M-am măritat la nouăsprezece ani, ca într-un tablou pictat cu pensula subțire a unei veri visătoare. Rămasă devreme fără părinți, soacra mea, Marioara, a devenit a doua mea mamă, cu ochi blânzi și mâini ce încă păstrează miros de colivă și busuioc. Familia noastră seamănă uneori cu stranietatea unui cântec vechi avem trei copii, ca trei spice neregulate pe ogorul unui vis. Mezina, Ecaterina, a venit pe lume vara trecută, la umbra unei vițe.
Marioara, cu zâmbetul ei larg, a rămas ca o umbră bună peste casa noastră. La nașterea primului băiat, Luca, a rămas pironită pe scaun, privind cu uimire la minunea vieții și dând sfaturi ca și cum ar legăna stelele. Eram puțini, tineri și nepricepuți, iar ea ne-a ajutat cu răbdare de mamă moldoveancă.
Luca a fost primul nepot, și Marioara l-a purtat în brațe, de parcă ar fi ridicat o pâine caldă la gură. Când am rămas însărcinată a doua oară, soacra a oftat ca vântul pe sub streșini: “Mai întâi să vă puneți pe picioare, abia apoi copii…” Dar când a apărut Maria, fata noastră chip și fire trasă la indigo cu bunica , Marioara s-a topit iarăși într-o dragoste nemărginită.
Viața își țesea firul: soțul meu, Ilie, deschisese o mică afacere prin Chișinău, iar eu mă angajasem la o grădiniță. Când am aflat de a treia sarcină, am păstrat secretul, parcă temându-ne de privirea dojenitoare a Marioarei. Dar, ca în vis, când a auzit iarăși de un copil, ochii ei s-au luminat, iar obrajii s-au colorat ca prunele coapte.
De atunci, bunica a plutit pe lângă copiii noștri, ajutându-ne la orice pas și eu îi sunt nespus de recunoscătoare. Parcă nici nu trăiesc într-un sat, ci într-o poveste în care fiecare zi aduce ceva neașteptat și miraculos.
Zilele trecute, Marioara a împlinit șaizeci de ani. Într-un aer de sărbătoare, am hotărât să-i mulțumim cu un dar: un voucher la mare, la Constanța, să simtă și ea sărutul sărat al valurilor, să uite de nepoți și să se uite pe ea însăși într-o oglindă de apă. Când i-am dat plicul, toți ne-am adunat la masă, cu sarmale aburinde și vin de Cricova.
N-am văzut niciodată marea, spuse ea. Acum, la bătrânețe, o să pot s-o văd. Vă mulțumesc, copiii mei. O să mă întorc întinerită și o să vă ajut iar cu nepoții.
Când ne pregăteam să mergem acasă, că sora mea rămăsese cu copiii, Marioara a ridicat paharul, cu voce tremurată:
Fata mea, îți mulțumesc pentru grija ta, și pentru că băiatul meu a găsit în tine fericirea. Mulțumesc și pentru nepoții mei. Și, chiar dacă azi e ziua mea, vreau să-ți fac și eu un dar…
Apoi, ca dintr-o pagină de poveste, a scos un micuț cufăraș și mi l-a întins. Înăuntru era un inel cu diamant sclipind în lumina lampilor ca o stea păstrată pe fundul Nistrului. Am rămas uimită de gestul ei. Nu e doar o soacră, ci o femeie minunată, cum puține găsești în sat, în Moldova întreagă.
Acum vreau să-i ofer și eu Marioarei toată dragostea mea, cu recunoștința adunată de la răsărit până la apus. Poate pare visare sau lingușeală, dar știu că o iubesc cu adevărat și, cândva, peste ani, sper să devin o soacră la fel de înțeleaptă precum ea, dusă parcă dintr-un vis în altul, cu pași de mătase pe ulițe de Moldova.
Ne pregăteam deja să plecăm acasă, pentru că sora mea avea grijă de copiii noștri. Atunci însă, soacra mea a decis să ridice un toast.
