Visasem de parcă mă învârteam într-un timp topit, plutind peste străzi strâmte de la marginea Iașiului, străzi pe care mereu mirosea a frunze ude și a pâine caldă de la brutărie. Mă întâlneam cu Victor de parcă era mereu nou, mereu familiar. Trei ani ne-am rostogolit prin anotimpuri, cu cine de familie și teasc de vie, până într-o zi când Victor mi-a propus să rămân la el, la casa părinților lui, o casă cu mușcate la ferestre și tapet cu flori de pe vremea bunicii. După ce ne-am unit în fața altarului micuț din sat, ceva s-a frânt. Sunetele vechiului ceas de perete parcă s-au spart și ele.
Soacra mea, Mariana, avea ochii mici și limba ascuțită. Îl certa pe Victor pentru orice făceam eu, ca și cum el era marioneta melelor decizii. Că încercam să găsesc de lucru în oraș, că uneori îmi permiteam să mă odihnesc o zi acasă: orice motiv se transforma în ceartă. Duminică dimineața a năvălit peste noi, trăgând draperiile, certându-ne că dormim când gospodăria arde de parcă visul nu avea voie să stea în pat. Victor a încercat să mă apere, dar Mariana a strigat că acolo era casa ei, că ea e stăpână între zidurile acelea cu miros de dulceață de vișine.
În acea noapte, când cearceaful mirosea a umezeală și oboseală, Victor a luat hotărârea: căutăm un apartament. Pe internetul vechi care se poticnește la sat, prețurile păreau născute din vis: 3000 lei moldovenești pentru o garsonieră meschină. Dar altă cale nu zăream. Am fugit de acolo ca dintr-o casă bântuită și în oraș, printre troleibuze și blocuri gri, am început să prindem rădăcini noi.
După un timp, cu gândul la viitor, am găsit un colț de pământ spre Bălți. Nu era ieftin, nu aveam bani suficienți nici de fântână. Am cerut ajutorul părinților lui Victor, iar mama mea din sat a trimis cât a putut, mama care a crescut doi frați mai mici după ce tata a dispărut ca o umbră pe drumuri lungi.
Zi de zi, am zidit cărămidă cu cărămidă, iar printre documente, brusc, am descoperit că actul terenului era pe numele Marianei. De parcă visul nostru, și el, era altcuiva. M-am oprit. Am întrebat, cu glasul gâfâind, iar Victor mi-a povestit cum banii au venit de la ai mei, dar numele soacrei a rămas, doar pe hârtie. Dar nu i-am crezut povestea. Am cerut cu strigăt să plece din casa noastră pe care abia o simțeam a mea. Am stat departe o lună cu zăpadă sub geam și ceai rece, dar Victor m-a înduplecat cu promisiuni.
După câteva luni, ca într-un vis cu lumină roz, am aflat că port o viață în mine. Un vis vechi prindea rădăcină, chiar acolo, printre betoane și suspine. Cu vestea aceasta, iarăși, ca dintr-un vis deja trăit, soacra și socrul au dat buzna în viața noastră, chemându-ne la ei, să vadă copilul, să amestece vorbele cu sfaturi necerute. Tensiunile s-au adâncit, fiecare dialog se învârtea ca într-un ceas stricat. Soacra răscolea temeri, aprindea certuri mărunte între mine și Victor, iar eu, obosită, îi aminteam că promisiunile nu se țin cu vorba, iar familia lui mușcă din liniștea noastră.
A venit apoi un episod ca un vis gălbejit: Mariana a sunat-o pe mama mea. În discuție, a apărut ideea să reînscriem casa, dar să cedăm jumătate din valoare. Mama a refuzat, hotărâtă ca pământul ars de soare. Mariana m-a înfierat cu vorbe reci, strigând că nu-s bună de nimic, că nu am hărnicie în sânge.
Atunci am știut că nu putem trăi sub același cer, că banii le comandă și iubirea, și ogorul, și zâmbetul. Am hotărât să mă rup, să-mi scriu propria poveste, să trăiesc după bunul plac, nu după tipare vechi de sat. N-am regretat niciodată am știut că pot să o iau de la capăt, cu pruncul meu, cu rădacini noi. Probabil Victor va rămâne la mama lui, într-o casă cu draperii trase prea devreme.
Întrebarea, ca un ecou din vis, rămâne: am procedat bine?
Poate că, uneori, femeia trebuie să lase trecutul în urmă și să se aleagă pe sine în viață ca în vis, umbrele nu dau pâine, și nici nu încălzesc casa. Decizia mea s-a născut din nevoia de a respira, de a fi ceea ce vreau pentru mine și copilul meu. Fiecare poveste are alte contururi, dar eu am ales libertatea.
