Kilenc vörös rózsa… Az anyós csak pár órára ugrott be, de a vő már érezte: ezt nem bírja ki. Azt mondta, hogy leugrik a fürdőbe. Összepakolt, elindult. Ám újabb bosszúság várta: a fürdő éppen felújítás miatt zárva. Végképp elment a kedve mindentől. Haza sem volt kedve menni! Csak bolyongott az utcán, boltba benézni nem akart – “az nem férfihoz méltó”. Szomorkásan leült egy padra. Egyszer csak meglátta: egy házaspár. Olyan hatvan körüliek, csinosan öltözöttek, lassan sétálnak – látszik, hogy együtt vannak. A nő a férfi karjába kapaszkodik, beszélgetnek. A férfi gondolja: „Na tessék, van miről beszélgetniük. Mi a feleségemmel tizenöt éve vagyunk együtt, már mindent megbeszéltünk. Általában csendben vagyunk.” A pár megáll, a férj gyengéden megigazítja felesége sálját. Tovább mennek. „Micsoda dolog! Meg tudták őrizni a szerelmet… Mi meg már észre se vesszük egymást” – agyal tovább a férfi. Az ő neje kicsi, sovány, örökké fáradt, ahogy az a nők szoktak, akiknek már semmi öröm nem jut – megelégszik kevesebbel. Üzemben dolgozik, két gyerek, mindig tele van gondokkal. Otthon sertepertél, soha nem ül le – csak a tennivaló. Elkapott otthonkában, zilált hajjal siet ide-oda, kezében rongy vagy felmosó. Régen leszokott a mosolygásról, örökösen komoly arccal jár-kel. Fodrászhoz ritkán jut el, csak ha már tényleg szégyen az utcára menni. Ül a férfi, és gondolja: „Pedig nagyon szerettük egymást. Hová lett minden?” Megpróbált felidézni valami régi érzést, és csakugyan, valami gyengédség mintha átfutott volna a lelkén, otthagyva meleg nyomokat. Végtelenül megsajnálta a feleségét, valami szépet szeretett volna tenni érte. Nem lehet ülni tovább, a jót most, azonnal kell tenni! Elindult gyorsan, maga sem tudta, hová. A válasz szinte azonnal jött – szinte nekiment egy virágüzletnek. „Virágot venni? Úgysem érti meg, hülyének néz, azt mondja, kár volt rá pénzt költeni. Inkább Mariskának kéne tornacipő, amiben testnevelésre mehet.” Tétovázva arrébb ment: mit tegyen? A gyengédség meleg nyomai édesen sajogtak benne. Legyintett: legyen! Bement, a fiatal eladólány előre köszönt, várakozva nézett rá. Az utolsó virágvétel tizenöt éve volt. Most is gondolta: talán egy szál rózsa elég. Valami belül megsúgta: ne szégyelld, egy szál semmit sem ér. Újra legyintett elszántan: legyen kilenc! Maga is megijedt a saját gondolatától – teljesen meghülyültem? De a kimondott szót nem lehet visszavonni. Kilépett a virágosból, és úgy érezte, mindenki gyanakodva nézi. Felhívta a hazát, hogy megtudja: az anyós elment-e már. Ment fel a lépcsőn, kicsit izgult is – váratlan helyzet: „Na, majd kidob a feleségem ezekkel a virágokkal együtt. Ha ordítani kezd, rögtön összegyűröm és kidobom a kukába.” A felesége most rakta le az asztalra a lisztes zacskót, keze még tiszta volt. Közel lépett hozzá, az asszony semmit sem sejtett. Megállt, hallgatott, izgatottan kapkodott levegő után. Megfordult a felesége, meglátta a virágokat, megdermedt. – Mari, neked hoztam. Nagyon így akartam. Nem haragszol? Az asszony csak nézte, mintha délibáb lenne előtte. – Neked, Mari, neked. Átvette, az arcához emelte, halványan elmosolyodott. S mintha eltűnt volna a gyár, az otthoni gondok, s a tizenöt év! Majdnem suttogva mondta: „Köszönöm.” A váza az asztal közepén állt – kilenc vörös rózsa, mintha besugározná az egész szobát. A nő megsimogatta a virágokat, aztán megállt egy pillanatra a tükör előtt, megigazította a haját. Az arca megenyhült, gondjai helyét könnyed merengés vette át. A férfi mellé lépett, derekánál átölelte. Csak álltak, csendben. Egy pillanatra minden megállt – csak egyetlen pillanatra.

Kilenc vörös rózsa

Az anyós csak néhány órára jött át, de László már az első percben tudta: ezt nem bírja sokáig. Azt mondta, hogy lemegy a fürdőbe, gyorsan összeszedte magát, és elindult.

De a balszerencse nem hagyta el: a fürdőt épp karbantartás miatt bezárták. Teljesen elment a kedve mindentől. Hazamenni szó sem lehetett.

Céltalanul bolyongott a pesti utcákon, se boltba, se kocsmába nem akart bemenni valahogy nem illett hozzá. Leült egy padra egy forgalmas parkban, szomorúan lógatta a fejét.

Egyszer csak megpillantott egy házaspárt, akik lassan, méltóságteljesen sétáltak kézen fogva. Hatvan körüliek lehettek, jól öltözöttek, csendesen beszélgettek egymással.

László nézte őket: Nekik még mindig van miről beszélgetni Mi meg Eszterrel tizenöt éve vagyunk együtt, már mindent megbeszéltünk, jobbára hallgatunk.

Hirtelen a férj megállt, gyengéden eligazította a sálat felesége nyakán, aztán tovább indultak. László szomorúan gondolta: Hát lehet, még a szeretet is megmaradhat? Mi Eszterrel már rég észre se vesszük egymást.

Eszter, a felesége, picike, szikár asszony. Az a mindig fáradt típus, aki évekkel ezelőtt abbahagyta, hogy magára adjon örül, ha a mindennapi gondokat bírja. Gyárban dolgozik, két gyerek, állandó rohanás, soha nincs nyugta.

Otthon csak pakol, tesz-vesz, tök régi köntösben, kócos hajjal, kezében mindig valami rongy vagy felmosó. Már nem mosolyog, arca komoly és merev. Fodrászhoz csak akkor megy, ha már szinte szégyen kimenni az utcára.

László előtörő gyengédséggel gondolta: Pedig mennyire szerettük egymást Hová tűnt minden? Próbálta előhívni a régi érzéseket, és sikerült is: valami meleg, halk érzelem futott végig benne.

Ez az érzés beleitta magát a lelkébe, nem hagyta nyugodni. Hirtelen maga sem tudta hogy felpattant, és elindult. Előtte termett egy virágos stand, kis híján nekiment.

Vegyek virágot? Ugyan már, Eszter kinevet, azt mondja, a pénzt inkább a gyereknek kéne cipőre költeni Mariskának a tornaórára már úgyis nincs miben mennie! tétovázott.

A gyengédség melege azonban tovább lüktetett benne. Végül legyintett: legyen, ami lesz.

Belépett a pici virágboltba, a fiatal eladó mosolygott rá. Tizenöt éve utoljára vett virágot. Egy rózsa? De valami azt súgta: az semmit sem jelent. Túl egyszerű.

Ismét legyintett, érezte, most lépnie kell. Adjon kilenc vörös rózsát! kérte, és elszégyellte magát a saját meghökkent húzásán. Ezek után visszaút nincs.

Ahogy kilépett a ködből a járdára, úgy érezte, minden járókelő gyanakodva bámulja. Felhívta otthon, hogy megtudja, elment-e már az anyós.

Lassan lépdelt fel a lépcsőn, idegesen. Ha Eszter kiabál, ezek a rózsák úgy végzik, hogy összegyűröm és kihajítom a szemetesbe! motoszkált benne.

A konyhában Eszter épp letette a liszteszacskót az asztalra, keze még tiszta volt. László odalépett, ő pedig mit sem sejtve állt, háttal a férjének. László lélegzete kapkodó volt az izgalomtól, csak nézte őt.

Eszter megfordult, meglátta a virágokat, dermedten nézett.
Eszter, neked hoztam. Csak úgy, mert kedvem lett Ugye nem haragszol?
Nem nyúlt azonnal, mint aki álmodik.
Neked van, Eszter, csak neked súgta László.

Eszter lassan átvette, arcához emelte, halványan elmosolyodott. Abban a pillanatban se gyár, se gond, se tizenöt megfáradt év csak a rózsák, csak a mosoly!

Szinte suttogva mondta: Köszönöm.

A vázát az asztal közepére tette, a kilenc vörös rózsa ragyogása mintha bevilágította volna a régi lakást. Kezével elmerengve érintette a szirmokat, aztán a tükör elé állt, igazgatni kezdte a haját.

Arca kisimult, aggódás helyett enyhe álmodozás jelent meg rajta. László hátulról átölelte a derekát. Csak álltak így néhány pillanatig, némán.

Eszter egy röpke pillanatra megállt, csak egy pillanatraAz ablakon át beszűrődő tompa délutáni fény Eszter arcán időtlen csillanást hagyott. László hirtelen egészen biztos volt benne: a mindennapjaik csöndjében is ott pislákol valami, amit csak meg kell tudni látni.

Emlékszel? Régen mindig nevettünk ilyenkor súgta Eszter szelíden, szeme sarkában huncut fény vibrált.

László bólintott. Csak ennyi kellett: egy mozdulat, egy illat, egy percnyi törődés.

A rózsák kinyíltak lassan a vázában, és László úgy érezte, valamilyen láthatatlan szál most újra összeköti őket. Nem mondták ki, de mindketten tudták: holnap is lehet szebb. Ha újra és újra megpróbálják.

És Eszter mosolya, az a régi, amit már elfelejtett, lassan visszatért mintha a nevetése is közelebb volna, mint hitték.

Aznap este a lakásban ünnepélyes csend lett, nem volt semmi különös csak a kilenc vörös rózsa, és két ember, akik végre megint észrevették egymást.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

10 − nine =

Kilenc vörös rózsa… Az anyós csak pár órára ugrott be, de a vő már érezte: ezt nem bírja ki. Azt mondta, hogy leugrik a fürdőbe. Összepakolt, elindult. Ám újabb bosszúság várta: a fürdő éppen felújítás miatt zárva. Végképp elment a kedve mindentől. Haza sem volt kedve menni! Csak bolyongott az utcán, boltba benézni nem akart – “az nem férfihoz méltó”. Szomorkásan leült egy padra. Egyszer csak meglátta: egy házaspár. Olyan hatvan körüliek, csinosan öltözöttek, lassan sétálnak – látszik, hogy együtt vannak. A nő a férfi karjába kapaszkodik, beszélgetnek. A férfi gondolja: „Na tessék, van miről beszélgetniük. Mi a feleségemmel tizenöt éve vagyunk együtt, már mindent megbeszéltünk. Általában csendben vagyunk.” A pár megáll, a férj gyengéden megigazítja felesége sálját. Tovább mennek. „Micsoda dolog! Meg tudták őrizni a szerelmet… Mi meg már észre se vesszük egymást” – agyal tovább a férfi. Az ő neje kicsi, sovány, örökké fáradt, ahogy az a nők szoktak, akiknek már semmi öröm nem jut – megelégszik kevesebbel. Üzemben dolgozik, két gyerek, mindig tele van gondokkal. Otthon sertepertél, soha nem ül le – csak a tennivaló. Elkapott otthonkában, zilált hajjal siet ide-oda, kezében rongy vagy felmosó. Régen leszokott a mosolygásról, örökösen komoly arccal jár-kel. Fodrászhoz ritkán jut el, csak ha már tényleg szégyen az utcára menni. Ül a férfi, és gondolja: „Pedig nagyon szerettük egymást. Hová lett minden?” Megpróbált felidézni valami régi érzést, és csakugyan, valami gyengédség mintha átfutott volna a lelkén, otthagyva meleg nyomokat. Végtelenül megsajnálta a feleségét, valami szépet szeretett volna tenni érte. Nem lehet ülni tovább, a jót most, azonnal kell tenni! Elindult gyorsan, maga sem tudta, hová. A válasz szinte azonnal jött – szinte nekiment egy virágüzletnek. „Virágot venni? Úgysem érti meg, hülyének néz, azt mondja, kár volt rá pénzt költeni. Inkább Mariskának kéne tornacipő, amiben testnevelésre mehet.” Tétovázva arrébb ment: mit tegyen? A gyengédség meleg nyomai édesen sajogtak benne. Legyintett: legyen! Bement, a fiatal eladólány előre köszönt, várakozva nézett rá. Az utolsó virágvétel tizenöt éve volt. Most is gondolta: talán egy szál rózsa elég. Valami belül megsúgta: ne szégyelld, egy szál semmit sem ér. Újra legyintett elszántan: legyen kilenc! Maga is megijedt a saját gondolatától – teljesen meghülyültem? De a kimondott szót nem lehet visszavonni. Kilépett a virágosból, és úgy érezte, mindenki gyanakodva nézi. Felhívta a hazát, hogy megtudja: az anyós elment-e már. Ment fel a lépcsőn, kicsit izgult is – váratlan helyzet: „Na, majd kidob a feleségem ezekkel a virágokkal együtt. Ha ordítani kezd, rögtön összegyűröm és kidobom a kukába.” A felesége most rakta le az asztalra a lisztes zacskót, keze még tiszta volt. Közel lépett hozzá, az asszony semmit sem sejtett. Megállt, hallgatott, izgatottan kapkodott levegő után. Megfordult a felesége, meglátta a virágokat, megdermedt. – Mari, neked hoztam. Nagyon így akartam. Nem haragszol? Az asszony csak nézte, mintha délibáb lenne előtte. – Neked, Mari, neked. Átvette, az arcához emelte, halványan elmosolyodott. S mintha eltűnt volna a gyár, az otthoni gondok, s a tizenöt év! Majdnem suttogva mondta: „Köszönöm.” A váza az asztal közepén állt – kilenc vörös rózsa, mintha besugározná az egész szobát. A nő megsimogatta a virágokat, aztán megállt egy pillanatra a tükör előtt, megigazította a haját. Az arca megenyhült, gondjai helyét könnyed merengés vette át. A férfi mellé lépett, derekánál átölelte. Csak álltak, csendben. Egy pillanatra minden megállt – csak egyetlen pillanatra.
Mult-așteptata nepoțică Năstica Mihăilovna tot încerca să-și prindă fiul la telefon, plecat iarăși într-o cursă lungă. Dar conexiune tot nu era. — Of, ce mi-ai făcut, dragul mamei! — oftă ea cu îngrijorare și formă din nou numărul cunoscut. Suna fără folos — legătura nu avea să apară până ajungea el la vreun port, poate nu prea curând. Și tocmai acum, când era nevoie! Năstica Mihăilovna nu putea închide un ochi de două nopți — toate din cauza fiului! * * * Povestea, de fapt, începuse cu câțiva ani în urmă, când Mișa nici nu se gândea să lucreze pe drumuri de peste hotare. Băiatul era deja bărbat, însă cu femeile nu-i ieșea nici de departe — toate, vezi Doamne, nu erau pe placul lui! Năstica Mihăilovna privea cu durere cum se surpau una după alta legăturile lui cu fete tare de treabă și frumoase, după mintea mamei. — Ai un caracter imposibil! — îi zicea întruna. — Nimic nu-ți convine! Cine oare o să te suporte pe tine, cu așa pretenții? — Nu înțeleg ce ai cu mine, mamă. Doar vrei să ai noră, și nici nu te interesează ce fel de om o fi ea? — Cum să nu mă intereseze! Să te iubească și să fie om de treabă, atât vreau! Fiul tăcea cu subînțeles, iar asta o enerva și mai tare pe Năstica Mihăilovna. Dar cine-i mai priceput în viață aici, ea care l-a crescut, sau el? — Și ce-are, de nu-ți convine, Ancuța, de pildă?! — răbufnea ea adeseori. — Ți-am spus deja. — Ei, bine… — Ancuța poate nu era cel mai bun exemplu, dar Năstica Mihăilovna nu renunța la discuție. — Zici tu că a fost necinstită cu tine. Eu nici așa nu cred de tot… — Mamă! Nu cred că merită să discutăm noi toate detaliile. Nu-i omul lângă care să vreau să-mi petrec viața. — Dar Ecaterina? — Nici ea, — răspundea fiul pe un ton calm. — Și Eugenia? Fetiță grozavă, liniștită, gospodină. Întotdeauna venea și întreba cum poate ajuta, harnică foc, nu? — Da, mamă, ai dreptate. Era foarte drăguță. Dar am aflat apoi că niciodată nu m-a iubit. — Dar tu pe ea? — Probabil nici eu. — Dar Darina? — Mamă! — Ce, mamă? Nimic nu-ți convine! Parcă ai fi Don Juan! N-ai să te potolești niciodată, să-ți faci familie, copii? — Mai bine să încheiem discuția fără rost! — izbucnea într-un final Mihaela și pleca din cameră. “Fix ca tatăl lui, cu toată meticulozitatea și încăpățânarea asta!” — se necăjea și agasa Năstica Mihăilovna. Vremea trecea, fetele veneau și plecau din viața lui, dar visul cel mare, să își vadă băiatul cu casă și copii, nu se îndeplinea. Și, peste toate, Mișa a ales să schimbe meseria — a întâlnit un vechi prieten care l-a chemat la vapor. Și iată, băiatul a acceptat. Zadarnic i-a tot spus mama să nu plece peste mări și țări. — Mamă, ăsta e serviciu tare bun! Să știi câți bani fac băieții? Ai să vezi, o să ne fie bine la amândoi! — Ce-mi pasă mie de banii tăi, dacă nu te văd cu anii?! Fă-ți mai bine familie, nu-ți strica viața! — Da’ familia trebuie întreținută! Când o să apară copii, nu se poate pleca pe mare — trebuie educați. Acu’, cât sunt tânăr, fac bani, pe urmă o să mă liniștesc! Și într-adevăr, Mihaela a strâns bani buni. După primul drum a renovat apartamentul. După al doilea, a deschis un cont la bancă și i-a dat mamei cardul. — Ca să nu-ți lipsească nimic! — Nu-mi lipsește, copil drag! Doar nepoți n-am și trece timpul! Îmbătrânesc! — Ce bătrână, mamă? Glumești! Mai ai pâine de mâncat până la pensie! — îi răspundea el, râzând. Banii nu-i cheltuia Năstica Mihăilovna. Avea leafa ei de farmacistă și trăia modest, pentru ea fiind destul. „Să stea banii acolo cum trebuie. Mișa nici nu verifică. O să vadă ce mamă chibzuită are!” — gândea ea. Și tot așa au trăit câțiva ani. Venit acasă, voia să recupereze timpul pierdut: ieșea cu prietenii, chefuia, pleca cu fetele, de data asta nici nu i le prezenta mamei. Și când mama îl certa, primea răspuns scurt: — Ca să nu te mai necăjești că nu le iau de neveste. Nu-s de însurat, mamă! Îi era ciudă Năsticăi Mihăilovna. Și, mai ales, că i-a zis prea naivă. — Ești prea bună cu lumea, mamă! Prea credulă. Tu nu le cunoșteai cu adevărat. Pentru tine se dădeau bune, dar nu meritau. Mult timp i-a bântuit vorba asta gândul — că „prea credulă” înseamnă proastă, iar fiul a făcut-o proastă! Dar, într-o seară, întâmplător l-a văzut cu o tânără și iarăși i s-a reaprins dorința de a-și vedea fiul așezat la casa lui. Așa că s-a băgat în vorbă — Mihaela, bărbat în toată firea, s-a înroșit, dar ce era să facă? Și-a prezentat iubita. Milena i-a plăcut doamnei Mihăilovna. Înaltă, slabă, cu plete crețe și maniere fine. „Poate că, într-adevăr, nu l-a ajutat destinul! Poate că era bine că nu s-a legat de nimeni până acum, uite ce fată frumoasă a întâlnit!” — și-a zis. Idila a durat tot concediul, cu Milena venind de câteva ori în vizită la mama lui, la insistențele acesteia. Fată citită și vorbăreață. Dar când Mihaela s-a pornit iar la drum lung, Milena a dispărut. — Eu cu Milena nu mai ținem legătura! Și nici tu n-ai de ce să cauți discuții cu ea, — a zis el scurt și a dispărut. Năstica Mihăilovna a tot rumegat ce ar fi fost, dar nu avea pe cine să întrebe. * * * A trecut un an. Băiatul s-a întors de câteva ori, dar orice întrebare despre Milena era tăiată din scurt. — Doamne, nici asta nu e pe plac? Ei, și asta ce mai are? — într-un final, s-a revoltat mama. — Mamă, asta e treaba mea. Dacă m-am despărțit, așa trebuia. Nu te mai amesteca! Năstica Mihăilovna abia s-a abținut să nu plângă. — Păi cum așa, Mișa! Îmi pasă de tine! — Nu trebuie! — a tunat Mihaela. — Ți-am mai zis, cu Milena să nu ai treabă! Și termină cu cicălelile, te rog! Și iarăși el a plecat în cursă lungă, iar mama, cu inima plină de griji, s-a întors la viața ei obișnuită. Într-o zi, pe când era la muncă, la farmacie a intrat o fată să cumpere lapte pentru copii. Era chiar Milena! A roșit când a văzut-o și cu sfială a așezat căciulița pe capul unei fetițe în cărucior. — Mileano, ce bucurie să te văd! Mișu nu mi-a spus nimic, a plecat iar, de la tine mi-a interzis să aflu ceva! — a izbucnit mămica, fericită. — Așa? — privi trist tânăra. — Eh, așa să fie… Năstica Mihăilovna s-a stânjenit. — Spune-mi, copila, ce-a fost între voi? Că îl cam știu — greu de cap, știe să rănească. — Nu-i important… Nu-i port pică. Noi o ținem înainte. N-o să ne rugăm de nimeni! Suntem bine și numai noi două! Năstica Mihăilovna a picat aproape în genunchi lângă cărucior: — Deci… asta-i nepoțica mea? — Se pare că da, — i-a șoptit Milena. — O cheamă Anișoara. — Anișoară…. *** Nu și-a mai găsit locul în zilele următoare. Încet-încet a aflat că Milena trăia greu, într-o chirie, fără sprijin, și se tot gândea să se întoarcă la părinți în alt oraș. Gândul că-și va pierde nepoțica și n-are s-o mai vadă o strângea de inimă. — Veniți la mine, Mileano, cu tot cu Anișoara! E sânge din sângele meu! Eu vă ajut, tu-ți găsești serviciu stabil, Mihaela trimite bani, nu avem pe ce-i cheltui! Anișoara merită totul! — Dar Mișa ce va zice? — Cine-l mai întreabă?! Dacă a dat-o-n bară, să-și asume! Eu trebuie să repar ce nu-a putut el! Când se întoarce, am ce-i spune! — strângea pumnul doamna Mihăilovna. Așa au și făcut. S-a ocupat cu drag și bani, dar mai ales cu timp, pentru micuță. S-a organizat cu program redus la farmacie ca să stea cu Anișoara, lăsând-o pe Milena, care a găsit serviciu, să lucreze. Seara, când venea, se plângea de oboseală. — Zi întreagă pe picioare, numai clienți nervoși! — Nu-i nimic, mergeți și odihniți-vă, eu mă ocup de Anișoara, o scald și o pun în pat! Se apropia reîntoarcerea lui Mihaela. Năstica Mihăilovna se vedea întâmpinându-l cu pumnii, iar Milena, din ce în ce mai neliniștită. Mama, însă, se simțea tot mai motivată să-și apere fata și mica nepoțică. — Mișu o să vină și ne dă afară, Anișoara! Ce mă fac eu, Năstica Mihăilovna? N-aveam ce veni la dumneavoastră. Azi încep să caut chirie… — Să-ncerce el să vă dea afară! Să vedem dacă poate! Eu sunt stăpână aici, nu el! Oricât s-a mai împotrivit Milena, n-au mai plecat. — M-am gândit: hai să trecem apartamentul direct pe numele Anișoarei! Așa să fie liniște în viitor! Că Mihaela, poate, nu s-o căsători niciodată. Să nu rămână micuța fără nimic. Iar Mișa nici n-a recunoscut-o în acte, — săgetă cu privirea mama, iar Milena își plecă rușinată ochii. — Scuzați-mă… mă gândeam… — Știu și eu cum e, dar dacă, Doamne ferește, trebuie să dovedești că-i fiica lui, e greu. Așa, oficializam totul mâine! — Nu trebuie, Năstica Mihăilovna! Oricum, și părinții mei au apartament… — Nu mă convingi! M-am decis! Au mers la notar, dar… — Trebuie mai întâi ca fiul dvs. să-și scoată domiciliul de aici ca să putem face actele pe fetiță. Mama s-a necăjit, dar se apropia ziua când Mihaela ajungea acasă și spera că va rezolva. Dar Milena tot mai neliniștită, pleca des și tot zăbovea. — Unde tot dispari? — a întrebat posomorâtă mama. — La serviciu… Să primesc un avans, dar șeful zice că n-o să primească nimic înainte să duc la capăt ce m-a pus… — De ce-ți trebuie avans? N-ai bani? Milena tăcu, schimbându-se în haine de casă. Mama o urmă și văzu că parte din lucruri erau strânse într-o geantă mare, ascunsă după pat. — Pleci undeva? — Milena tăcea. — Îți cauți apartament? — Doamnă, trebuie să plec! Mișa vine… — Nu vă las să plecați! — hotărî mama. Apoi, mai blând: — Ți-am zis unde e cardul și codul. Cumpără ce ai nevoie, nu te speti la serviciu! Anișoara nu mai știe cum arată mama! Dacă vrei ca Mișu să te accepte, învață să fii gospodină! Milena nu mai zicea nimic. Mihaela sosea în două zile. * * * În dimineața cu pricina, Năstica s-a grăbit să intre la Milena și Anișoara să le vadă dormind. Dar Milena dispăruse. Numai fetița dormea dusă. “Nimic n-am priceput! Unde-a plecat, la ora asta!?” S-a dus să mai gătească, gândindu-se cum îl va întâmpina pe fiu cu nepoțica în brațe. Și cum va clarifica totul cu el și Milena, când se întoarce. A bătut în ușă. Ajuns acasă, Mihaela a împietrit văzând-o pe mamă cu o fetiță în brațe. — Salut, mamă. Cine-i copilul? Ce-am pierdut? — Păi tu ar trebui să știi cel mai bine! — Nu pricep nimic… Povestește ce s-a mai întâmplat pe-aici fără mine. — Nu mare lucru! Mi-am găsit nepoțica, Anișoara! — și l-a privit cu gravitate. — Care nepoțică? Mai am frați sau surori de nu știu eu? — Nu mai juca teatru, Mișa! Milena mi-a spus tot! N-am crezut să ajungi aici, mi-e rușine! — Milena? Eu ți-am spus să nu ai treabă cu ea! Și ce legătură are copilul ăsta? Atunci mama i-a povestit tot ce știa, amestecând multe reproșuri. Fiul, auzind povestea, și-a pus mâinile în cap: — Ești… mamă! — a izbucnit. — Iar mă faci proastă? Uite, că… — Nu e copilul meu, mamă! Milena te-a păcălit, tu… Tu ești prea credulă! Dar stai! Ea vrea numai bani de la tine, mi-am dat eu seama… Ce-a luat de la tine? — Nimic! Ești incredibil… — Mamă! Controlează-ți banii! Milena sigur a fugit cu ei! — A plecat la serviciu! — a ținut mama pe poziție. Au certat îndelung și, într-un final, fiul a acceptat să aștepte pe Milena să lămurească totul. Au așteptat până târziu. Mama i-a povestit cum a găsit-o, cum au trăit, că a vrut să treacă apartamentul fetiței. Mihail mereu repeta că a fost trasă pe sfoară, dar… — Nu cred minciunile astea! Milena e fată grozavă… — E grozavă, dar la înșelat! Și tu ai crezut-o ușor! — Nu mai zice! O să vorbești acum cu ea, să-ți fie rușine! Eu mă joc cu nepoțica. — Dar nu-ți este nepoțică! Mama l-a privit aspru. — În fine, — zise el, — verificăm cu test ADN. — Tocmai așa vom face! — răspunse demn mama și intră în cameră. A venit seara, apoi noaptea. Nu s-a mai întors Milena. Nici a doua zi. Telefonul nu răspundea. Mama s-a dus la adresa la care Milena pretindea că lucrează. Supriză! Nimeni nu auzise de ea. Poze, nimic. Apoi și-a amintit de bani, de card. Nici bani acolo, nici card, nici hainele Milenei — doar lucrurile lui Anișoara… Atunci și-a dat seama că a fost înșelată. — Cum e posibil? Nu cred! Nu se poate să fi lăsat copilul și să dispară! — Poate face și mai rău! — rosti încruntat Mihaela. — M-au avertizat prietenii, chiar și Fedia mi-a spus că l-a furat… dar eu tot am adus-o la tine și a zis că e gravidă cu mine… De fapt, balada era alta… — Sunt o proastă naivă! — plânse mama. — De ce nu mi-ai spus? — Nu voiam să te întristez. Știi cum ești: bună cu toată lumea. — Și acum, ce facem? — Mergem la poliție! Bine că n-ai reușit să treci apartamentul pe Anișoara! Erai pe străzi altfel. Au depus plângerea, dar Milena n-a mai fost găsită. Dispersase pur și simplu. Din card nu apucase să scoată prea mulți bani. Mai târziu cardul a fost găsit aruncat la o gară. Până s-au găsit acte și s-a clarificat treaba, Anișoara a rămas la Năstica Mihăilovna, ce și-a lăsat serviciul. După ADN s-a dovedit că Mihaela nu era tatăl. Dar atât de mult o iubise încât nu se mai putea despărți de micuță. Împreună cu fiul, au decis s-o crească ca pe fiică proprie. Cât despre Milena, nimeni n-a mai auzit ceva și a fost decăzută din drepturi. Trebuiau făcute multe: acte, grădiniță cu program prelungit, mama a reînceput lucru, și tot a revenit la normal, viața a mers înainte. La un an, Mihaela s-a întors acasă aducând… nevasta: — Mamă, te prezint: Sonia. De azi înainte vom locui toți împreună! — Și… — s-a pierdut Năstica Mihăilovna, indicând spre camera copilului, întrebându-se dacă o fi anunțat-o fiul dinainte pe noră. Sonia a zâmbit cald: — Mă bucur mult de cunoștință, doamnă Mihăilovna! Mihaela mi-a povestit totul, și mi se pare minunat ce ați făcut! Dacă-mi permiteți să ajut la creșterea lui Anișoara, o fac cu bucurie… — a privit spre soțul ei. — Da, vreau să termin cu drumurile pe mare și s-o adoptăm oficial pe fetiță! Acum nu ne va fi refuzat! Năstica Mihăilovna de-abia mai încăpea de fericire: — Doamne, măicuță, ce bucurie! Haideți în casă, la masă! Vă așteptam și-am pregătit de toate! Ce zi fericită! — și a șters o lacrimă de pe obraz.