Nu o soacră, ci o adevărată făcătoare de minuni!
11 mai
Soacra mea, Ana, locuiește cu noi! Trebuie să-i dau o cameră separată nu mă pot liniști deloc. Alți oameni cresc nepoții împreună, iar ea a ținut, neapărat, să aibă camera ei doar pentru ea! Nici n-am avut timp să mă obișnuiesc cu această idee
În fiecare seară îi ascultam drăguț poveștile despre nouă modele de ciorapi tricotate și despre noile telenovele de la televizor. Nici vorbă să gătească sau să facă ordine prin casă. Ana doar își vede de croșetat și de serialele ei. Nici nu prea îi acordă atenție nepoatei cel mult, o piaptănă și îi spune o poezie. Asta e tot.
Peste o vreme, soacra a cunoscut o vecină, tanti Margareta din blocul vecin, care-și creștea și ea nepoata, o fetiță cam de cinci ani. Și-au găsit de lucru împreună plimbări lungi în Parcul Valea Morilor sau scurte expediții pe la marginea Codrilor. Își puneau ceva de ronțăit în rucsac, câte un termos cu ceai și se aventurau afară, să respire aer curat. Iar fetele, nepoatele lui Ana și Margaretei, veneau și ele, fericite. Aleargă prin iarbă, ridică colibe din crengi, culeg mure și vișine. Copiii nici nu simt de fapt că sunt supravegheați se joacă de capul lor.
Ana și Margareta, dacă le cerea vreun copil străin să vină cu ele la plimbare îi răspundeau:
Adu-ți bunica și hai cu noi!
Dar celelalte bunici nu aveau timp. Una era mereu la piață, alta spăla și gătea. Niciodată nu li se părea potrivit să se oprească în parc cu orele. Se grăbeau să termine treburile casnice.
Cu timpul, am început să mă împac cu ideea că Ana nu mă ajută la treburi. Totuși, avea grijă cu adevărat de nepoată. Fata s-a liniștit, nu mai era veșnic dependentă doar de mine. Acum vorbește frumos, povestește basme și are multă răbdare. Și relația lor s-a cimentat bunica o învață reguli de curățenie, să aibă grijă de haine, să se spele pe față, părul să fie pieptănat dimineața.
Frumos și curat în casă îi place, spunea Ana mereu. Sertarele toate ca la carte, nu aruncăm nimic la voia întâmplării. Dacă scapă cineva o hârtie pe jos, trebuie strânsă. Podeaua, săraca, cine s-o scarpine dacă nu tu? râde bunica.
Bunico, dar podeaua are și ea suflet? Și canapeaua? o tachinează nepoata.
Cum să nu! Fiecare lucru și loc își are rostul în casă: noi avem grijă de lucruri, ele de somnul și liniștea noastră. Fiecare om și fiecare obiect au menirea lor.
Mă tot întrebam, la început, de ce toată lumea o respectă așa mult pe Ana. Nu muncea din greu prin casă, dar mereu avea grijă să domnească voia bună și liniște. Oamenii din bloc îi cereau sfaturi, ieșeau la discuții pe bancă, la umbră. Într-o după-amiază, am ajuns mai devreme acasă și am prins o discuție între doamnele vârstnice:
Noră ca a mea rar găsești, deschisă la vorbă bună, niciun reproș, nu țipă, casa roasă de ceartă nu cunoaște. Își câștigă și banii singură, e vrednică. Băiatul meu e norocos, Dumnezeu să-i dea sănătate! spunea mândră Ana, soacra mea.
Mi s-au aprins obrajii de bucurie și jenă în același timp. Când soacra nu era la noi, eu și soțul ne certam din nimicuri. De când e Ana aici, în casă e liniște parcă și fericirea s-a așezat la noi. Ana îi laudă pe toți, nu caută scandaluri, doar armonie, și totul merge ca uns. Fata noastră crește echilibrată și devine înțeleaptă, ascultând poveștile bătrânești și învățând respectul pentru cei mari.
Pot spune cu mâna pe inimă, în jurnalul meu, că am cea mai bună soacră din lume. Nu e deloc ca în poveștile cu soacre, ci chiar o femeie care face minuni. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi arătat viața noastră fără ea. Lecția pe care o port cu mine adevărata liniște în familie nu se câștigă muncind doar cu mâinile, ci cu inima deschisă către ceilalți.
