Ușa întredeschisă La început nici nu și-a dat seama ce nu e în regulă. A ieșit din lift la etajul nouă, și-a căutat cheile în buzunar, îndreptându-se spre apartament, cu zgomotul vesel din cap după șampanie și salate. Pe palier era liniște – o raritate în noaptea asta – doar mai jos, la un etaj, se auzea râs și uși trântite. În fața ușii apartamentului lui s-a oprit, sprijinind palma de perete ca să nimerescă bine cheia, și-abia atunci, cu coada ochiului, a observat o licărire din stânga. Ușa vecinilor, chiar lângă perete, era întredeschisă cât o palmă. În întunericul holului pâlpâia o ghirlandă colorată, atârnată pe cuierul din vestibulul lor, și din adânc se auzea șoptit vocea unei femei, fredonând un cântec vechi despre “fulgul de nea, fulgul de nea, nu te topi”. A rămas pe loc, cu cheia suspendată în aer. Pe palier era răcoare, mirosea a ceva prăjit care se scursese dintr-un apartament și a deodorant din propriul sacou. În minte încă îi răsunau urările prietenilor: „La mulți ani, sănătate, să nu îmbătrânim!”, și tocmai de aceea se simțea gol. La prieteni fusese gălăgie, aglomerație, copii alergând în cameră, cineva trăgea petarde pe fereastră. Râsese, băuse, ascultase discuții despre credite, munca din Turcia, renovări. La miezul nopții au ciocnit pahare, s-au îmbrățișat, unii au plâns de emoție. Pe urmă, taxi, drumul scurt prin orașul pe jumătate adormit, luminile ghirlandelor pe copaci, și iată-l aici, cu pantofii strâns pe picioare, cu mintea ușor tulbure și cu senzația stranie – acasă se întoarce singur. Vecinii. Le știa fețele dar nu și numele. Bărbat la vreo șaizeci de ani, cu tâmple cărunte și burtă sub pulover, mereu saluta cu capul în lift. Femeia, mai scundă, tunsă scurt, mereu cu plasa de cumpărături după ea, cărând sacoșe. Aveau mult mai mulți ani în bloc decât el. Când se mutase, acum cincisprezece ani, numele lor era deja pe tăbliță lângă ușă. Nu citise niciodată atent. Salut, o înclinare din cap, rareori câte-o discuție despre apa caldă oprită. Și-atât. Se uită la ușa întredeschisă. Muzica răsuna încet. Ghirlanda licărea leneș, lumină domoală pe hol. Niciun zgomot dinăuntru. „Să treci pe lângă” – primul și cel mai logic gând. Poate aerisesc, au uitat ușa? Nu era treaba lui. Aproape că băgase deja cheia în broască, dar ceva îl înțepa. Ușă întredeschisă tocmai în noaptea asta, când toți ori au musafiri, ori s-au închis cu grija petardelor. Cântece vechi ca din copilărie. Senzația ciudată: dacă intră la el și deschide televizorul la concertul reluat, chiar așa va rămâne viața lui – mereu lângă oameni despre care nu știe nimic, despărțit doar de un perete. A scos cheia, s-a uitat atent. Niciun râset, numai cântec, apoi piesa despre „vagonul albastru”. A strâmbat din nas. Dar dacă e cuiva rău acolo? Dacă s-au prăbușit și nu mai ajung la ușă? Se tot scrie la știri despre bătrâni pe care-i găsesc după zile. Își amintea cum, cu două săptămâni înainte, văzuse vecinul la farmacie, cumpărând medicamente și scotocind mult prin portofel, scuzându-se față de coadă. „Hai, lasă,” a zis încet și a pășit spre ușa lor. A împins ușa cu vârful degetelor. S-a deschis cât o palmă, dar ceva moale îi bloca calea. Prin crăpătură se vedea covorașul vechi, două perechi de pantofi și papuci de damă, cu blană artificială. Miros de pui prăjit și mandarine, aroma rămasă pe hol. Pe cuier atârnau gecile, ghirlanda se prelingea pe podea. — Alo, – a zis precaut. – E cineva acasă? Niciun răspuns. Muzica mergea normal, deci aveau curent. A bătut ușor cu degetele. — Vecini, sunteți bine? Înăuntru s-a auzit un pocnet, apoi pași. Ușa s-a deschis mai mult și a apărut chipul gazdei – obraji roz, ochi obosiți, coafura festivă deja dezordonată. Purta un pulover strălucitor și un lănțișor subțire la gât. — Vai, – a zis și s-a întins să închidă ușa. – Scuzați-ne… A ridicat mâinile, justificându-se. — Am văzut ușa deschisă. Am crezut… cine știe. Totul în regulă? S-a uitat la el și l-a recunoscut. — A, sunteți de la nouă, – a spus ea. – Da, da, totul ok. Am aerisit, și… Din fundul apartamentului se auzi vocea unui bărbat: — Cine e, Lida, iar petarde? — Vecinul, – i-a răspuns ea. – Al nostru, de pe palier. Ușa s-a deschis mai larg. S-a ivit el, vecinul – cu cămașa descheiată la gât, un pahar de coniac în mână, fața obosită dar zâmbind. — Bună seara, – a zis. – La mulți ani. — La mulți ani, – i-a răspuns Anton, realizând că nu le știe numele. – Am văzut ușa… mi s-a părut ciudat. — E din obișnuință, – Lida a zâmbit. – Ies cu gunoiul și uit să trag ușa. Azi am uitat cu totul. Ne scuzați dacă v-am speriat. A dat să plece. — Dacă totul e bine, mă retrag. O seară frumoasă și… — Stați puțin, – l-a oprit vecinul. – Haideți pe la noi. Dacă tot ați venit. A strâmbat din nas. — Am fost la prieteni, am mâncat, am băut, mă simt jenat… — Ce jenat? – a rânjit acela. – Suntem vecini sau ce? Să stăm odată, măcar, la o vorbă. Lida, îi pui omului o sută de grame? Lida a dat din umeri, dar privirea era de acord. — Intrați – a spus ea. – La noi e simplu. Lăsați pantofii la ușă, veniți în bucătărie. Anton s-a uitat spre ușa lui. Cheile grele în buzunar, punga cu salata și sticla de șampanie rămasă de la prieteni. Gândul la singurătatea din apartament părea deodată și mai rece. — Bine, – a zis. – Două minute. Și-a scos pantofii lângă cei ai lor. Numai două perechi bărbătești, vechi dar îngrijite, cizmele femeii, nicio urmă de copii. A luat punga cu el, neștiind unde s-o lase. — Dați-mi, – Lida i-a întins mâna. – Ce aveți acolo? — Nimic – s-a fâstâcit el. – Resturi de salată și șampanie. Neconsumată. — Perfect, – a zis ea. – Șampania noastră tocmai s-a terminat. E ca un cadou. Bucătăria mică, dar primitoare. Pe masă – salată, pui la cuptor, felii, portocale. O vază cu crenguțe de brad și câteva globulețe, pe pervazul ferestrei, altă ghirlandă. Pe scaun stătea o femeie de vreo cincizeci de ani, cu ochelari, față blândă, răsfoind telefonul. Lângă ea, un pahar gol. — E sora mea, Tania, – a prezentat-o Lida. – Tania, e vecinul de la nouă. Cum… — Anton, – a spus el. – Anton Sergiu. — O, așa formal, – a râs soțul. – Noi suntem fără titluri. Eu – Victor, – întinde mâna. – Fără formalități. Au dat mâna, palmă caldă și aspră de muncă. — Luați loc, Anton, – Tania îi mută un scaun. – Lida vă pune o farfurie. Anton s-a așezat jenat. Observa detaliile: șervețele perfect aranjate, față de masă veche cu câteva pete de sfeclă, o farfurie cu jumătate de pulpă de pui uitată. — Vă țin minte, – a spus Lida. – Odată ați intrat cu cutii pline de cărți. M-am gândit că avem un vecin intelectual. — Atunci mă mutam, – a confirmat Anton. – Singur am cărat tot, am avut dureri de spate o săptămână. — Vă mai țin minte când ați venit plin de zăpadă cu o brad, acum vreo zece ani. Vă ajutam să scoateți crengile din ușă, – a zis Victor. Anton se minună, nu-și amintea detalii dar îi păreau dragi. — E straniu, – a zis. – Trăim unul lângă altul și știm doar firimituri. — Ce mai trebuie, – Tania ridică din umeri. – Să nu fie gălăgie și să nu arunce gunoi pe palier. — Să nu ne inunde – a completat Victor. – Pe etajul șapte studenții… Cu ei ne-am cunoscut prea bine. Au râs de poveștile despre vecini, au vorbit cu timiditate la început, apoi mai liber. Anton povestea de birou, de lucru de acasă, de corporativele la care merge pentru „prezență”. Că se simte ciudat în colectiv, majoritatea mai tineri decât fiica lui. Victor povestea de viața la uzină, cum s-a închis secția, cum a rămas la reparații din cunoștințe. Lida intervenea cu istorioare despre nopți petrecute la lipit tapet ca să adune bani, despre vila de la țară pe care au vândut-o. Tania povestea cum în tinerețe sărbătoreau cu toată familia, cu brad natural, casă plină de musafiri, și cum cu vremea toți au plecat fiecare la casa lui. — Tot am crezut, – a râs Lida, turnând șampania lui Anton, – că sunteți vreun șef important. Mereu elegant, cu servietă. — Ce șef? – a râs. – Manager simplu. Servieta pentru laptop, costumul pentru birou. — Pareți mereu om care știe ce face, – nu s-a lăsat Lida. S-a gândit: știa oare ce face? Acum, aici, pe bucătăria lor, mai degrabă se simțea ca un om care a nimerit din greșeală în povestea altuia. — Dar voi v-ați întrebat ce lucrez? — Am crezut că ești jurist, – a recunoscut Victor. – Ai mers mereu hotărât. Tania a zâmbit: — Eu am crezut că ești profesor. Te-am văzut explicând unui puști că nu se scrie pe pereți… Anton își amintea vag scena – copilul de la etajul șase. — E ciudat, – a repetat el. – Ne facem vieți din două imagini. — Despre noi ce-ai gândit? – Lida și-a sprijinit bărbia în palmă. — Am crezut că sunteți o familie obișnuită. Copii, nepoți, petreceți împreună. Victor a oftat. — Ce să crezi, petrecem… trei oameni pe bucătărie și televizorul. — Și muzica, – Tania a continuat. – Fără cântece nu pot în noaptea asta. Au tăcut. Din cameră abia se mai auzea un cântec, voce de prezentator. — Aveam pe vremuri casa plină, – a zis Lida, – părinți, copil, musafiri. Stăteam la masă în cameră, nu încăpeam pe bucătărie. Acum… toți plecați, părinții nu mai sunt, copilul departe. Nu ne plângem, doar că e ciudat. Anton a încuviințat. Și-a amintit sărbătorile de familie, masa mare, soacră, socru, prieteni. După divorț, nici nu știa unde merge, uneori la fiică, alteori accepta invitații ca să nu stea singur. Anul ăsta a ales prietenii, să fie gălăgie, dar pe dinăuntru tot ca musafir se simțea. — Azi, când am plecat de la prieteni, – a zis deodată, – m-am simțit ca și cum mă duceam într-un hotel. Apartamentul meu, dar parcă temporar. — Vă înțeleg, – Tania a dat din cap. – Când a murit soțul, tot așa era: acasă, dar parcă nu-i al meu. Lida i-a pus mâna pe umeri. Anton a simțit un nod în gât. — Iertați-mă că întreb… — Cum să știți? – a răspuns blând Tania. – Doar ne salutăm în lift… Au mai vorbit mult. Timpul curgea domol, nu apăsător. Au rememorat revelioane vechi – când se oprea curentul, găteau la aragazul cu gaz. Povestea că vecinii de sus i-au inundat chiar în noaptea de Anul Nou, Victor alerga cu găleata. Anton a povestit cum a sărbătorit în tren, la întoarcere din delegație, ciocnind cu toți confundând paharele de plastic. Sticlele s-au golit, salata s-a răcit, muzica trecuse în repertoriu nocturn lent. Dincolo de geam, câte un artificiu rar se mai auzea. Trecuse de trei noaptea, nimeni nu grăbea oaspetele. Anton și-a dat seama că se simte bine. Nu ca la chef, ci ca acasă. Lida povestea de bibliotecă, cum îi e teamă că lumea nu mai citește. Victor glumea despre boli și piese auto. Tania povestea de plângeri la asociație și munca ei. — Știți, – a zis Victor la un moment dat, – am trăit cu impresia că în bloc suntem ca-n metrou: urci, cobori, mergi mai departe. Dar uite că mai vorbim, și parcă nu-i așa sperietor să îmbătrânești. Anton a zâmbit. — Nu-i sperie să îmbătrânești, – corectă el. – Sperie să fii mereu singur. — Fix așa, – Lida dă din cap. – Noaptea mă mai trezesc și mă gândesc: dacă mi se-ntâmplă ceva, Victor la magazin sau la vilă, cine știe? Anton, dacă ție ți-ar fi rău, cine intră la tine? A rămas fără răspuns. Știa doar că ar suna la lucru după câteva zile dacă nu apare. — Nimeni, – a zis sincer. – Poate serviciul dacă lipsesc prea mult. — Așa e, – a ridicat Tania sprânceana. – Ar fi bine să avem măcar numărul de telefon, să știm când e nevoie. Victor s-a uitat la soră-sa. — Vrei să schimbăm numărul? — Da, – a spus ea simplu. – Nu să ne sunăm zilnic, ci să fim precauți. Anton a încuviințat. Părea banal, dar în clipa aia era esențial. — Hai să-l notăm. – Au scos telefoanele. Lida a dictat, Anton a scris: „Lida, vecină”. La fel cu Victor și Tania. Pentru prima dată, contactele nu mai erau doar siluete de pe palier. — Puneți și al meu, – a zis el. – Dacă aveți nevoie, bateți la ușă. Lida a scris numărul pe un bilețel lipit pe frigider. — Acum știm cum vă cheamă, nu doar „vecinul de la nouă”. Pe la patru dimineața, somnul i-a cuprins pe toți. Lida căsca, Victor își freca ochii, Tania privea ceasul tot mai des. — Probabil vreți acasă, – a zis Lida. – Nu vă ținem. Anton a verificat telefonul. Fără douăzeci cinci. Deodată, tot corpul i s-a îngreunat. — Da, cred că mă retrag. Vă mulțumesc… pentru… Nu găsea cuvântul. Pentru masă, discuție, pentru că l-au primit. — Pentru companie, – i-a șoptit Tania. – Ne-a fost și nouă bine. Victor s-a ridicat de la masă, ușor clătinându-se. — Hai, te conduc până la ușă, – a spus. – Să nu rătăcești pe hol. Au mers spre hol. Muzica abia se auzea, ghirlanda licărea încet, ca somnoroasă. Anton și-a tras pantofii, a închis paltonul. Victor se sprijinea de perete. — Auzi, Anton, – a șoptit. – Dacă ai vreodată nevoie… nu te sfii. Bate la ușă. Suntem aici, chiar lângă tine. Anton a dat din cap. — Și voi, – a răspuns. – Dacă aveți nevoie de încărcat, transportat, sau cu calculatorul. Mă pricep. — Calculator? – s-a luminat Victor. – Tot se blochează, Lida mă ceartă… — Nu eu, – a strigat Lida din bucătărie. – Doar constat! Au râs amândoi. — Am stabilit, – zise Anton. – Vă ajut cu drag. Victor i-a strâns mâna. — La mulți ani, vecine! Să fie anul ăsta măcar ca seara de azi. — La mulți ani, – a spus Anton. – Sănătate să avem. A ieșit pe palier. Ușa lor s-a închis blând, fără acea veche răceală. Ușa apartamentului său l-a întâmpinat cu tăcerea obișnuită. A deschis, a aprins lumina. Apartamentul arăta la fel: canapea, televizor, masa cu ceaiul neterminat, mandarine pe pervaz, vaza goală. Anton a lăsat paltonul pe spătar, a mers la bucătărie, a băut un pahar de apă, punându-l fără zgomot în chiuvetă. S-a întors în cameră, a stins lumina, s-a întins. În minte îi apăreau chipurile Lidiei, obosită dar caldă, ale lui Victor cu glumele sale aspre, ale Taniei cu privirea blândă. Vieți întregi trăite lângă el, neîmpărtășite până atunci. A privit peretele dinspre bucătăria lor. Poate Lida strângea masa, Victor oprea muzica, Tania își așternea canapeaua. Peretele părea deodată mai subțire. S-a ridicat, a mers la bucătărie, a băut apă. A pus paharul la loc, fără apă, ca să nu facă zgomot. S-a întors, a stins lumina, s-a lăsat pradă somnului, cu gândul că mâine ar trebui să cumpere ceva dulce și să treacă pe la ei. Fără motiv. Pur și simplu. … După trei zile, seara când se întorcea de la serviciu, holul mirosea a cartofi fierți și a ceva dulce. Pe palier era liniște. Aproape de ușă, vecina Lida apăruse în halat, cu un prosop în mână. — O, Anton, – a zis deja fără „dumneavoastră”. – Ce bine că ai venit! A încremenit cu cheia la ușă. — S-a întâmplat ceva? – a întrebat, încordat. — Nu, – a zâmbit ea. – Am făcut o plăcintă cu mere și mi-am amintit că ai zis de calculator… Poate vii puțin? Te servesc cu plăcintă. Anton a simțit un val cald înăuntru. A dat din cap. — Sigur, – a răspuns. – Doar las lucrurile. A intrat să-și lase geanta, fără să se dezbrace, a ieșit la Lida. Ea ținea o farfurie cu plăcintă caldă, cu miros simplu, de casă. — Intră, – a zis. – Victor se războiește cu laptopul. A trecut pragul. Ghirlanda era tot acolo, stinsă. Nu se auzea muzică. În rest, totul obișnuit. Dar Anton știa – ușa întredeschisă din noaptea de Revelion nu va mai fi niciodată la fel de străină. A zâmbit și a pășit spre bucătăria lor.

Ușa întredeschisă

Prima dată nici nu și-a dat seama ce nu era în regulă. Coborâse din lift la etajul nouă, același care-l adăpostea de ani de zile, scormonea după chei prin buzunar și mergea spre ușă, cu un zumzet în cap de la șampanie și salată de boeuf. Pe casa scării era liniște, rară pentru această noapte, doar dinspre etajul de jos se auzeau chicoteli și trântituri de uși.

La ușa apartamentului, s-a oprit, a sprijinit palma de perete ca să nimerescă broasca, și atunci, cu coada ochiului, a remarcat pâlpâirea din stânga. Ușa vecinilor, chiar lângă el, era întredeschisă cât o palmă. În întunericul holului scânteia o ghirlandă colorată, agățată pe cuierul din holul lor, iar din adâncimi, se auzea slab o voce feminină cântând un cântec vechi despre fulgul care nu se topește.

A încremenit cu cheia ridicată. Pe casa scării era răcoare, mirosea a ceva prăjit, ieșit demult din vreo locuință, amestecat cu parfum de deodorant de pe sacoul lui. În cap îi răsunau încă frânturi de urări de la prieteni: Hai noroc, pentru sănătate, să nu îmbătrânim!, și exact din pricina asta se simțea singur. La prieteni fusese gălăgie, înghesuială, copiii alergau de colo-colo, cineva arunca petarde pe geam. Râsese, băuse, ascultase discuții despre rate, Turcia, renovări. La miezul nopții au ciocnit paharele, s-au îmbrățișat, unul chiar plânsese la al treilea pahar. Pe urmă taxiul, un drum scurt prin Chișinău pustiu, lumini de ghirlande pe copaci, și iată-l aici, cu pantofii strâmți, sunetul surd în tâmple și o claritate neliniștitoare: acasă se întoarce singur.

Vecinii. Le știa fețele, numele – nu. Un bărbat de vreo șaizeci de ani cu tâmplele albe și burta ieșită de sub pulover, mereu dădea politicos din cap în lift. Femeia, mai scundă, cu tunsoare scurtă și plasa pentru cumpărături, veșnic trăgea după ea câteva pungi. Locuiau de mai mult decât el. Când se mutase, acum cincisprezece ani, tabla cu numele lor deja era pe ușă, dar n-a dat importanță. Salut, un gest din cap, uneori două cuvinte despre faptul că iar s-a oprit apa caldă. Și atât.

S-a uitat la ușa întredeschisă. Muzica se auzea foarte încet. Ghirlanda pâlpâia obosit, de parcă era sătulă. În interior, holul era scăldat de o lumină difuză. Ușa nu se mișca.

Gândul trec mai departe a venit primul. Poate aerisesc, poate au uitat, nu era treaba lui. Deja se întorsese spre propria ușă, băgase cheia, dar ceva l-a înțepat. O ușă întredeschisă într-o astfel de noapte, când toți fie sunt în vizită, fie stau ascunși de păcanele de afară. Cântece de pe vremea copilăriei. Și acea senzație stranie că dacă intră la el, se descalță, deschide televizorul cu reluarea concertului, așa și va rămâne viața lui: cu oameni lângă care n-a știut nimic, despărțiți doar de un perete.

A scos cheia la loc și a ascultat. Niciun glas, niciun râs, doar cântecul de pe fundal, deja altul, despre trenul albastru. A strâmbat din nas. Și dacă e cineva în necaz acolo? Poate au căzut, n-au ajuns la ușă? La știri mereu auzi de bătrâni găsiți după zile. A dus aminte cum văzuse vecinul recent la farmacie: cu medicamente, scormonea mult prin portofel, se scuza că nu are mărunt.

Hai, mă!, a mârâit jumătate lui însuși și a făcut un pas spre ușa lor.

A împins ușa cu degetele întâi. S-a deschis puțin, dar s-a oprit în ceva moale. Prin deschizătura se vedea mai clar: covorul, desenele vechi, o pereche de pantofi, papuci de femeie cu blăniță. Mirosul de pui prăjit și de portocale era stins, dar încă persistent. Pe cuier, ghirlanda atârnată pârlit peste o geacă.

Alo a șoptit el cu grijă. E cineva acasă?

Nimic. Muzica curgea lin, semn că e lumină, e curent. A bătut ușor în ușa lor.

Vecini, totul bine?

Din interior s-a auzit o bufnitură, apoi pași. Ușa s-a deschis mai larg și a apărut chipul gazdei. Obrazul roz, ochii ușor obosiți, coafura festivă deja stricată. Pulover sclipitor, colier subțire la gât.

Vai! a zis ea și a pus mâna pe clanță, ca să o închidă. Scuzați-ne, noi…

El a ridicat mâinile, scuzându-se.

Am văzut ușa întredeschisă, m-am gândit… cine știe. E totul ok?

Ea l-a privit o secundă, a observat cravata lui strâmbă, punga cu resturile de salată, și l-a recunoscut.

Ah, ești de la nouă, a spus ea. Da, totul e bine. Pur și simplu… am deschis geamul și…

Din adânc s-au auzit glasuri:

Cine-i, Lidia, iar petarde?

Vecinul, a strigat spre interior. Al nostru, de pe etaj!

Ușa s-a balansat, a apărut el, vecinul. În cămașă, cu nasturii desfăcuți, cu un pahar de țuică în mână. Față mototolită, dar ochi limpezi.

Seara bună a spus el. La mulți ani!

La mulți ani! i-a răspuns Anton și a realizat că nu le știa numele. Am văzut ușa… Am crezut că a fost vreun curent, sau ați ieșit.

Ne-am obișnuit, femeia, Lidia, l-a privit zâmbind. Eu mereu când scot gunoiul nu închid ușa complet. Acum, în agitație, am uitat. Scuze de sperietură.

Anton dădea să plece.

Dacă totul e în regulă, vă las. La mulți ani, încă o dată…

Stați puțin a zis vecinul, surprinzător. Poftiți măcar cinci minute. Dacă tot ați intrat.

Anton a ezitat.

Eh, am fost la prieteni, am mâncat, am băut. Nu vreau să deranjez.

Ce deranj? a râs el. Suntem vecini, nu? De douăzeci de ani ne salutăm, niciodată n-am stat la o poveste. Lidia, punem un pahar pentru om?

Lidia a ridicat din umeri, dar acceptând.

Intrați. Simple, ca la moldoveni. Lăsați pantofii, veniți în bucătărie.

Anton a aruncat o privire spre propria ușă. Cheile apăsau greu în buzunar, punga cu salată și sticla de șampanie încă neîncepută, parcă mai grele. Gândul la apartamentul gol i s-a părut rece.

Hai, a zis. O clipă.

A lăsat pantofii lângă papucii lor. Nu era multă încălțăminte: două perechi bărbătești, vechi dar îngrijite, cizme de femeie, nimic de copii. Punga a dus-o cu el, fără să știe ce să facă cu ea.

Lasă, Lidia a luat punga. Ce-ai aici?

Nimic special… niște salată și șampanie.

E perfect a zâmbit ea. Nouă tocmai ni s-a terminat șampania. Ești cu dar acum.

Bucătăria mică, dar plăcută. Farfurii cu salată de boeuf, hering cu sfeclă, platou de mezeluri, portocale. Pe masă, o vază cu crenguțe de brad și două globuri. Pe pervaz încă pâlpâia o ghirlandă. Pe un scaun stătea o doamnă cu față blândă și ochelari, scrolla telefonul. Lângă ea, o ceașcă goală.

Sora mea, Tatiana, a prezentat-o Lidia. Tania, vecinul de la nouă. Cum…

Anton, a completat el. Anton Sergiu.

Așa oficial? a râs vecinul. Noi mai pe scurt. Eu sunt Victor. Fără domnii.

S-au strâns mâinile. Palma lui Victor, aspră, caldă.

Ia loc, Anton, a invitat Tania, mutând un scaun. Lidia îți aduce farfuria.

Anton s-a așezat, ușor stânjenit. A observat fotografia veche pe perete: Victor tânăr, în uniformă militară, Lidia cu păr lung, de mână cu un băiat de vreo cinci ani. Pe frigider, magneți cu orașe unde el n-a fost niciodată.

Ei, și-a turnat Victor țuică în pahare. Pentru că uneori e bine să deschizi ușile, nu doar să le închizi.

Anton a zâmbit. Fraza părea pompoasă, dar la Victor era simplă, cu o oboseală sinceră.

Au băut. Țuica era neașteptat de blândă, l-a încălzit în piept. Din cameră încă se auzea muzica, deja o melodie cu trei căluți albi.

Unde ai sărbătorit? a întrebat Lidia, servindu-l cu salată.

La prieteni, a răspuns. Multă lume, copii. Zgomot.

Și acasă singur? Tania l-a privit de peste ochelari.

A dat din cap, evitând detaliile.

Fata are familia ei la Iași, era să spună ca de obicei, dar s-a oprit, n-a vrut să vorbească despre asta. Are familia ei. Eu… așa.

Da, a ofteat Lidia. Și al nostru tot la București. Plecați cu nepoții la socrii. Nu ne supărăm, normal. Tineretul are planuri.

Victor a râs.

Nu ne supărăm deloc. Numai că n-am mai văzut nepoții de jumătate de an. Dar nu ne supărăm!

Tania a chicotit, dar în ochi avea o umbră.

Dar tu de când ești aici, Anton? a întrebat mușcând din portocală.

Cincisprezece ani. Am cumpărat apartamentul după divorț, m-am mutat.

Uau, a clătinat Lidia din cap. Eu credeam că ești nou. Păreai… tânăr.

Anton a zâmbit.

Mersi. Cinciștidoi am.

Victor are șaizeciduoi! a subliniat Tania. Și tot zice că e tânăr.

Așa sunt, Victor a mai pus un pahar. În suflet.

Au râs. Râsul era lent, dar sincer. Anton simțea cum umerii îi devin mai ușori. Observa detalii: șervețele aranjate, fața de masă veche dar spălată, o farfurioară cu o pulpă de pui uitată.

Te țin minte a spus la un moment dat Lidia când te-ai mutat, erai plin de cutii, toate cu cărți. M-am gândit că avem vecin intelectual.

Da, Anton a aprobat. Le-am cărat singur, am avut dureri de spate o săptămână.

Dar eu țin minte când ai venit plin de zăpadă, a adăugat Victor. Era demult, cu bradul, prins între uși. Te-am ajutat să-l scoți.

Anton a fost surprins. Aproape uitase episodul.

Ciudat, a spus. Trăim alături și știm doar frânturi.

Ce să știm mai mult? a ridicat din umeri Tania. Important e să nu faci gălăgie noaptea și să nu arunci gunoi aiurea.

Și să nu inunzi, a adăugat Victor. Studenții de la șapte… cu ei prea bine ne cunoaștem!

Au mai râs un pic pe seama vecinilor gălăgioși, despre bătrâna supărată pe tot clanul pentru gunoi. Conversația a curs ca un ceai cald, la început stângaci, apoi liber.

Anton a povestit despre muncă, cum au trecut pe telemuncă, cum l-au chemat înapoi la birou, despre cum nu-i plac petrecerile corporate, dar merge doar pentru prezență. Despre felul ciudat în care simte că jumătate din colegi sunt mai tineri ca fiica lui.

Victor povestea de uzina la care a muncit, cum s-a închis, cum a căutat de lucru, cum s-a apucat de reparații mici. Lidia adăuga detalii: cum cosea tapete la vecini pentru un frigider nou, cum mergeau împreună la casa de la țară, vândută mai târziu.

Tania povestea despre felul în care, cu toții, la un alt Crăciun, petreceau cu casa plină, brad viu, musafiri mulți. Musafirii s-au rătăcit pe drum, fiecare cu casa lui, obiceiurile lui.

Noi și-așa credeam a spus Lidia, turnând lui Anton șampanie din sticla lui că ești boss, mereu serios. Cu costum, servietă.

Boss, a râs Anton. Sunt manager, costum obligatoriu, servietă de la laptop.

Tot ai obraz de om sigur pe el, nu s-a lăsat Lidia.

Anton a reflectat. Oare știe ce face? Acum, pe această bucătărie străină, se simțea ca un om aterizat în poveste străină.

Dar ce ați crezut… i-a întrebat pe ei.

Că ești avocat, a zis Victor. Ai mersul calculat.

Tania a zâmbit.

Eu te credeam profesor. Odată am văzut cum ai explicat frumos unui puști să nu mazgălească pe pereți.

Anton s-a amintit. Era băiatul vecinilor de la șase, zece ani. L-a oprit, a vorbit calm. Uitase episodul, dar iată, fusese ținut minte.

Ciudat, a spus din nou. Imaginăm biografiile altora din două poze.

Pe noi ce-ai imaginat? a întrebat Lidia.

S-a jenat. N-a gândit niciodată.

Eh… a stat pe gânduri. Am crezut că sunteți familie cu copii, nepoți. Că petreceți împreună.

Victor a oftat.

Credeai că e veselie la noi, a zis. Dar suntem trei la bucătărie și televizorul.

Și muzica a completat Tania. Fără cântece, nu pot în noaptea asta.

S-au tăcut o clipă. Altă melodie se termina, crainicul anunța alta.

Odată era casa plină, a spus Lidia. Copil, părinți, prieteni. Puneam masa până în sufragerie. Acum, toți răspândiți, fiecare cu drumul său. Nu ne plângem. E doar ciudat să te obișnuiești.

Anton a dat din cap. Și-a amintit sărbătorile de altădată, cât era căsătorit. Masa mare, socrii, prietenii. După divorț, ani ciudați, ba la fiică, ba singur, ba la colegi de nevoie. Acum a ales prietenii, era vesel, dar parcă era musafir la altă masă.

Am simțit azi, plecând de la prieteni, a recunoscut deodată că merg acasă ca la hotel. Apartament, lucruri, dar…

N-a găsit cuvântul.

Știu a dat din cap Tania. După ce a murit soțul, și eu am simțit la fel. Casa mea, dar parcă provizorie.

Lidia i-a pus mâna pe umăr. Anton simțea nodul în gât.

Scuze a zis. N-am știut.

De unde să știi? a răspuns Tania blând. Doar ne salutăm în lift.

Au tot vorbit. Timpul s-a lungit, dar nu dureros, ci domol. Au amintit revelioane vechi. Când a căzut curentul și-au încălzit sarmalele la aragaz. Odată, vecinii de sus i-au inundat fix pe 31 decembrie, iar Victor alerga cu găleata. Anton a povestit cum a petrecut un Revelion într-un tren, toți ciocnind pahare de plastic.

Sticlele se goleau, salatele se răceau, muzica din cameră devenea lentă. Rar, se auzeau afară câteva pocnitori. Era trecut de 3, dar nimeni nu-l grăbea.

Anton își dădea seama că îi era bine. Nu vesel, ca la petrecere, ci liniștit. O asculta pe Lidia povestind despre biblioteca unde lucra, cum lumea nu mai ia carte cu împrumut. Pe Victor glumind pe seama bolilor ca la diagnoza auto. Pe Tania vorbind despre munca la contabilitatea asociației, cu veșnicele reclamații de la vecini.

Am crezut mereu a spus Victor la un moment dat că oamenii în bloc sunt ca-n troleibuz. Urcă, călătoresc, coboară. Acum, stând aici la povești, parcă nu-i așa de frică să îmbătrânim.

Anton a zâmbit.

E mai frică să rămâi singur, a rectificat. Nu să îmbătrânești.

Da, a fost de acord Lidia. Mă gândesc: dacă mi se întâmplă ceva, Victor e la magazin, la țară… Cine află? Dar tu, Anton, dacă pățești ceva, cine vine la tine?

A tăcut o clipă. S-a gândit la colegi, la prieteni, la fiica departe.

Nimeni, a spus sincer. Poate serviciul, dacă lipsesc o săptămână.

Uite, a continuat Tania. Suntem trei pe palier. Măcar numerele de telefon să le știm.

Victor a râs.

Ce-i cu tine, soră? a întrebat-o.

Să le schimbăm, a fost calmă. Nu ca să ne sunăm zilnic, ci dacă e ceva.

Anton a aprobat. Simplu, logic, dar parcă acum conta.

Sigur, a spus. Chiar e stupid altfel.

Au scos telefoanele. Lidia i-a dictat numărul, Anton a notat: Lidia, vecina. Victor, la fel, Victor, vecin. Tania la fel, iar Anton avea încă un om din bloc în agendă.

Tu al nostru notează-l! i-a amintit Anton. Dacă aveți nevoie, bateți.

Lidia a scris numărul pe o hârtie, prinsă pe frigider.

Gata a spus. Acum știm și numele, nu doar de la nouă.

Pe la patru, discuția s-a stins ușor. Oboseala i-a copleșit. Lidia căsca, Victor își freca ochii, Tania privea tot mai des la ceas.

Poate mergi acasă, a spus Lidia. Că te-am ținut prea mult.

Anton s-a uitat la telefon. Era fără douăzeci. Se simțea brusc greu.

Da, cred că-i timpul a fost de acord. Vă mulțumesc. Pentru…

A căutat un cuvânt: pentru mâncare, pentru vorbă, pentru că l-au primit.

Pentru companie, a completat Tania. Și nouă ne-a prins bine.

Victor s-a ridicat, ușor șovăielnic.

Hai să te conduc până la ușă, a spus. Dacă nu, te rătăcești în coridor.

Au ieșit în hol. În cameră muzica suna slab, ca fundal. Ghirlanda pe cuier tot mai pâlpâia, somnoroasă.

Anton și-a pus pantofii, și-a încins paltonul. Victor s-a rezemat de perete.

Ascultă, Anton i-a spus încet. Dacă, Doamne ferește…, bate, nu te sfii. Suntem aici, alături.

Anton a încuviințat.

Și voi, i-a răspuns. Dacă trebuie cărat ceva, vreun calculator… mă pricep.

Cu calculatorul, da! s-a bucurat Victor. Laptopul nostru se blochează mereu. Lidia zice că l-am stricat.

Nu zic că ai stricat, s-a auzit vocea Lidiei din bucătărie. Măcar cu voce tare, nu!

Au râs amândoi.

Deci am stabilit. Vin eu să mă uit.

Victor i-a întins mâna.

La mulți ani, vecine! Să fie… cât de cât ca seara asta.

Și vouă, a spus Anton. La mulți ani!

A ieșit pe palier. Ușa lor s-a închis blând în urma lui, nu tensionat ca înainte. La ușa lui, liniște. A descuiat, a intrat, a aprins lumina.

Apartamentul era neschimbat: canapea, televizor, masa cu ceaiul de dimineață, neterminat. Pe pervaz, portocale, o vază goală. Anton a dus paltonul în cameră și l-a pus pe spătarul scaunului. Din bucătărie se auzea foșnetul caloriferului. S-a așezat pe canapea, a închis ochii o clipă.

În minte îi apăreau fețele: Lidia, obosită dar caldă, Victor cu glumele, Tania cu privirea atentă. Viețile lor, grijile, râsul. Și gândul că, zi de zi, după perete, trăia o mică lume despre care nu știa nimic.

S-a uitat spre peretele unde era bucătăria lor. Probabil Lidia aduna masa, Victor stinge muzica, Tania își aranja patul. Peretele nu i se părea la fel de gros, ci transparent.

A mers în bucătărie, și-a turnat apă, a băut. A pus paharul la chiuvetă, fără apă, să nu facă zgomot. S-a întors în cameră, a stins lumina, s-a întins. Somnul l-a luat repede, dar înainte de a adormi de tot, s-a gândit că mâine trebuie să ia ceva pentru ceai și să treacă pe la ei. Fără motiv.

…

Trei zile mai târziu, seara, când se întorcea de la serviciu, pe scara blocului mirosea a cartofi fierți și dulciuri. Pe palier era liniște. S-a urcat, a scos cheia, dar în clipa aceea, ușa vecinilor s-a deschis.

Lidia în halat, cu prosop, zâmbind.

Anton, ce bine că ai… ai venit!

S-a oprit cu cheia la ușă.

S-a întâmplat ceva? a întrebat, imediat serios.

Nu, a râs ea. Am făcut o plăcintă cu mere. Și mi-am amintit că ai zis de calculator. Poate intri un pic? Te servesc cu plăcintă.

Anton a simțit un val cald și a dat din cap.

Sigur, a zis. Las doar geanta.

A intrat în apartament, a pus geanta, fără să-și scoată paltonul, s-a întors la Lidia. Ea ținea platoul, mirosul simplu și bun de mere și aluat.

Intră, i-a spus. Victor deja ceartă laptopul.

Anton a pășit peste prag. Ghirlanda încă atârna acolo, dar stinsă. Muzica nu mai suna. În casă era obișnuit, cotidian. Dar Anton știa: ușa deschisă în noaptea de Anul Nou nu se va închide pentru el ca înainte.

Zâmbind, s-a dus spre bucătărie.