Miért érdemes saját készítésű ételt vinni az ünnepekre? A férjem húga és bátyja, valamint a családjaik öt éven át minden karácsonyt velünk ünnepeltek. Mindent én főztem, én terítettem, mindent én intéztem és takarítottam utánuk. Ők egyszerűen csak ünnepeltek. Tavaly azonban elfogyott a türelmem, teljesen kimerültem testileg, lelkileg és anyagilag is. Ezért az elmúlt évben megpróbáltam a feladatokat mindenkinek felosztani. Nemrég viszont az anyósom szólt, hogy ők már idősödnek, nehéz nekik az idő, így ismét nálunk szeretné az ünneplést. Felhívtam hát a férjem húgát és bátyját, mondtam, hogy anyukám közös karácsonyt szeretne. Először örültek, és mondták, persze, hallgassunk anyára, legyen együtt a család. Ezután felsoroltam, hogy osszuk fel a feladatokat: ki mit főz, mit hozzon. Én vállaltam, hogy készítek két meleg ételt és egy tortát. Nekik kellett volna kétféle salátát, halat, húst, sajtot, gyümölcsöt és italokat vinni – mindenki hozzon valamit. A felsorolásom után a lelkességük rögtön eltűnt. Azt mondták, nincs idejük főzni, dolgoznak, előbb vásárolniuk kell, aztán főzniük, és nem értik, miért kellene ételt hozniuk. Inkább ünnepelnének saját otthonukban. Erre megkérdeztem: és mi lesz az anyukámmal? Képzeljétek, azt válaszolták: majd telefonon köszöntjük, és kész. Tehát nem akarják megosztani se a munkát, se a bevásárlást. Anyósomnak még nem mondtam el. Nem tudom, hogyan mondjam el – nagyon csalódott lenne. Mit tegyek ebben a helyzetben? Újra vállaljam egyedül az egész karácsonyt?

Miért vigyél magaddal ételt?

A feleségem testvére, Marianna és bátyja, Zoltán a családjaikkal együtt immár öt éve minden Karácsonyt nálunk töltenek. Mindig én főzök, terítek, mindent elintézek és takarítok utánuk. Ők csak ünnepelnek, nevetnek, beszélgetnek. Tavaly azonban úgy éreztem, elfogyott a türelmem fizikailag, lelkileg és anyagilag is megterhelő lett az egész.

Ezért tavaly már megpróbáltam a felelősséget egy kicsit elosztani közöttünk.

Nemrég azonban anyósom Rozália néni jelezte, hogy ők már idősek, nehéz nekik bármi mást megoldani, ezért újra nálunk szeretné tölteni a Karácsonyt a család.

Felhívtam hát Zoltánt és Mariannát, és elmondtam, hogy Rozália néni azt szeretné, ha az egész család nálunk lenne. Először nagyon örültek az ötletnek, mondták is, hogy persze, hallgassunk az anyára, legyen így.

Aztán közöltem velük, hogy mostantól mindenkinek ki kell vennie a részét a munkából: ki mit főz, mit hoz magával.

Vállaltam, hogy készítek két meleg ételt és megsütök egy tortát. Emellett ők készítsenek kétféle salátát, hozzanak halat, húsokat, sajtot, gyümölcsöt és hozza mindenki innivalót, amit szeret.

Amint elkezdtem sorolni a feladatokat, azonnal elült a lelkesedés a hangjukból. Mondták, hogy nincs idejük főzni, dolgoznak, előbb be kell vásárolniuk, főzniük, az egész túl macerás. Szerintük nem is értenek, miért kellene annyi ételt hozniuk, inkább ünnepelnének otthon, a saját lakásukban.

Ekkor megkérdeztem: és mi lesz Rozália nénivel? Mit mondjak neki? Nem túl meglepő módon azt felelték: majd felhívják telefonon, és kívánnak neki boldog karácsonyt.

Tehát, igazából nem szívesen veszik ki a részüket sem a vásárlásban, sem a főzésben. Egyelőre még nem mondtam el mindezt Rozália néninek fogalmam sincs, hogyan vessek ennek véget, valószínűleg nagyon szomorú lesz.

Mit tegyek ilyen helyzetben? Újra egyedül csináljam végig ezt a Karácsonyt? Vagy ideje lenne változtatni?

Az idei év ráébresztett: a család akkor működik igazán, ha mindenki vállal valamit a közösből nem csak az egyik félre hárul minden teher. Néha ki kell állni magunkért, mert különben csak magunkra maradunk.

Rate article
Add a comment

;-) :| :x :twisted: :smile: :shock: :sad: :roll: :razz: :oops: :o :mrgreen: :lol: :idea: :grin: :evil: :cry: :cool: :arrow: :???: :?: :!:

5 × 3 =

Miért érdemes saját készítésű ételt vinni az ünnepekre? A férjem húga és bátyja, valamint a családjaik öt éven át minden karácsonyt velünk ünnepeltek. Mindent én főztem, én terítettem, mindent én intéztem és takarítottam utánuk. Ők egyszerűen csak ünnepeltek. Tavaly azonban elfogyott a türelmem, teljesen kimerültem testileg, lelkileg és anyagilag is. Ezért az elmúlt évben megpróbáltam a feladatokat mindenkinek felosztani. Nemrég viszont az anyósom szólt, hogy ők már idősödnek, nehéz nekik az idő, így ismét nálunk szeretné az ünneplést. Felhívtam hát a férjem húgát és bátyját, mondtam, hogy anyukám közös karácsonyt szeretne. Először örültek, és mondták, persze, hallgassunk anyára, legyen együtt a család. Ezután felsoroltam, hogy osszuk fel a feladatokat: ki mit főz, mit hozzon. Én vállaltam, hogy készítek két meleg ételt és egy tortát. Nekik kellett volna kétféle salátát, halat, húst, sajtot, gyümölcsöt és italokat vinni – mindenki hozzon valamit. A felsorolásom után a lelkességük rögtön eltűnt. Azt mondták, nincs idejük főzni, dolgoznak, előbb vásárolniuk kell, aztán főzniük, és nem értik, miért kellene ételt hozniuk. Inkább ünnepelnének saját otthonukban. Erre megkérdeztem: és mi lesz az anyukámmal? Képzeljétek, azt válaszolták: majd telefonon köszöntjük, és kész. Tehát nem akarják megosztani se a munkát, se a bevásárlást. Anyósomnak még nem mondtam el. Nem tudom, hogyan mondjam el – nagyon csalódott lenne. Mit tegyek ebben a helyzetben? Újra vállaljam egyedül az egész karácsonyt?
Vecinul nu e de vârsta potrivită Diminețile domnului Petru erau mereu la fel. Fierbe ceaiul, radioul bâzâie cu știrile despre traficul din Chișinău sau București, pe scara blocului trântesc două-trei uși: lumea pleacă la serviciu. De zorit nu se mai grăbea de mult, dar obiceiul de a se trezi devreme i-a rămas, la fel ca turul prin apartament – să vadă dacă balconul e închis, aragazul stins, cheile la loc. În blocul de la marginea orașului locuia de peste treizeci de ani. Știa al cui e fiecare sonerie, cine trântește ușile cel mai tare, cine lasă mereu căruciorul pe palier. Pe etajul lui era liniște. Liniștea îi plăcea. Seara se așeza în fotoliu cu un vechi serial la TV, asculta cum tușește bătrâna vecină de la capătul coridorului și simțea că blocul trăiește – dar nu-i gălăgios. Pe scară totul mergea după un tipic. Anunțurile de pe perete le îndrepta dacă erau lipite strâmb, a cumpărat el însuși bandă adezivă și a retipărit unul greșit, să fie corect. Pe pervazul dintre etaje ținea un ficus într-o sticlă de plastic tăiată pe post de ghiveci. Vara îl punea pe scară, să fie mai puțin sumbru. În ziua în care totul s-a dereglat puțin, chiar uda ficusul. Pe scara blocului mirosea a chiftele prăjite, de la parter urca aroma. Liftul s-a scuturat, a scârțâit și s-a deschis. A ieșit un băiat cu troller și rucsac. Căști în urechi, firul atârnat la telefon, o muzică ritmată abia auzită. Băiatul s-a oprit, a privit numerele apartamentelor, apoi spre domnul Petru. – Bună ziua, – a zis scoțând o cască. – Îmi puteți spune, e 237 aici? – 237, da, e peste două uși. Avem numerotație ciudată aici, nu-i ordonată, – i-a răspuns Petru. Băiatul a dat din cap, a tras trollerul, roțile bubuind pe gresie. Holul s-a îngustat de la valiza lui, rucsacul l-a atins pe domnul Petru peste braț. – O, scuze, – s-a grăbit băiatul. – Tocmai mă mut. Cuvântul „mă mut” a sunat tăios. În 237 stătea văduva, doamna Ludmila, liniștită, cu pisică. Auzi-se recent că vroia să dea o cameră în chirie. Deci, iată chiriașul. Petru s-a întors în apartamentul 235, a tras ușa și s-a oprit în antreu, ascultând. Dincolo, mobilă mutată, uși de dulap trântite. Apoi a sunat de câteva ori soneria – probabil a mai venit cineva. Voci tinere și râsete scurte. S-a dus în bucătărie, și-a mai turnat ceai. Cam tare, dar a băut oricum. În minte-i răsuna vorba Ludmilei: „Ei, las’, pensia e mică, să stea, studenții oricum sunt liniștiți”. Liniștiți… Seara s-a văzut cât de „liniștiți” erau noii vecini. Pe măsură ce se însera, pungi foșnind pe hol, uși trântite. Dincolo – muzică. Nu tare, dar cu un bas simțit în piept. Petru a încercat să se uite la televizor, dar a ascultat. Basul bătea regulat, ca o bătaie cu pumnul în stern. A bătut ușor în perete. Muzica nu s-a oprit. A bătut mai tare. După un minut, basul s-a domolit, dar nu a dispărut. – Vai de noi, – a mormăit el, revenind în fotoliu. – „Liniștiți”. Noaptea a fost agitată. Pe la 12 ușa de pe palier s-a trântit de s-a zdruncinat dulapul, râsete și voci, chei trăncănind minute-n șir. Petru zăcea pe întuneric și își număra bătăile inimii. Îi veneau în minte mesajele din chatul blocului: „Stimați vecini, respectați vă rog liniștea după ora 23”. Trimiseseră și el așa ceva. Dimineața a deschis ușa: pe hol – două perechi de adidași, o geacă pe cuier, unde înainte atârnau doar haina lui și a Ludmilei. O cutie de pizza sprijinită de perete. A privit, a stat puțin, a intrat înapoi. A deschis chatul blocului pe telefon – „Stimați vecini, vă rog să nu lăsați deșeuri pe palier și să respectați liniștea.” A șters mesajul. A scris: „Vecini, cine s-a mutat în 237? Noaptea a fost gălăgie.” A șters și asta. Până la urmă a trimis scurt: „Rog să nu rămână gunoaie pe palier.” Imediat cineva a răspuns cu un emoticon. Altul: „La cine e gunoi?” – „La noi e curat.” Ludmila nu apăruse în chat, oricum nu-i plăceau discuțiile online. La prânz a întâlnit-o la lift. Avea în plasă un baton și-un mănunchi de verdeață. – Ei bine, – a întrebat Petru cu grijă, – ați adus chiriaș? – A, Ivan, – s-a înviorat ea. – Da, student, la calculatoare! Băiat cuminte. Nu-ți fă griji, i-am zis să nu facă gălăgie. – Da, – a zis Petru. – Cuminte… Seara, când încerca să urmărească știrile, iar a început muzica peste perete. Acum cu voce englezească. Petru a stins televizorul, a încălțat papucii și a ieșit pe hol. A sunat la Ludmila. Muzica târâia surd, dar sigur, prin ușă. Ivan i-a deschis după câteva clipe – tricou și pantaloni de trening. – Bună seara, – zise Petru. – Poți da mai încet? E cam târziu. Ivan clipi, își scoase casca de la gât. – Of, da, desigur, – se scuză. – Eu… stăteam cu căștile, nu mi-am dat seama că merg boxele. Imediat reduc volumul. – Mai bine oprești, – i-a răspuns sec Petru. – Aici trăiesc oameni, nu-i cămin. – Am înțeles, – dădu din cap Ivan. – N-am să mai fac. Muzica s-a stins aproape imediat. Petru s-a întors la el, în scaun. Dar iritarea nu l-a lăsat: „Nu mi-am dat seama… Cum să nu-ți dai seama că urlă boxele?” A doua zi, la fixul știrilor, Ivan a sunat la ușă. Jeans, laptop sub braț. – Bună ziua, – spuse stânjenit. – Am venit să-mi cer scuze pentru ieri. Și să întreb: dumneavoastră aveți net bun? Nu reușesc să mă conectez. Doamna Ludmila zicea că sunteți de mult aici, le știți pe toate… Petru s-a rățoit la început, dar Ivan părea neajutorat, ca un elev. I-a dat numărul meșterului de rețea de pe frigider. – Mulțumesc mult, – Ivan zâmbi. – Fără net nu mă pot descurca la facultate. Era gata să plece, dar se opri. – Dacă vreodată… cu telefonul sau calculatorul… pot ajuta, la asta mă pricep. – La mine merge tot, – i-a replicat tăios Petru. – Salut. Ivan dădu din cap și plecă. Ușa se închise blând. Seara, când se chinuia cu iconițele dispărute după o actualizare, i-a venit în minte oferta lui Ivan. Dar orgoliul l-a ținut pe loc. A înrăutățit totul, încercând pe cont propriu: i-au dispărut ceasurile de pe ecran. În chatul blocului s-au încins discuții: cineva s-a plâns de cutii de la curieri pe palier, altul a pus poza cu adidașii lângă ușă – Petru i-a recunoscut pe ai lui Ivan. „Sunt chiriașii din 237, probabil.” „Să ne respectăm!”. Petru a privit o vreme la telefon, apoi a scris: „Mai bine vorbim față în față, nu doar în chat…” Și i-a fost ciudă că el a scris asta. Peste câteva zile se întorcea de la piață, cu o sacoșă grea cu cartofi, când l-a văzut pe Ivan pe scările blocului, cu o țigară. L-a apostrofat reflexiv pentru fumat. Ivan s-a dezvinovățit, a stins țigara de coșul de gunoi, dar i-a ținut ușa să intre cu greutatea. – Mulțumesc, – a zis Petru reținut. Au urcat amândoi. În lift Ivan s-a arcuit să nu-l atingă. – De mult stați aici? – întrebă el, privind cifra 8 luminată pe buton. – De mult, – răspunse scurt Petru. – N-am prins încă obiceiul… Acasă aveam casă la curte, acolo nu scrie nimeni în chat pentru adidași. – Și cum făceați? – Dacă deranjează ceva – îți spune direct. Tata arunca cu papucul, nu pus poze pe chat! Liftul a ajuns. – Și aici se poate spune direct, – zise Petru. – Dar întâi adună papucii, apoi ceartă. – Strâng, – a promis Ivan atenți. Când Petru a primit notificare despre citirea incorectă a contorului de apă și s-a chinuit să vadă cifrele pe dedesubtul chiuvetei cu spatele înțepenit, și-a amintit de Ivan. S-a dus la 237. Ivan a venit imediat, de data asta fără muzică. A lăsat adidașii aliniați, a coborât sub chiuvetă, a dictat cifrele, a băgat datele online. – Gata, – zise el. – Primiți și SMS. – Mulțumesc. Ei explică la telefon de parcă aș fi programator… – Așa le zic la toți, – a râs Ivan. – Puteți instala și aplicația. – Nu-mi trebuie, – s-a împotrivit Petru. – Cu astea ale voastre… – Nu e greu, – insistă Ivan. – Să vă arăt? L-a învățat. Petru a privit mișcarea degetelor ca la magie – la final pe ecran apăru aplicația cu logoul companiei de utilități. Mai departe, începu să-l vadă altfel pe Ivan. Îl mai enervau vizitele prietenilor, mirosurile de mâncare, râsul tare, dar altceva părea să crească – ca o mică curiozitate față de lumea lor agitată. Când într-o noapte, aproape de 12, s-a pornit din nou gălăgie și Petru a citit în chatul blocului „Din nou 237? Sunați la poliție”, a ieșit și a bătut la ușă. Ivan a deschis uluit, prieteni în spate. – Ai idee ce oră e? Lumea doarme, – i-a spus domol, dar sever. Ivan s-a scuzat, prietenii s-au retras, gălăgia s-a stins. Dar Petru n-a simțit liniștire – ci o apăsare pe suflet. Apoi l-a văzut pe Ivan la ghena de gunoi, citind instrucțiunile de colectare selectivă și, fără să vrea, l-a întrebat: – Tu stai singur aici? Ivan s-a tras înapoi, nu a interpretat greșit – doar a zis că doamna Ludmila i-a povestit despre Petru, că-i vechi în bloc. – Vezi-ți tu de ale tale, – l-a tăiat scurt Petru, apoi s-a mustrat în lift: „De ce m-am răstit?” Două săptămâni mai târziu, o țeavă a cedat pe scară, apa a curs prin tavan, Petru și Ivan au pus împreună lighene sub scurgere. Au mutat mobilier, au băut ceai fiecare cu cana proprie, în tăcere. – La noi acasă, când a curs acoperișul, tata s-a certat trei zile, apoi l-a cârpit el singur. Eu plecasem deja. Aici… totul e străin, – a spus Ivan. – Am venit la facultate. Dar și mie mi-e greu, nu-i ca acasă. – Corect, aici nu-i ca acasă, – zâmbi Petru amar. De atunci s-au mai întâlnit, au schimbat câte o vorbă. Ivan nu a mai dat muzica tare sau se corecta repede. La nevoie venea și ajuta, Petru îl învăța la rândul lui un șurub sau altceva. Când Ivan a gătit prea mult borș, i-a adus lui Petru. Altădată, Ivan l-a rugat să urmărească împreună un meci de fotbal, deoarece abonamentul online îi fusese blocat. Au răs tot meciul, la bere și ceai, iar Petru a simțit că nu mai râsese așa demult. Când a venit vorba să se mute – găsise chirie mai aproape de universitate – Ludmila l-a întrebat pe Petru dacă să primească alt chiriaș, iar el, deși s-a arătat indiferent, a simțit că-l apasă despărțirea. În ziua plecării, Ivan a venit să-și ia rămas bun și să-i lase numărul: „Dacă pățiți probleme cu telefonul sau internetul, mă sunați!” Seara, blocul devenise prea liniștit. Petru a scris totuși: „Cum ai ajuns?”, apoi, după răspunsul lui Ivan, a adăugat: „La noi e liniște. Poate prea multă”. A privit ficusul la fereastră și pentru prima oară i s-a părut că tăcerea apartamentului nu mai e un gol, ci doar o pauză – ca atunci când cineva drag a ieșit din cameră pentru o clipă și se va întoarce, fără să trântească prea tare ușa.