I se spunea fata din șanț, copilul care se strecura pe lângă gardul școlii de la marginea Chișinăului doar ca să prindă cu urechea lecțiile purtate de vântul rece de toamnă. Într-o zi, fiica unui mare afacerist moldovean a zărit-o.
Învață-mă, te rog, a șoptit fata cea bogată, împingând stângaci o chiflă caldă în mâinile celeilalte.
Cele două au păstrat taina între ele, până când într-o zi, tatăl celei băgate în seamă, însoțit de oamenii săi de pază, i-a găsit pe amândouă. Fata din șanț ar fi vrut să dispară în pământ de frică. Bărbatul, cu ochii reci, a privit hainele sfâșiate și a întrebat:
Ia spune, cât fac doisprezece ori paisprezece?
Vocea îi tremura când a rostit răspunsul.
Apoi, afaceristul a făcu gest către șofer, iar vorbele lui aproape i-au subțiat sufletul…
Aveam doar doisprezece ani, dar înăuntru mă simțeam bătrână ca Nistrul. Trupul meu era slăbănog, dar sufletul spălat de ploi și zile jefuite de speranță. Mă cheamă Doina. Chipul meu l-ai uita imediat mă confundam cu cenușiul bordurilor din Chișinău, ca zgribul de pe marginea drumului. Oamenii mă depășeau fără să mă vadă. Eram fata din povesti șoptite fata din șanț, copilul ghinionului, fiica acelei femei care vorbea singură cu liniile de pe cer.
Supraviețuirea nu a fost niciodată o alegere. Era ceva ce trupul meu făcea pe pilot automat. Tata nu am avut, nici casă, nici pe cineva să mă țină de mână. Mama mea, Parasca, fusese odinioară frumoasă, așa îmi plăcea mie să cred când îi căutam trăsăturile sub petele de noroi. Avea pomeți rotunzi și ochi calzi în rarele momente când mintea nu-i fugea. Dar, de fapt, gândurile i s-au destrămat demult. Trăia printre ecouri, umbre și felii de trecut. Mă temeam mereu pentru ea, cum ea se temea de toți.
Ziua care a schimbat totul nu s-a născut dintr-o bucurie, ci dintr-o umilință.
Zdrențuroaso! Ia-ți tabla de pe-aici!
Cuvintele au băgat în mine ca frigul ascuțit. Scuipatul s-a oprit aproape de tălpile mele goale. Nu am tresărit. Înțelesesem de ceva vreme că dacă nu reacționezi, oamenii uită de tine.
Femeia țipa lângă lada cu varză:
Crezi c-ai găsit groapa de gunoi aici? Luați-o pe nebuna asta înainte s-o stropească cu apă clocotită!
Am strâns mai tare mâna mamei. Parasca ședea la margine, lângă șanț, desena linii cu degetul în pământ. Făcea conversație cu cineva invizibil. Haina ei lăsa să-i vadă trupul înțesat de urme vechi; nici nu observa. Plutea aiurea.
Hai mamă, am șoptit. Să plecăm…
Oamenii zburau pe lângă noi unii se uitau cu milă, unii oftau, alții clătinau din cap și treceau grăbiți. Niciunul n-a întins o mână.
Pentru ei, nu existam.
Am tras-o pe mama în sus. Era slabă ca un fir de iarbă.
Păsările au furat soarele, spunea în șoaptă. Trebuie să-l aducem înapoi.
Îl găsim noi, i-am răspuns.
Așezarea noastră era o baracă dărăpănată la marginea pieței Centrale. Dacă ploua, ploua și pe noi. Dacă dogorea soarele, dogoream și noi. Dormeam pe cartoane sfărâmate. Noaptea, mama gemea printre coșmaruri. Eu privegheam.
În seara aceea, țineam o hârtie mototolită, plină de cifre scrise cu un vârf de creion găsit.
7 × 7 = 49
8 × 8 = 64
Foamea mă strângea de burtă, dar mintea mi-era vie. Tânjeam după școală fusesem la una, scurt timp, cât o femeie dragă, vânzătoare de plăcinte, mă ajutase cu taxele. Îmi aminteam caietele, tabla, starea că cineva mi-ar păsa. Plecase lăsând în urmă doar gol.
Iar eu, iarăși pe lângă drumuri dar inima încă nu s-a stins. Priveam spre cer printre fumuri și murmuram: Într-o bună zi
Foamea avea orele ei: dimineața era vie, după amiază se-ngroșa în tăcere.
Într-o zi, am făcut ceva primejdios.
Mă goneau de la școlile publice. Haina, mirosul, mi-l citeau în ochi.
Fără taxe, fără intrare.
Așa că m-am dus unde nu mă chema nimeni.
Liceul Sfântul Gheorghe se înălța ca un palat, cu ziduri văruite și garduri de fier forjat. Copiii veneau aduși cu mașini scumpe lumea lor, din altă lume.
La gardul din dos, urzicile creșteau sălbatice. M-am băgat prin ele, m-au tăiat, nu mi-a păsat. Dacă mă găseau, mă băteau ori mă duceau la poliție.
Am stat sub un nuc, lângă ferestre, cu urechea la lecția profesorului.
Fracțiile sunt părți dintr-un întreg
Furmuzam că stau în bancă înăuntru. Răspundeam înaintea tuturor.
Am revenit zi de zi.
Până când, într-o zi, o pereche de ochi m-au zărit.
O umbră s-a oprit lângă mine. Am înghețat.
Tu ești fata despre care vorbesc toți aici.
Glasul era stins. Am ridicat ochii.
O fată, curată, costumul călcat, ecusonul cu numele: Catinca Rusu. Părea de bani gata. Ochii ei nu la fel de siguri.
Nu fur, am bălmăjit. Ascult.
De ce? a întrebat apropiindu-se.
Fiindcă vreau să învăț.
A stat lângă mine.
Eu merg la școală, a rostit, însă nu pricep nimic. Toți râd de mine.
Am privit-o mirată.
Nu ești proastă.
Și mi-a dat cărțile ei.
Poți să mă ajuți?
Timpul a zburat. I-am explicat cifre. Când a sunat clopoțelul, Catinca mi-a zâmbit.
Mi-a împărțit mâncarea ei.
Apoi, în fiecare zi veneam amândouă. Eu i-o explicam, ea mă hrănea. Eram surori tacite.
Mi-a povestit despre tatăl ei, domnul Rusu. El voia doar note de zece.
Într-o zi, am întârziat. Mama se rătăcise pe la Piața Centrală. Când am ajuns sub nuc, era o limuzină neagră, bodyguarzi și un bărbat impunător.
Domnul Rusu.
Respirația mi s-a tăiat.
Cine-i copilul acesta? a răcnit.
E profesoara mea, a răspuns Catinca.
M-a scanat din ochi, apoi:
Cât fac doisprezece ori paisprezece?
168, am murmurit.
A mai pus câteva întrebări. Am răspuns fără să clipesc.
A plecat după mine până la baraca mea.
A văzut-o pe mama, pe Parasca.
A îngenuncheat direct în glod.
Cheamă medicul, i-a spus unui om al lui. Chiar acum.
Mi-a așezat mâna pe umăr:
Viața asta s-a terminat. Mama ta va fi salvată, tu vei veni la noi.
În noaptea aceea am dormit întâia oară într-un pat adevărat. Am plâns și m-am speriat. Catinca m-a îmbrățișat.
Mama a fost la spital, încet și-a revenit.
După câteva săptămâni, aveam uniformă, cu numele Doina cusut pe piept.
Am trecut pe poarta școlii ca într-un vis.
Nu mai eram umbra nimănui.
Domnul Rusu m-a înfiat. Mi-a dat rost, grijă și un drum.
Acum învăț cu sârg. Îi ajut pe ceilalți. Mă așez sub nuc cu Catinca și predau gratuit copiilor care abia leagă cuvinte.
Am învățat ceva:
Nu ești de unde vii.
Nu ești cum te strigă lumea.
Ești ce lupți să devii.
Și uneori o întrebare te poate scoate de la margine.






