiica mea, Lenuța, cu soțul ei, Vasile, au apărut dimineața devreme, plutind cu camioane mici de carton. Ei au găsit pentru mine un apartament cu o cameră, pe strada Ion Creangă, și totul s-a învârtit ușor. Noul loc era simplu, mic și cald, lumina cobora în fiecare dimineață peste perne ca o pisică blândă, iar dulapul lăsat de foștii proprietari părea că știe toate secretele din podul bunicilor. O parte din vechiturile mele farfurii ciobite, cojoace uitate și albume îngălbenite de vreme le-am lăsat pe scări, și am simțit cum mi se ușurează nu numai mâinile, dar și sufletul.
Făceam curățenie într-o oră: ștergeam praful de pe oglinda mare, spălam ferestrele care priveau direct într-o grădină cu meri, și restul zilei era doar tihnă. Facturile nu-mi sufocau buzunarul de pensionară, iar fiecare colțișor avea ceva de povestit, chiar și cu spațiul mic.
Prietenii încă veneau la o vorbă și o cafea la masa mea mică. Nu rămânea nimeni peste noapte; nu există spațiu de dormit în plus, și nici n-aș fi vrut să împart visele mele cu altcineva. Lenuța și familia ei erau aproape, ne plimbam pe la Piața Centrală sau ne aduceam flori din Grădina Botanică, fiecare întâlnire fiind ca o sărbătoare mică.
N-ar trebui să se teamă nimeni de un spațiu strâmt dacă sufletul încapă acolo cu toate bucuriile lui. Pentru mine, bătrânețea într-un apartament mic, cu o farmacie la doi pași, un magazin de pâine, și un spital aproape, a fost visul meu ciudat, dar liniștit. Atunci când vine vremea schimbării, nu e doar despre cât spațiu ai, ci despre câte inimi calde au rămas aproape la o plimbare scurtă, la o cafea tăcută, sau la o privire pe balcon, sub norii ușori ai Chișinăului.
