Am 25 de ani și de două luni locuiesc cu bunica mea. Mătușa mea singura ei fiică rămasă în viață s-a stins fulgerător, acum două luni. Până atunci, bunica mea stătea cu ea. Împărțeau aceeași casă, aceleași zile tăcute, aceleași momente de liniște apăsătoare. Eu veneam des în vizită, le aduceam flori sau mici daruri, dar fiecare dintre noi parcă avea o altă traiectorie. Totul s-a schimbat din clipa când bătrâna a rămas singură.
Pierderea nu-mi este străină. Mama mea a plecat dintre noi când aveam 19 ani. De atunci am învățat să trăiesc cu lipsa, să o port prin zile ca pe un șal din care nu mai pot ieși. Despre tata nici nu se poate vorbi n-a existat niciodată în povestea mea, fără enigme, fără secrete nespuse. Pur și simplu nu a fost.
Așa că, atunci când mătușa mea s-a stins, m-am trezit privind adevărul în față: am rămas doar eu și bunica.
Primele zile după înmormântare au fost ciudate. Bunica nu plângea mereu, durerea ei se vedea în lucruri mici: se ridica mai anevoios de pe scaun, uita să stingă lumina la bucătărie, se așeza pe verandă și privea mult timp în gol, parcă așteptând să se întoarcă cineva. Mi-am spus că voi rămâne doar câteva zile. Zilele acelea s-au transformat în săptămâni, apoi într-un fel de normalitate. Într-o seară mi-am aranjat hainele în dulap și am înțeles: nu mai plec nicăieri.
De atunci, părerile n-au întârziat să apară. Oamenii întotdeauna au ceva de spus.
Unii cred că am făcut bine cum să lași o femeie bătrână și tristă singură, după ce și-a pierdut copilul? Alții cred că îmi irosesc tinerețea, că la 25 de ani ar trebui să plec la București, la Iași, să ies cu prieteni, să merg la festivaluri, să-mi caut jumătatea, să trăiesc viața. Mă întreabă dacă nu mi-e greu, dacă nu mă simt prizonieră, dacă nu mi-e teamă că pe urmă voi fi tot singură.
Adevărul e că eu nu văd lucrurile așa.
Am un job, pun deoparte niște lei, fac curat, am grijă de casă, o duc pe bunica la doctor, gătim împreună, iar seara privim emisiunile preferate la televizor, la o cană de ceai. Nu simt că pierd ceva. Simt că aleg. Momentan nu am pe nimeni, nu mă gândesc la copii sau să plec peste hotare. Mă gândesc la liniște, la stabilitate, la prezența aceea care înseamnă acasă și la dorința de a nu repeta vechile povești de abandon pe care le știu prea bine.
Bunica mea este tot ce mi-a rămas din familia apropiată. Fără mamă, fără mătușă, fără tată. Și nu vreau ca bătrâna să-și trăiască ultimele zile simțindu-se povară sau stingheră. Nu vreau să mănânce singură, să adoarmă privind tavanul din camera goală.
Poate că mai târziu viața mea va lua altă direcție. Poate voi pleca, poate mă voi îndrăgosti, poate voi descoperi lumea. Dar azi, aici este locul meu. Nu din datorie. Nu din vină. Ci pentru că îmi iubesc bunica. Și pentru că lângă ea, simt că mă iubesc și pe mine.
Voi ce ați fi făcut?
