Soțul meu ne-a părăsit pe mine și pe copii, lăsându-ne fără un leu în buzunar, iar după un an, și-a spart norocul la propriu.
Povestea noastră a început cu vreo 15 ani în urmă, când eu și Alin, mândru băiat din Bălți, ne-am căsătorit. La început, am aterizat la mama soacră, unde am împărțit patul cu pisica și trei rafturi cu murături. Amândoi trudeam cot la cot la combinatul din oraș. Când am reușit să strângem ceva lei vechi, ne-am mutat într-un cămin obosit, dar chiar și așa, viața părea de aur.
Văzând că are ceva minte în cap, l-am convins pe Alin să meargă la universitate. Mă ocupam de tot: îi scriam referatele, îi făceam temele, practic îi mai lipsea să-i fac și prezența la seminarii. Eu, deși cu studii, cariera mea era cam la pământ, dar mă bucuram că familia era tot ce-mi doream.
Când băiatul nostru, Rareș, a crescut un pic, Dumnezeu ni l-a trimis și pe Ilinca. Imediat cum am simțit că pot, am reluat munca, doar că micuții mei, cu imunitatea în pioneze, trebuiau mereu legați de șnurul șorțului mamei. Totuși, nu m-am plâns: aveam dragoste din belșug și râdeam mult cât să-i țină locul unei vacanțe la mare.
Alin s-a dat tot mai tare pe treabă, iar în timp am pus de-o parte cât să luăm un apartament mai mărișor în Chișinău. Copiii, în extaz: fiecare cu camera lui, gata cu certurile pe spațiu. Dar ce să vezi? Lipsa tot mai frecventă a lui Alin de acasă începea să pută mai ceva ca saramura de scrumbie uitată pe sobă.
Într-o zi, o fostă colegă și ea cam cu inima varză mi-a șoptit că soțul are chef de sport extreme… fără mine. Am prins curaj și m-am dus la serviciul lui, unde am dat peste pescarul care a prins peștele meu. Am rugat-o să-mi lase omul acasă, dar m-a dat cu capul de pereți (la figurat), în văzul tuturor, și a plecat fluierând a nepăsare. Alin a recunoscut totul pe loc: cică s-a săturat de viața dublă și vrea să respire aer proaspăt.
N-a trecut mult și, cu avocați cât tot stadionul Zimbru, m-a lăsat pe mine și pe copii fără până și scaunul șubred din balcon. S-a dus, n-a privit înapoi, și a uitat că există doi copii care-i poartă numele. Cu ajutorul părinților mei, domni din Vaslui, am cumpărat o garsonieră modestă, am găsit de lucru și am început să punem viața pe picioare.
După un an, a apărut la ușa mea: șomer, exact când nevasta cea nouă l-a părăsit, și cu piciorul în ghips după ce-a căzut de pe scaunul directorului. Fără niciun iartă-mă, s-a băgat singur în casă, în căutare de ajutor. Nu i-am deschis deloc punga cu mila nu de alta, dar după ce ne-a lăsat să flămânzim emotional și material, îmi ajunsese. Acum e rândul meu să mă ocup de mine și de copiii mei, cum și el s-a ocupat… de el însuși. Asta da, karma moldovenească!
