Sunt căsătorită de douăzeci de ani şi niciodată nu am bănuit vreo ciudăţenie. Soţul meu pleca des la Chişinău, zicea că are de lucru, eram obişnuită cu asta, deşi răspundea târziu la telefon şi se întorcea acasă istovit, invocând şedinţe lungi cu şefii. Nu i-am scotocit niciodată în telefon şi nu i-am pus întrebări care să-l agaseze. Am avut încredere în el.
Într-o după-amiază, împătuream hainele în dormitor. S-a aşezat pe marginea patului, încălţat cu ghetele murdare de praf, şi mi-a spus răguşit:
Ascultă-mă, dar nu mă întrerupe.
Atunci mi s-au înmuiat genunchii şi mi-am dat seama că se întâmplă ceva straniu. Cu glas moale, mi-a spus că vede pe altcineva.
L-am întrebat cine e femeia. S-a fâstâcit o clipă, apoi mi-a spus pe nume: Mădălina. Lucrează aproape de biroul lui, e mai tânără ca el. L-am întrebat dacă o iubeşte. Mi-a răspuns habar n-are, dar cu ea se simte mai odihnit, îi zâmbeşte altfel viaţa. L-am întrebat dacă are în plan să plece de tot. A spus:
Da. Nu vreau să mai simulez, să mă mint pe mine şi pe tine.
În seara aceea a dormit pe canapea, cu paltonul pe el. Dimineaţa următoare, când încă stelele nu apuseseră, a ieşit din casă şi două zile nu s-a mai arătat. Când, într-un târziu, s-a reîntors, deja vorbise cu un avocat. Mi-a spus că vrea divorţ rapid, fără circ şi lacrimi. Şi-a început explicaţia cu lista a ceea ce va lua şi ce nu. Eu am tăcut. Într-o săptămână deja nu mai eram acolo.
Au urmat luni în care totul părea cu susul în jos mereu singură, eu cu hârtii, facturi, şi decizii pe care altădată le luăm împreună. Am început să ies din casă mai mult, nu din poftă, ci din nevoia de a nu fi în singurătate. Acceptam orice invitaţie, doar să nu mai aud ticăitul ceasului. Într-o zi, la coada de cafea la o terasă din Parcul Valea Morilor, am întâlnit un bărbat. Am vorbit banalităţi despre ploaia care nu mai contenea, despre cât de aglomerat era oraşul la ora şapte. Din priviri, nu ne dezlipeam.
Azi, mâine, poimâine, ajungem să stăm la măsuţe mici, cu pahare aburite de cafea. Într-o zi, el a spus câţi ani are cu cincisprezece mai tânăr ca mine. Nu a făcut ironii, nu a rostit nimic ciudat. M-a întrebat în şoaptă vârsta, apoi a continuat să povestească de parcă timpul nu ar conta. M-a invitat din nou în oraş am acceptat.
Cu el nu a fost nimic măreţ sau dulcegării inutile. Mă întreba sincer cum mă simt, mă asculta, îmi ţinea palma atunci când îi vorbeam despre divorţ, nu schimba subiectul. Într-o seară mi-a spus drept, fără ocolişuri, că mă place şi ştie prin ce am trecut. I-am spus şi eu: nu vreau să repet trecutul, să mă leg iar de cineva sau să depind. El a zâmbit şi a zis că nu caută nici să mă schimbe, nici să mă repare.
Fostul, bineînţeles, a aflat de la cunoscuţi, după luni de tăcere. M-a sunat brusc, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, şi m-a întrebat dacă e adevărat că ies cu un bărbat mai tânăr. Am răspuns scurt: Da. M-a întrebat dacă nu îmi este ruşine. I-am spus că ruşine ar trebui să-i fie pentru trădare. A închis telefonul fără să mai zică ceva.
M-am despărţit de el pentru că m-a părăsit pentru alta. Dar, fără să caut, am ajuns alături de cineva care mă iubeşte şi mă preţuieşte. O fi asta, oare, un dar ciudat de la viaţă? Sau poate doar o poveste dintr-un vis, în care cuvintele curg ca apa pe Nistru, noapte după noapte, cu alte chipuri şi cu alte întrebări, până se pierd în întuneric.
