Jurnal personal, 16 octombrie
Azi am simțit o liniște stranie, ca înaintea unei furtuni pe care o aștepți, deși știi că totul se va schimba după ea. Am uns tava cu ulei, am așezat cu grijă cornulețele pline de cartofi, ca odinioară, când Dragoș le savura cu atâta poftă. Mâinile-mi miroseau a făină, iar pe ceasul de pe peretele bucătăriei ticăiau minutele grele. Azi trebuia să iasă totul perfect.
Niciodată nu am fost o femeie deosebită. Mi-am purtat singurătatea ca pe o haină veche, confortabilă. Îmi acceptasem destinul, până când, într-o zi obișnuită, la biroul nostru din Chișinău, a apărut el. Înalt, sigur pe sine, cu niște ochi de-ți tăiau răsuflarea. Mi s-a frânt ceva în suflet, fără să pricep atunci ce anume.
De acolo, viața mea a luat altă cale: dragoste, nuntă în familie restrânsă în curtea mamei la Orhei, promisiunea că totul va fi bine. Ani întregi am crezut că fericirea e ceva ce se poate atinge. Însă la doi ani după nuntă, Dragoș a început să își facă bagajele zicând că trebuie să plece la un training la București, doar o lună. Acea lună s-a întins cât un an. Rar un mesaj, telefoane scurte, reci. Eu am așteptat, am înghițit în sec, am găsit scuze. Până într-o zi, când prietena mea, Ilinca, mi-a spus că l-a văzut la un supermarket din Chișinău, ținându-se de mână cu alta.
Atunci am văzut totul limpede: m-a mințit, m-a înșelat. Nu am făcut scandal, nu l-am sunat, nu i-am cerut explicații. Am decis să aștept. Răzbunarea nu urlă, răzbunarea șoptește.
A trecut încă un an, apoi am primit acel apel banal: Mă întorc acasă, s-a terminat trainingul, spuse el, cu voce plictisită. Fă, te rog, cornulețele tale cu cartofi, mi-e dor de ele.
Nu l-am contrazis. Am pregătit totul cu aceeași atenție ca întotdeauna. Doar că, astăzi, într-unul dintre cornulețe nu era doar piure de cartofi…
Dragoș a intrat relaxat, ca și cum nu fusese plecat niciodată. S-a așezat pe taburetul de lângă geam, a privit bucătăria luminată de becul vechi. I-am zâmbit, fără să las să se vadă nicio urmă de cunoștință despre trădarea lui.
Ai pregătit tu, totuși, cornulețele mele preferate, zise el, făcând cu ochiul către platoul aburind.
A luat primul cornuleț, și-a înfipt dinții în el, bucuros, ca un copil. În următoarea clipă, l-am văzut cum se face galben la față. Înainte ca el să priceapă, deja scuipa bucata în interior, erau cioburi de sticlă, nu cartofi.
Și-a dus palma la gură. Sângele i-a invadat buzele, iar râsul i s-a frânt într-o grimasă de durere. Dinții și gingiile-i sângerau, și am simțit cum mi se răcorește sufletul. El nu se aștepta la așa ceva.
A încercat să spună ceva, dar din gâtlej i-a ieșit doar un horcăit. Se agăță de masă, cu privirea disperată. Făcu să apuce telefonul, însă eu deja îmi luam paltonul gri, avusesem grijă să-mi împachetez o geantă de dinainte.
Aceasta e pedeapsa pentru minciunile și trădările tale, i-am spus cu o liniște care nu mă recunoscusem. Data viitoare când înșeli pe cineva, să-ți amintești de durerea aceasta.
Am ieșit de acolo fără să întorc capul. N-am chemat ambulanța, nu i-am lăsat niciun leu moldovenesc pe masă, nici măcar o vorbă. Dragoș a rămas în bucătăria noastră, cu gura plină de sânge și amintiri amare și cred că, odată cu plecarea mea, a realizat cu adevărat ce înseamnă răzbunarea unei femei care a iubit prea mult.
