Mă numesc Ilie și am 61 de ani. Acum nu mai locuiesc în România. Sunt văduv de trei ani. După ce Maria s-a stins din viață, am rămas singur în casa în care ne-am crescut copiii și, dintr-o dată, totul a devenit prea mare și prea gol. Copiii mei trăiesc în alte orașe, fiecare cu familia lui. Mă sună duminica, vin de Crăciun, iar în restul timpului sunt doar eu și liniștea.
Am lucrat 38 de ani ca învățător la școala primară. Am ieșit la pensie cu gândul că, în sfârșit, voi avea timp pentru mine, însă, de fapt, nu știam ce să fac cu viața mea. În primele luni, am stat zi de zi pe canapea, cu televizorul deschis, mâncând ce apucam, fără grijă de mine.
Când fiica mea, Doinița, a venit în vizită, era cât pe ce să izbucnească în plâns:
Tată, arăți de parcă ești o umbră.
Avea dreptate.
Acum șase luni, mi-am dat seama că nu pot continua astfel. Am început să ies la plimbare în fiecare dimineață, în parcul de lângă bloc. E o bancă sub un tei bătrân, în fața unui heleșteu cu rațe. Am făcut un obicei din a sta acolo zilnic. E liniște, dar nu pustiu. Parcă simți că viața curge pe lângă tine.
De vreo două luni, am observat o femeie. Păr alb scurt, ochelari mari, mereu îmbrăcată cu pulovere colorate, fie vara, fie iarna. Stăteam pe bănci opuse și doar ne salutam din cap.
Până într-o zi, când s-a așezat pe banca mea.
E banca dumneavoastră? m-a întrebat, zâmbind.
Nu, dar… de obicei, aici stau.
Atunci haideți să stăm împreună. Loc e destul.
Așa a început totul.
I-am povestit despre Maria. Cum îi plăceau rațele. Cum spunea că par libere, dar rămân acolo pentru că cineva are grijă de ele.
Femeia m-a privit cu o blândețe pe care doar cei ce au trăit pierderea o cunosc.
Cinci ani la mine, mi-a spus încet. Soțul meu… cancer.
Din acea zi, am devenit tovarăși de bancă.
Uneori vorbeam, alteori priveam doar tăcuți lacul. Într-o zi, mi-a adus cafea caldă într-un termos. Altădată i-am adus eu pâine pentru rațe. A râs ca un copil, dându-le de mâncare.
O cheamă Florica.
Într-o zi, mi-a dăruit un pulover tricotat, albastru culoarea mea preferată, deși nu-i spusesem niciodată.
Văd în fiecare zi, mi-a zâmbit. Omul învață să observe.
Am vorbit despre viață, despre pierderi, despre prezent. Despre cum dragostea nu se înlocuiește, dar sufletul e mai încăpător decât ne imaginăm.
Ieri, pentru prima dată după trei ani, am invitat pe cineva la mine acasă. Am gătit o rețetă de la Maria. N-a ieșit ca la ea, dar a fost bine și adevărat.
Am stat de vorbă ore-n șir. Am râs, ne-am destăinuit.
La plecare, m-a îmbrățișat strâns.
Din acelea îmbrățișări care îți aduc aminte că trăiești.
Azi am mers din nou în parc. Ea era acolo, cu două cărți sub braț.
Una e pentru tine, a spus. Să citim împreună.
Am stat mai aproape de ea.
Și, pentru prima dată după ani, am simțit speranță.
Nu știu ce suntem eu și Florica. Nu mă grăbesc să aflu.
Știu doar că nu mă mai tem de ziua de mâine.
Mă numesc Ilie.
Și o necunoscută din parc mi-a readus pofta de viață.
Credeți în a doua șansă?
Vi s-a întâmplat ca o persoană necunoscută să devină importantă pentru voi?
Ce vă lipsește cel mai mult când nu aveți cu cine să împărțiți viața?
