Îl vrei pe bărbatul meu? E al tău! am spus eu, cu zâmbetul pe buze, către necunoscuta care mi-a bătut într-o bună zi la ușă, de parcă așa trebuia să fie.
Îmi amintesc, parcă ieri era când Maia, prietena mea din copilărie, mă ținea la telefon povestindu-mi despre ultima ispravă a soacrei sale la chiolhanul din satul ei de lângă Chișinău. Râdeam amândouă de zor, de mi se umplea sufletul de voie bună, și tocmai atunci a început să sune soneria cu insistența aceea cunoscută, de nu o poți ignora.
Stai puțin, Maia, că mă caută cineva la ușă! Revin numaidecât, am zis îndată, lăsând conversația în aer. Bănuiam c-o fi vreo vecină, căci în blocul nostru de pe Ștefan cel Mare nu intra oricine, dar, când m-am uitat prin vizor, ce să vezi? O tânără pe care nu o mai văzusem vreodată fața ei părea necăjită, dar totodată apărea și un pic stranie.
Am șovăit, căci în vremurile acelea nu era chip să ai încredere de atâtea ori auzisem povești cu înșelăciuni, și nu aveam chef de musafiri necunoscuți. Un sfat de la tata încă din copilărie mi-a rămas mereu în minte: nu sta la taclale cu oricine îți bate la poartă.
Dar soneria parcă se încăpățâna să nu tacă, semn că fata nu se lăsa dusă cu una cu două. Ridic iar telefonul să o sun pe Maia, dar iarăși: ding dong! Pe atunci eram doar eu acasă, Ilie bărbatul meu era plecat să-l ajute pe vecinul Petrică cu niște scule prin curte.
Mă apropii să studiez fața fetei prin vizor. Părea obosită, răvășită, dar nu am simțit nici pic de amenințare.
Oare ce se poate întâmpla dacă deschid ușa? Chiar nu am timp de pierdut, poate vrea să mă întrebe de vreo adresă sau să-mi bage pe gât vreo ofertă de la top-shop.
Cu gândul ăsta, am descuiat ușa. Necunoscuta și-a îndreptat spinarea și, jucându-se cu marginea baticului legat strâmb la gât, m-a întrebat cu glas stăpân:
Bună ziua, dumneavoastră sunteți Ana? De fapt, sigur sunteți. Îmi cer scuze de deranj.
Am ridicat din sprânceană. Văzusem destui vânzători vicleni prin piețele din Chișinău sau Iași prea bine știa cine sunt.
Cine sunteți și ce doriți, domnișoară? Sunteți la ușa mea de cinci minute. Spuneți repede buchea sau vă rog să vă vedeți de drum!
Fata a privit spre podea, apoi către mine cu o privire ațintită.
E Ilie acasă? m-a întrebat ea, la care m-am scuturat ca după o răcoare de seară.
Aha, deci ăsta era secretul! zic în gând. Știe și cum îl cheamă pe soțul meu… Nu-i a bună!
Totuși, continui: Pe cine căutați, de fapt? Pentru Ilie ați venit?
Fata clătină din cap: Nu… Am venit să vorbesc cu dumneavoastră. Dar dacă e și Ilie acasă, mi-ar fi cam greu.
Mă uit fix la ea, tot mai curioasă.
Nu e acasă. Deci?
Însă ea, cu glas timid și totodată neclintit, a sugerat să intrăm în casă cică are ceva de povestit, nu pe hol.
Nu primesc străini în casă. Ce aveți de spus, spuneți aici!
Mi-a zâmbit stins și a spus: Chiar doriți să vorbim despre dragostea dintre mine și Ilie aici, pe palier, să audă toată scara?
Aa… cum? Care dragoste? am zis eu, ridicând glasul fără să vreau.
Atunci, ușa de la lift s-a deschis și dna. Badea, vecina de vizavi, a aruncat o privire iscoditoare: Ana, totul bine?
Bună ziua, tanti Badea! Ploaia-i cam deasă azi, nu? i-am aruncat repede vorba, să scap de privirile ei.
Căutând să scap de suspiciuni, am poftit-o pe fată înăuntru, dar am lăsat-o în hol, sub privirea mea atentă.
Vă dau cinci minute. Nu suntem la muzeu, am spus, blocând-o să treacă mai departe.
Ea a început să-și scoată baticul și haina, presentându-se fără sfială: Mă cheamă Cătălina. Eu și Ilie ne iubim. Am venit să vorbesc deschis, ca între femei.
Am izbucnit în râs: Vai de mine, altă poveste păguboasă! Chiar nu puteați să veniți cu ceva nou?
Ea mi-a răspuns senină: Oamenii se îndrăgostesc, doamnă. Nu sunteți singura soție părăsită. Se poate întâmpla oricui.
Și tu ai siguranța asta? Că Ilie nu mă mai iubește pe mine, ci pe tine? am întrebat, zâmbind cu ironie.
Sunt sigură. Altfel n-aș fi venit să vă spun în față.
Atunci, i-am răspuns hotărâtă: Dragă, bărbatul meu nu iubește pe nimeni așa cum crezi tu. Nici pe mine, nici pe altcineva. Toate astea le visezi.
Fata voia să mai spună ceva, dar chiar atunci ușa s-a deschis larg și cine să fi intrat dacă nu Ilie, cu papornița în mână și bocancii plini de noroi.
Cătălina? Aici? Dă Doamne să nu fie iarăși vreun necaz cu munca!
Nu, Ilie, nu-i nimic cu serviciul fata asta a venit să te ia de la mine, de-a dreptul! am spus eu, cu un zâmbet bățos.
Cătălina a început a-și lua în grabă haina și, fără să mai scoată un cuvânt, a ieșit val-vârtej pe ușă.
Ce-a fost asta? a întrebat Ilie, năuc, întorcându-se spre mine.
Întreabă-te pe tine! Cică fata asta ține la tine și a venit să ia totul de-a gata.
Ilie s-a luminat la față: Ana, pe sufletul meu, habar nu am ce a încercat fata asta! E doar o colegă care de curând s-a plâns la muncă de probleme acasă. Nu i-am dat nici speranțe, nici vorbe dulci. Ți-am zis eu, nu am timp de prostii!
Bine, Ilie, te cred. Mă știi: nu tolerez jocuri de-astea, dar ține minte, oamenii se învârt și pe la case străine dacă nu și-au găsit rostul în viață, i-am răspuns, dând din cap a neîncredere și ușurare.
Ilie s-a descălțat și s-a dus direct la bucătărie, iar eu am rămas un moment în prag, zâmbind ușor. Cine-ar fi crezut că asemenea planuri copilărești pot tulbura tihna unei case trainice? Dar așa cum e pe la noi, la urmă tot familia rămâne mai puternică decât orice ispită de pe lume.
